Episcopul Alexei Bui de Voronej ŞI BINECUVÂNTATA NEBUNĂ PENTRU HRISTOS, TEOCTISTA. Pomeniţi la 12 februarie (†1936)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu. (I Cor. 3: 18‑19) Oraşul Voronej este situat în inima Sfintei Rusii, nu departe de Sfintele Mănăstiri Optina, Sarov şi Glinsk, cu sfinţii lor stareţi care au transmis adevărata tradiţie duhovnicească ortodoxă chiar până în secolul nostru. Voronej însuşi este în centrul unei eparhii care în 1903 număra 18 mănăstiri, 2500 de monahi şi monahii, peste 1000 de biserici şi paraclise şi aproximativ 3000 de clerici de mir. Inima duhovnicească a oraşului era Mănăstirea Bunavestire a Sfântului Mitrofan, unde se şi păstrează moaştele acestui mare sfânt al secolului al XVIII‑lea, primul episcop al Voronejului. Tot în secolul al XVIII‑lea, dar mai târziu, un alt mare sfânt a fost episcop aici: Sfântul Tihon, care spre sfârşitul vieţii s‑a retras nu departe de Mănăstirea Zadonsk. Un alt om sfânt (deşi necanonizat încă), Antonie, a fost episcopul Voronejului în secolul al XIX‑lea şi a fost cel care s‑a ocupat de canonizarea celor doi sfinţi predecesori ai săi. O altă mănăstire importantă din Voronej era Mănăstirea Sfântul Alexei, cu 30 de călugări înainte de Revoluţie; şi cea mai importantă mănăstire de maici era Mănăstirea Sfântului Acoperământ, cu 600 de vieţuitoare. I. După Revoluţia din 1917, Voronejul a fost un important câmp de luptă în Războiul Civil, în care au murit mulţi. Încă de la începutul Revoluţiei, Voronejul a fost glorificat prin noii săi mucenici, dintre care îi putem enumera pe cei de mai jos. Părintele Gheorghe Snesarev, preot la Biserica Minunea Maicii Domnului a spitalului din Voronej, a primit mucenicia în 1919. El a fost scalpat (i s‑a jupuit pielea şi părul de pe cap) şi i s‑au aplicat 63 de lovituri. I s‑au pus cuie şi ace sub degetele de la mâini şi de la picioare. A fost atât de mutilat, încât era aproape imposibil să fie recunoscut; rudele lui l‑au recunoscut numai după mâini. În 1919, când Armata Roşie a intrat în Voronej, iar Armata Albă l‑a părăsit, şapte călugăriţe de la Mănăstirea Acoperământului au fost fierte într‑un cazan cu păcură pentru că făcuseră un paraclis pentru membrii Armatei Albe. Ieromonahul Nectarie Ivanov, instructor la Seminarul Voronej, care era absolvent al Academiei Teologice din Moscova, a fost omorât în 1918 prin diferite torturi dintre cele mai sălbatice: el a fost tras de picioare, mâinile şi picioarele i‑au fost rupte, i‑au bătut cuie de lemn, i s‑a dat „împărtăşanie” de cositor topit. Mucenicul s‑a rugat: „Acum slobozeşte pe robul Tău în pace, Stăpâne”. Arhimandritul Dimitrie a fost omorât în 1918, după ce a fost scalpat. Au fost şi alţi mucenici în oraşele din apropiere. Ierarhul conducător al eparhiei era pe atunci Mitropolitul Vladimir de Voronej. În iulie 1925, arhiepiscopul Petru Zverev a fost trimis să îl ajute pe mitropolitul suferind, care a murit de Naşterea Domnului în acelaşi an. În 1926, pe 15 noiembrie, arhiepiscopul Petru însuşi a slujit pentru ultima oară la Voronej. În următoarea zi a fost arestat de GPU şi pus într‑un tren, iar în 1929 a murit la Solovki. Un număr de scrisori de la Solovki ale acestui nou sfânt mucenic au supravieţuit. II. După plecarea arhiepiscopului Petru, episcopul Alexei Bui, un episcop vicar al eparhiei Voronej, a preluat administrarea eparhiei. Episcopul Alexei era înalt şi slab, un predicator inspirat, un mare postitor şi un adevărat călugăr. El nu avea educaţie teologică şi fusese stareţul Mănăstirii Kozlov. El săvârşea slujbele dumnezeieşti cu mare concentrare. Era o perioadă foarte dificilă în Voronej, ca în întreaga Rusie. Revoluţia adusese o anarhie profundă şi tulburare; persecutarea Bisericii continua neabătută, iar poliţia secretă folosea orice trucuri pentru a‑i prinde pe oameni în acţiuni sau afirmaţii „ilegale”. În Voronej, GPU a făcut tot ce a putut pentru a isca neînţelegeri între membrii clerului, pentru a folosi cuvintele celor aflaţi în conflict, cuvinte care, fiind raportate de către spioni, erau folosite ca acuzaţii împotriva lor. În acelaşi timp, Sfânta Rusie era încă în viaţă şi încă mai erau oameni sfinţi ca în veacurile de dinainte; în Voronej era o femeie sfântă, Teoctista Mihailovna. Chiar în această perioadă, pe la mijlocul lui 1927, a fost publicată Declaraţia Mitropolitului Serghie şi Voronejul a fost împărţit ca şi întreaga Rusie. Toate privirile erau îndreptate asupra episcopului Alexei, iar el a răspuns cu o respingere curajoasă a Declaraţiei şi cu anunţarea faptului că alesese să îl urmeze pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului. Această epistolă a fost semnată şi de către şase dintre preoţii conducători ai Voronejului: protopopii Ioan Andreevski, Nicolae Piskanovski, Petru Novosilţev, Pavel Smirnski, Alexandru Filipenko şi Ioan Steblin‑Kamenski. Aceşti preoţi curajoşi au suferit din acest motiv, după cum urmează. Protopopul Ioan Andreevski a avut o importanţă majoră în susţinerea ortodoxiei în Voronej. Mai întâi el s‑a ridicat împotriva renovaţionismului, apoi s‑a împotrivit Mitropolitului Serghie. A fost arestat în 1928 şi a fost exilat în Asia Centrală. Când episcopul Alexei a auzit despre acest arest, el a venit în aceeaşi zi fără teamă la biserica unde slujise preotul şi a mângâiat turma mâhnită. După ce s‑a întors din exil, părintele Ioan a dispărut şi nu s‑a mai auzit de el vreodată. Protopopul Nicolae Piskanovski a fost arestat şi a fost trimis la Solovki, unde a rămas din 1928 până la moartea sa, probabil în 1932. El făcea acolo plase de pescuit, în timp ce spunea rugăciunea lui Iisus în mod constant. El era părintele duhovnicesc al tuturor clericilor din catacombe şi al credincioşilor din lagărul de concentrare Solovki. Toţi episcopii de la Solovki care refuzaseră să accepte Declaraţia Mitropolitului Serghie aveau un mare respect faţă de el şi era iubit de toţi pentru blândeţea lui, pentru solicitudine, pentru calmul permanent al sufletului şi pentru abilitatea lui de a‑i consola pe cei aflaţi în orice fel de mâhnire. Protopopul Alexandru Filipenko a fost mai întâi arestat şi exilat în 1926, perioadă în care aproape toţi membrii familiei sale au murit de foame. Găsindu‑se în Voronej în 1927, el s‑a alăturat celor care s‑au opus Declaraţiei Mitropolitului Serghie. Curând, a intrat în monahism şi a fost făcut arhimandrit. Mai târziu, a locuit ilegal în Miciurinsk (Kozlov), lucrând la confecţionarea sobelor din cărămizi, şi a slujit în Biserica din catacombe. Protopopul Ioan Steblin‑Kamenski a pătimit în lagărul de la Solovki din 1924 până în 1927. El a devenit preot celib după o carieră de ofiţer naval. A fost arestat din nou în 1929; s‑a păstrat scrisoarea sa către turmă, scrisă din închisoare, în 1929; este un document care aminteşte de epistolele de iubire ale părinţilor apostolici ai Bisericii primare din catacombe. Tot clerul rămas în Voronej care nu era de acord cu Mitropolitul Serghie a fost arestat în 1930; în această perioadă au suferit mai ales călugării de la Mănăstirile Sfântul Alexei şi Sfântul Mitrofan. Mănăstirea Sfântul Alexei, până la închiderea ei după Paştile din 1931, era un centru de factură veche, ortodox‑„tihonită”, pentru clerul local şi cel aflat în trecere care s‑a opus renovaţionismului şi apoi serghianismului. Nu a rămas nicio altă biserică pe această poziţie. După închiderea Mănăstirii Sfântul Alexei şi anihilarea clerului ei, aceia dintre enoriaşi care au fost credincioşi păstorilor lor şi concepţiei acestora au rămas cu totul fără biserici şi fără slujbe, nevrând să meargă la bisericile serghianiste deschise. Preoţii secreţi veneau rar şi din întâmplare şi slujeau în case. Doar oamenii de încredere, cu aceleaşi convingeri, cunoşteau acestea şi le spuneau despre slujbe şi altora care aveau aceleaşi convingeri. Preotul slujea noaptea şi până atunci se ascundea într‑un depozit sau într‑un grajd, iar când venea noaptea pleca în altă parte. În timpul slujbelor, oamenii cântau încet şi se uitau pe fereastră, ca să vadă dacă vine cineva. Dacă se auzea o ciocănitură, mai întâi îl ascundeau pe preot şi apoi deschideau uşa. Erau cazuri când cei care aveau grijă de casă nu ştiau că se săvârşea o slujbă, deoarece acestea aveau loc atunci când ei plecau la muncă. Unii participanţi ai Bisericii ruse din catacombe, care au plecat peste hotare în 1943, au intrat atunci pentru prima dată după treisprezece ani într‑o biserică. Din cauza epistolei sale, episcopul Alexei a fost suspendat de Mitropolitul Serghie şi apoi, pe 21 februarie 1930, a fost arestat de GPU şi a murit în închisoare. Despre ultimele zile din viaţa episcopului Alexei, avem date din relatările protopopului Serghie Şukin, de curând adormit, care îşi aminteşte astfel întâlnirea cu dânsul: „În vara anului 1936 am fost trimişi în convoi în lagărul de concentrare Ukht ‑ Pecersk (în nordul îndepărtat). Transferul a durat aproape o lună întreagă, de vreme ce la fiecare două sau trei zile făceam un popas; astfel, ne-am oprit în Harkov, Orel, Syzran, Viatka şi Kotlas. În Kotlas, calea ferată s‑a sfârşit şi am fost conduşi mai departe în bărci de‑a lungul Dvinei nordice şi Vişegdei, către portul Ust‑Vym. De acolo am fost luaţi în vagoane de lagăr către diferitele puncte de concentrare. La început, în acest convoi nu erau clerici; era un amestec de exilaţi politici şi criminali. Dar, la fiecare popas, convoiul nostru se schimba: unii plecau, alţii erau adăugaţi. Şi, la Syzran, ni s‑a alăturat arhiepiscopul Alexei, fost de Voronej şi Kozlov. Era un episcop bătrân, de aproximativ 65 de ani, înalt şi cu o statură robustă, cu chipul de o culoare nepământească. Dar lucrul extraordinar era că vlădica ducea cu el două valize mari şi grele. Nu le putea căra el însuşi şi, prin urmare, trebuia să primească ajutor de la alţii. Ceilalţi oameni din convoi aveau o singură boccea cu pâine uscată şi haine, pentru a nu atrage atenţia delincvenţilor. Dar lucrul important era că fiecare îşi căra bocceaua sa şi şi‑o punea sub cap noaptea. Era firesc ca apariţia vlădicăi cu două valize să devină imediat subiect de interes pentru delincvenţii din celula noastră. Eu şi tovarăşii mei am făcut cunoştinţă cu arhiepiscopul şi l‑am sfătuit să aibă grijă, în special noaptea, când delincvenţii ieşeau să vâneze lucrurile celorlalţi. Dar vlădica nu s‑a tulburat şi, ridicând din umeri, a răspuns: «Ce pot să fac? Lasă‑i să le ia... Tot la fel voi dormi noaptea». Apoi am decis să facem cu schimbul noaptea, ca să păzim valizele vlădicăi... Delincvenţii erau foarte nemulţumiţi de această schimbare, şi, dimineaţă, nu şi‑au ascuns mânia, dar Dumnezeu ne‑a păzit de necazuri... În aceeaşi seară am fost aduşi la staţie pentru următoarea călătorie. NKVD‑ul aranja astfel de transferuri întotdeauna noaptea, pentru a nu atrage atenţia locuitorilor. Tovarăşii mei duceau valizele vlădicăi, iar noi ne aflam într‑unul din compartimentele vagonului «Stolipin». Sub guvernarea ţaristă, oamenii din astfel de convoaie primeau mâncare caldă de două ori pe zi, dar, sub sovietici, li se dădea doar o «porţie uscată»: 400 de grame de pâine neagră, 20 de grame de zahăr şi o bucată de hering. Apă se dădea doar de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Prin urmare, primind dimineaţa o cană de apă şi după aceea nişte peşte sărat, cei din convoi erau chinuiţi de sete toată ziua. Toată ziua vlădica stătea întins şi moţăia. El vorbea puţin şi arareori; era evident că era bolnav şi nu mânca nimic. Bineînţeles că atât vagonul cât şi cele din jurul său acţionau asupra lui într‑un mod opresiv. În ziua următoare, când am ajuns la staţia Kotlas, am fost separaţi de vlădica. Deşi el se îndrepta spre acelaşi câmp Ukht‑Pecersk, a fost pus în nişte barăci diferite de transfer şi nu l‑am mai văzut. Judecând după condiţia fizică a Vlădicăi Alexei, regimul lagărului era peste puterile lui. El nu putea să muncească şi, prin urmare, se putea aştepta la cea mai proastă raţie: 300 de grame de pâine şi o dată pe zi supă fără gust. Chiar dacă oamenii ar fi putut să‑i trimită pachete cu mâncare, nu ar fi putut să le aducă la cunoştinţă imediat adresa sa. Chiar dacă ar fi fost trimis la spitalul lagărului, acolo nu ar fi primit niciun tratament, de vreme ce nu erau niciun fel de medicamente. Nu se lua în considerare deloc dieta deţinuţilor; mâncarea era cât se poate de simplă şi nevariată. E de presupus că vlădica nu putea supravieţui prea mult în aceste de condiţii. Astfel era sistemul de lagăr NKVD pentru a‑i alege pe cei incapabili de muncă...” Influenţa episcopului Alexei asupra dezvoltării viitoare a Bisericii cu adevărat ortodoxe sau din catacombe din Rusia a fost considerabilă; cercetătorii sovietici îl găsesc a fi fondatorul unei „secte”, numită „buiţi” („Bui‑ţi”). O carte recentă despre ortodoxia din catacombe în Uniunea Sovietică oferă un rezumat general, preluat din surse sovietice, despre această mişcare (care este în mod evident doar partea locală din mişcarea mai amplă „iozefită” sau din catacombe), care mai poate fi reconstituită şi douăzeci de ani după arestarea episcopului Alexei: „Erudiţia sovietică a oferit, chiar dacă din întâmplare, informaţii destul de detaliate despre una din ramurile iozefiţilor, care ne oferă destulă pătrundere în natura acestei mişcări. Organizaţia Buiţi a apărut în regiunea Tambov ca răspuns la evenimentele din 1927, fiind condusă de episcopul Alexei Bui de Voronej şi a fost afiliată mişcării iozefite mai mari... Mişcarea care a fost iniţiată de episcopul Alexei şi care a devenit cunoscută sub numele său (laic), Buevţi, a constituit o parte din acele mişcări similare mai mult sau mai puţin unite sub aripa schismei iozefite. Întrucât mişcarea buiţilor şi‑a menţinut identitatea şi a exercitat şi o influenţă istorică aparte, ea poate fi luată în considerare şi separat. Mişcarea buiţilor a apărut mai întâi ca o mişcare locală, centrată în Voronej şi cu influenţe concentrate în zonele din împrejurimi. Cu toate acestea, potrivit cercetărilor sovietice, a avut legături directe şi în multe alte regiuni. Din punct de vedere organizatoric, mişcarea apare ca fiind relativ sofisticată şi bine întemeiată... Mărimea mişcării este dificil de determinat, dar aparent era destul de substanţială, destul de capabilă de a atrage aderenţi... Treizeci de ani mai târziu, cercetătorii sovietici au descoperit urmele a aproape patruzeci de obşti cu aproximativ 700 de membri aparţinând mişcării buiţilor din 1930. Având în vedere circumstanţele neobişnuite de care avea nevoie viaţa bisericească clandestină, totuşi, este dificil de imaginat că cercetarea istorică sovietică a fost capabilă să identifice mai mult de o fracţiune a aderenţilor unei mişcări ca aceasta şi aceste numere pot cu adevărat să fie nesemnificative în estimarea mărimii, a puterii şi a influenţei mişcării. Bui însuşi a fost arestat la 21 februarie 1930, dar nu s‑ar părea că arestul conducătorului titular al mişcării a împiedicat în mod serios dezvoltarea grupării buiţilor. Pentru următorii trei ani cel puţin, ei şi‑au continuat activitatea cu mare vigoare, iar influenţa lor a continuat să fie resimţită şi pentru următoarea decadă” (pp. 69‑71). „Deşi centrul organizatoric se afla în Voronej, mişcarea s‑a bucurat de mare succes în regiunea dimprejurul Tambovului, la aproximativ 160 de kilometri nord‑est, şi, într‑adevăr, era activă într‑o arie extinsă din Caucaz şi Ucraina... Aparent, a avut loc un atac feroce împotriva mişcării, care a sfârşit prin încarcerarea liderilor ei şi dizolvarea structurii organizatorice în 1930 sau 1931... După acest atac iniţial, mişcarea a fost reorganizată printr‑un subordonat şi, din nou, conform investigatorilor sovietici, avea circa 200 de susţinători în 1932. Academicianul sovietic Mitrokhin afirmă că, «la sfârşitul lui 1932, organizaţia buiţilor a luat sfârşit şi membrii ei cei mai activi au fost închişi pentru activitate anti‑sovietică», dar precizează apoi că adepţii mişcării, în ciuda pretinsei distrugeri a organizaţiei, au condus agitaţia anti‑sovietică din timpul campaniei electorale în 1939... În timpul campaniei de colectivizare, buiţii, ca şi alte mişcări înrudite din ţară, au condus o agitaţie viguroasă împotriva colhozurilor (a fermelor colective)... Pentru că numărul bisericilor pe care buiţii puteau să le folosească era departe de a fi suficient, au apărut o serie de lăcaşe neoficiale, dând astfel mişcării avantajul filialelor locale care puteau atrage oameni din numeroase sate fără dezavantajele unei locaţii fixe, cum ar fi o biserică normală, care ar fi fost mult mai susceptibilă de presiunea poliţiei... Eshatologia juca un rol considerabil în doctrina buiţilor. Cercetarea sovietică ulterioară sugerează că acest motiv eshatologic era împletit cu aspiraţii concrete către elaborarea unei restaurări a monarhiei.” (pp. 107‑109). Mai târziu, „organizaţia buiţilor a cuprins o serie de oameni care ulterior au devenit liderii Adevăratei Biserici Ortodoxe şi, chiar după ce această mişcare a fost lichidată ca organizaţie, aceşti membri şi‑au continuat activitatea ortodoxă în catacombe de‑a lungul anilor treizeci”. Mai mult decât atât, conform sursei sovietice (Mitrokhin) folosite de această carte, „această organizaţie (buiţii) a servit ca punct de plecare – atât ca idee, cât şi ca organizare – pentru adepţii Adevăratei Biserici Ortodoxe în 1946‑1952. Printre slujitorii Adevăratei Biserici Ortodoxe din această perioadă întâlnim în mod constant buiţi sau oameni care la un moment dat au avut legătură cu ei” (pp. 181‑182). Astfel, sursele sovietice confirmă continuitatea poziţiei curajoase a episcopului Alexei în 1927 cu Biserica Ortodoxă Adevărată, care, după cum ştim din multe alte surse, continuă până în ziua de astăzi, la fel de persecutată şi ascunsă ca întotdeauna. III. Epistola episcopului Alexei Bui de Voronej/ Mai mare bucurie decât aceasta nu am, să aud că fiii mei umblă întru adevăr. (III Ioan 1:4) Stând de pază pentru ortodoxie şi urmărind cu vigilenţă toate manifestările vieţii bisericeşti nu doar în eparhia încredinţată smereniei noastre, ci, în general, în întreaga patriarhie, spre marea noastră mâhnire am descoperit în acţiunile recente ale Mitropolitului Serghie de Nijegorod, care s‑a întors la îndatoririle lui de înlocuitor al locţiitorului patriarhal, un declin rapid spre renovaţionism, o depăşire a drepturilor şi autorităţii rezervate pentru el şi o încălcare a sfintelor canoane (hotărârea unor chestiuni de principiu în mod independent, transfer şi destituire de episcopi fără judecată şi cercetare etc.; a se vedea Epistola canonică a Sfântului Chiril, Canonul apostolic 34). Prin acţiunile sale împotriva duhului ortodoxiei, Mitropolitul Serghie s‑a rupt din unitatea cu Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică şi a pierdut dreptul de conducere a Bisericii ruse. Ierarhii şi păstorii ortodocşi au încercat în orice fel să îl influenţeze pe Mitropolitul Serghie şi să îl întoarcă la calea dreaptă şi adevărată, dar nu au reuşit. Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif şi arhipăstorii ortodocşi într‑un cuget cu dânsul, fiind râvnitori pentru slava lui Dumnezeu şi dorind să pună o limită viitoarei încălcări de către Mitropolitul Serghie a integrităţii şi inviolabilităţii sfintelor canoane şi decrete ale ordinii bisericeşti şi să păstreze nestricată comuniunea canonică cu conducătorul legitim, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru de Krutiţa, locţiitor patriarhal, au condamnat acţiunile lui Serghie şi l‑au lipsit de comuniunea cu ei. Fiind, cu voia lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea înlocuitorului de locţiitor patriarhal, arhiepiscopul Serafim de Uglich, învestit, la 16/29 februarie 1927, cu înalta autoritate de a fi păzitorul Bisericii din Voronej, rămânând în acelaşi timp şi episcop al districtului Kozlov şi împărtăşind pe deplin opinia şi punctul de vedere al credincioşilor ierarhi ortodocşi şi a turmei lor, de acum înainte mă separ de Mitropolitul Serghie, de sinodul său necanonic şi de acţiunile lui, păstrând succesiune canonică prin locţiitorul patriarhal, Mitropolitul Petru de Krutiţa. L‑am ales pe Înaltpreasfinţitul Iosif (Mitropolit al Petrogradului), numit de către locţiitorul patriarhal, Mitropolitul Petru de Krutiţa, la 6 decembrie 1925, ca al treilea candidat la postul de înlocuitor de locţiitor patriarhal, ca cel mai înalt povăţuitor duhovnicesc. Îl rog stăruitor pe Domnul „să păzească ţara noastră în pace”, să susţină şi să păzească Sfânta Lui Biserică de necredinţă, de erezii şi de schismă şi să ne dea râvnă şi curaj ca să umblăm fără greşeală în legile Lui. Administrând Eparhia Voronej, Episcopul Alexei de Kozlov. (Sigiliu) 9/22 ianuarie 1928 Sfântul Filip, Mitropolit al Moscovei Voronej. IV. Binecuvântata Teoctista, cea nebună pentru Hristos. Pomenită la 22 februarie (†1936). În perioada în care arhiepiscopul Petru şi episcopul Alexei se aflau în Voronej, trăia aici o remarcabilă femeie sfântă, o nebună pentru Hristos, binecuvântata Teoctista Mihailovna. Următoarele două relatări provin de la doi foşti locuitori ai Voronejului, care o cunoşteau personal pe fericită. Primul, arhimandritul Mitrofan de la Biserica Sfântul Tihon de Zadonsk din San Francisco, fiu duhovnicesc al noului făcător de minuni, arhiepiscopul Ioan Maximovici, ne‑a spus următoarele: Este greu pentru om să alunge de la el mândria, să o omoare. Firea umană nu suportă acuzaţiile şi va încerca întotdeauna să se apere, să răspundă la acuzaţii, chiar dacă sunt drepte. Dar calea nebunilor pentru Hristos este una specială, cea mai directă spre Dumnezeu. Lor le face plăcere să‑şi rănească mândria. Teoctista Mihailovna atrăgea persecuţii asupra sa în mod deliberat; mulţi îşi băteau joc de ea, o urau şi chiar o băteau. Cine era ea sau de unde venea, nu ştia nimeni. Se spunea că fusese soţia unui ofiţer naval de rang înalt care murise în Războiul Ruso-Japonez (1904‑1905) şi că, după această tragedie, devenind dezamăgită de duritatea vieţii pământeşti, şi‑a îndreptat privirea inimii ei spre înalt şi şi‑a luat asupra sa eroismul nebuniei pentru Hristos. Dumnezeu a răsplătit‑o cu darul înainte‑vederii, prin care îi ajuta pe vecinii ei suferinzi. Ea era mică de statură, slabă, prost îmbrăcată, cu trăsăturile chipului nobile. A trăit în Mănăstirea Sfântul Alexei din Voronej până când mănăstirea a fost închisă (1931), apoi s‑a adăpostit la diferiţi oameni. Ea nu avea literalmente „unde să‑şi plece capul”. Locuia din când în când şi la Novocerkask, unde era foarte respectată. Se spune că a fost primită acolo de către Atamanul cazacilor de pe Don; în ciuda gărzii armate din jurul casei acestuia, ea putea circula liber peste tot, chiar şi în încăperile lui personale. Nu degeaba îi mângâia pe oamenii din Novocerkask, pentru că se întâmplau catastrofe înfricoşătoare acolo; oraşul era aproape în întregime distrus de către comunişti, deoarece cazacii fuseseră o susţinere uriaşă pentru guvernul ţarist şi erau suspectaţi că sunt o ameninţare din cauza duhului lor iubitor de libertate. Atât în Voronej, cât şi în Novocerkask, ea avea cercul ei de oameni pe care îi vizita. O ştiam din copilărie. Îmi amintesc cum odată mama mea m‑a adus la mănăstire ca să o vizitez. Ea servea ceaiul în camera ei şi m‑a servit, turnându-mi ceai ea însăşi. În Voronej era un păstor uimitor, protopopul Mitrofan, care o respecta foarte mult şi o primea cu mare cinste. Şi dânsul a murit ca mucenic în 1931. Ea avea o înfăţişare deosebită. Purta ghete de soldat de măsura cea mai mare cu putinţă, lăsându‑şi întotdeauna şireturile nelegate. Călca intenţionat prin bălţi; ghetele se umpleau cu apă, iar ea continua să meargă. Avea un baston – un băţ cu un vârf, doar o creangă uscată – şi îşi lua întotdeauna acest băţ cu ea. Dar întotdeauna originea ei nobilă, aristocratică, era vizibilă. Mergea şi revărsa o ploaie de înjurături, dar, în acelaşi timp, privea cu cei mai blânzi ochi. În timp ce mergea, închidea ferestrele de pe stradă cu băţul. Era gălăgioasă. Mă iubea foarte mult şi mă vizita adesea. Cel mai uimitor dar al Teoctistei Mihailovna era înainte‑vederea ei, pe care o manifesta în ultimii ei ani cu deosebită claritate. Acestea sunt câteva cazuri la care eu însumi am fost martor. 1. Era deja înfricoşătoarea perioadă sovietică – anii ’20. Tatăl meu era preot şi îmi era teamă pentru el. După o lungă despărţire, am reuşit cumva să vin să stau cu el. M‑am bucurat mult la reîntâlnirea cu rudele mele. Într‑o dimineaţă, Teoctista Mihailovna a trimis‑o pe femeia care îi slujea să‑mi ceară să‑l părăsesc pe tatăl meu imediat şi să vin să stau cu ea. Nu voiam sub nicio formă să fac asta, de vreme ce vremurile erau periculoase şi eu venisem pentru scurt timp. Ea a plecat şi, după ceva vreme, a venit înapoi cu aceeaşi poruncă pentru mine de la Teoctista Mihailovna. Acest lucru s‑a petrecut de trei ori la scurte intervale, până ce, în cele din urmă, m‑am dus. Mă gândeam: „Ce poate fi atât de urgent?” Dar ea stătea lângă samovar şi, în cel mai calm mod, ca şi când nimic nu s‑ar fi întâmplat, mi‑a pus nişte ceai, mi‑a oferit o gustare, a purtat o discuţie liniştită despre vreme şi m‑a întrebat cum o mai duceam. A trebuit să mă smeresc şi să mă supun. Peste o oră, mama mea a venit plângând: s‑a dovedit că, imediat ce am făcut ascultare şi am plecat la Teoctista Mihailovna, casa noastră a fost înconjurată şi, după o percheziţie amănunţită, tatăl meu a fost arestat. În ciuda tuturor încercărilor, nu am reuşit să mai aflu ceva despre soarta lui. Dacă aş fi fost acasă, m‑ar fi luat şi pe mine – înainte‑vederea Teoctistei Mihailovna mi‑a salvat viaţa. După aceea, ea a luat un aer cu totul diferit şi m‑a sfătuit să părăsesc oraşul cât mai repede cu putinţă. 2. Următorul incident este cu privire la moartea mamei mele. Eu mi‑am iubit mama foarte mult şi am suferit îngrozitor când a murit. Am avut întotdeauna repulsie faţă de băuturile alcoolice şi nu am avut niciodată vreo atracţie fată de ele. Dar, când am auzit că mama mea murise, în durerea mea am fost atât de înfuriat de condiţiile inumane ale luptei sovietice zilnice care mă înconjura, încât, din disperare, nu am mai putut să suport şi am ieşit şi m‑am îmbătat atât de tare, încât abia am reuşit să ajung acasă la apartamentul meu. Teoctista Mihailovna avea o anumită femeie castă, cu educaţie înaltă, care îşi devotase întreaga viaţă fericitei; ea se numea Ana Vasilievna. Şi astfel i‑am scris o scrisoare acestei Ana Vasilievna despre marea mea durere pentru moartea mamei mele şi i‑am cerut să o informeze pe Teoctista Mihailovna că mama mea murise. Şi, curând, am primit o scrisoare de la Ana Vasilievna, unde era scris: „Teoctista Mihailovna îmi cere să vă spun că ea nu poate să suporte beţivii”. Şi astfel, în înainte‑vederea ei, ea văzuse ceea ce făceam eu. 3. Eu lucram în Orel, unde aveam o slujbă temporară în afara oraşului. Când s‑a aflat că sunt fiul unui preot, mi‑au reţinut salariul; acest lucru a continuat timp de câteva luni. Nu aveam bani şi familia mea era îngrijorată cu privire la ceea ce aveam să fac mai departe. I‑am scris o scrisoare Anei Vasilievna pentru Teoctista Mihailovna. În câteva zile am primit un răspuns: „Teoctista Mihailovna cere să vi se spună că ea a făcut aranjamente pentru dumneavoastră, ca să fiţi plătit”. În acel moment mă aflam în oraşul Eleţ. Am redobândit nădejde şi m‑am dus la cabina telefonică ca să sun la oficiul de plată din Orel şi să aflu care era situaţia cu privire la plata mea. Şi ei au spus: „Unde sunteţi? V‑am căutat ca să vă plătim”. Şi am primit totul fără lipsă, aşa cum nu se întâmplase niciodată până atunci. Şi, astfel, draga Teoctista Mihailovna făcuse într‑adevăr „aranjamente”. 4. Odată mergeam cu Teoctista Mihailovna pe stradă şi o tânără bine îmbrăcată, plină de sănătate, venea spre noi. Evident, ceva îi fusese descoperit Teoctistei Mihailovna despre ea, deoarece, dintr‑odată, a lovit‑o pe femeie pe spate cu toată puterea ei şi, apoi, a adăugat un cuvânt puternic, necenzurat, care corespundea aparent imoralităţii ei tăinuite. Femeia a îngheţat pe loc, dar apoi şi‑a continuat drumul, ştiind, se pare, pentru ce fusese pedepsită. Ana Vasilievna a relatat că Teoctista Mihailovna nu dormea nopţile, ci şi le petrecea în rugăciune şi în priveghere. Atunci când mergea în vizite, ea se prefăcea că ia insectele de pe ea şi le omoară şi întotdeauna se scărpina. Bineînţeles, oamenii o judecau pentru aceasta. Când se întâlnea cu străini, adesea începea să vorbească tot felul de absurdităţi şi uneori rostea câte o înjurătură. Dar imediat ce străinii plecau, începea o conversaţie coerentă de stareţă înainte‑văzătoare. Avea o minte remarcabilă şi un mod rafinat de a‑şi exprima gândurile şi simţămintele. Era evident că fusese bine educată. În Voronej se găsea o piaţă publică mare; de o parte a ei, se aflau clădiri ale Comitetului Regional al Partidului şi Comitetului Executiv Regional, şi aici se găseau monumentele lui Lenin şi Stalin. Gărzi stăteau pretutindeni de pază. Odată a mers la aceste monumente şi, în faţa tuturor, s‑a uşurat; acolo s‑a format o baltă. A fost luată imediat la cartierul general CEKA şi, acolo, în biroul şefului, a făcut o murdărie şi mai mare, chiar pe biroul lui, cu toate hârtiile lui. A fost reţinută şi apoi eliberată ca anormală. Ea avea o prietenă, Anisia, care o iubea foarte mult. Odată, această Anisia s‑a îmbolnăvit şi se pregătea să moară, de vreme ce nimeni nu putea s‑o ajute. Teoctista Mihailovna a venit la ea şi i s‑a spus că Anisia era pe moarte. „Se preface”, a răspuns Teoctista Mihailovna. Apoi s‑a dus la ea, a luat‑o de mână (şi era evident că era într‑adevăr pe moarte) şi a spus: „Anişca, ridică‑te!” Cea din urmă s‑a ridicat imediat, a început să le pregătească masa şi toată boala ei a luat sfârşit. Aceasta se petrecea în Voronej. O anumită femeie era supusă cercetării de către poliţie. Ea avea o mică rezervă de bani pe care o ascunsese într‑un portmoneu pe un raft. Dintr‑odată a venit poliţia şi a început percheziţia. În minte, a strigat după ajutor: „Teoctista Mihailovna, ajută‑mă!” Cel care conducea percheziţia a atins portmoneul, dar nu a văzut nimic. A mutat întregul bufet şi toate rafturile, dar nu a găsit banii. O altă mărturie despre Teoctista Mihailovna este dată de o fiică duhovnicească din Voronej, din anii 1920, a arhiepiscopului Petru Zverev; ea este acum călugăriţă, vieţuind într‑o mănăstire din California, maica X. O văd pe ea, pe fericita Teoctista Mihailovna, înaintea ochilor mei ca şi când ar fi fost ieri, deşi a trecut atât de mult timp de când am văzut‑o ultima oară în oraşul Voronej. Era mică de statură, îmbrăcată într‑o fustă lungă şi cu o haină de culoare închisă, urâtă; pe cap avea multe basmale greoaie, ca şi când ceva nu ar fi fost în regulă cu ea sau ca şi când ar fi fost bolnavă. Nu mergea pe trotuar, ci mai mult direct pe stradă. Era întotdeauna însoţită de câteva femei, poate de vreo călugăriţă sau vreo soră de la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, unde fericita Teoctista trăia printre surorile rămase, care nu fuseseră încă arestate şi trimise în exil. Mănăstirea fusese închisă de sovietici cu mult timp în urmă şi fusese transformată într‑un aşa‑numit „sat al muncitorilor”, casele ei fiind închiriate laicilor. Teoctista Mihailovna locuia într‑una din chiliile mănăstirii. De vreme ce acum mirenii locuiau acolo şi copiii de şcoală erau îndoctrinaţi cu propagandă comunistă, fericita era adesea văzută fiind urmărită de o bandă de băieţi – tineri huligani. De obicei nu le dădea atenţie, dar uneori se oprea, se întorcea către ei şi le spunea ceva. Am văzut‑o de departe, deoarece să venim aproape de ea era un pic riscant, de vreme ce era cunoscută de toţi ca fiind nebună. Existau familii pe care le vizita şi poate că stătea câteodată cu unele dintre ele. Era cunoscută tuturor locuitorilor în vârstă ca o femeie sfântă şi era foarte respectată. Când episcopul Petru de Voronej a fost arestat de GPU, pe 10/23 noiembrie 1925, turma lui a suferit amarnic pentru separarea de dânsul şi a apelat la fericita Teoctista. „Se va întoarce vlădica în curând?” au întrebat ei; „Când se va întoarce vlădica?” Ea a răspuns: „Se va întoarce când noi vom mânca carne”. Şi, într‑adevăr, cuvintele ei s‑au împlinit exact: GPU nu l‑a reţinut mult şi s‑a întors acasă, ajungând în Voronej în timpul înmormântării Mitropolitului Vladimir de Voronej, la 28 decembrie, în timpul săptămânii cu harţi după sărbătoarea Naşterii Domnului. La 2 februarie 1926, episcopul Petru a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de Voronej şi s‑a mutat într‑o casă mică, nu departe de Mănăstirea Sfântul Alexei. Aici, Teoctista Mihailovna îl vizita în mod constant: evident, el era un prieten al fericitei. Ea mergea direct la chilia lui şi se aşeza pe patul lui, unde aştepta până ce vlădica îi trimitea afară pe cei care veneau în mod constant la el. Îl striga pe vlădica întotdeauna după numele de botez şi după numele de familie. Îmi amintesc de asemenea că în biserica de sus a Mănăstirii Sfântul Alexei, cu hramul Învierii lui Hristos, se găseau două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului: „Izvorul dătător de viaţă al Maicii Domnului”, pe un loc înalt, în partea dreaptă, spre care conduceau mici trepte cu balustradă metalică, şi, la acelaşi nivel în partea stângă, icoana Maicii Domnului „cu trei mâini”. Într‑o zi, toţi cei din biserică erau foarte supăraţi pe comportamentul Teoctistei Mihailovna: ea s‑a urcat pe locul mai înalt, la icoana „cu trei mâini”, şi a stat cu spatele la icoană şi a început să strige la cineva nişte cuvinte destul de urâte. Puţin mai târziu, nişte hoţi au spart veşmântarul, au tăiat grilajul metalic al ferestrei şi au furat ceva de valoare. După aceea, oamenii au înţeles că această faptă a sa se adresa acelor rău‑făcători. Se spunea că, dacă îţi dădea pâine, era un semn bun. Oamenii povestesc despre cum odată bea ceai acasă la una din surorile din mănăstire, când, dintr‑odată, a sărit în picioare şi a aruncat apa dintr‑o farfurie de pe fereastră în curte; în acel moment, cuiva de aproape îi luase foc hornul şi Teoctista Mihailovna „stingea focul” prin acest gest. Odată a refuzat să ia o pâine de la o femeie, spunându‑i: „Vei avea nevoie de ea pentru tine; vei trăi atâtea zile (şi a spus numărul) fără nimic altceva. Nu vei avea nimic altceva de mâncare”. Acest lucru s‑a întâmplat exact cum a spus ea. Dreapta Teoctista a văzut lichidarea rapidă a bisericilor ortodoxe şi a monumentelor din Voronej în anii ’30, ceea ce nu era decât o parte din programul satanic care se desfăşura în întreg pământul rusesc mult pătimitor, spre furia îngrozită a aproape întregului popor rus. Împărăţia terorii luase asemenea proporţii, încât oamenii credeau că nişte nebuni se eliberaseră şi apucaseră frâiele guvernării. Mii de oameni erau arestaţi la întâmplare şi aruncaţi în închisori fără nicio idee despre motiv. Profesorul P. Kisakov din America de Sud, pe atunci tânăr, care încă îşi mai aminteşte bine de fericita Teoctista, ne spune că era ca un coşmar psihotic, după care oamenii deveneau stupefiaţi şi indiferenţi la tot. Cei puţini care rămăseseră liberi aveau un singur gând: cum să supravieţuiască şi să aibă grijă de cei apropiaţi care erau zdrobiţi. Peste toate acestea, în toată regiunea sudică – cea mai fertilă parte a Rusiei dintotdeauna – bântuia o foamete provocată intenţionat şi mii de oameni nevinovaţi mureau de pe urma ei. Toate acestea le‑a văzut bine fericita Teoctista şi a împreună‑pătimit cu creştinii rămaşi. Pe la mijlocul anilor 1930, toate bisericile erau închise, nivelate de dinamită sau transformate în magazii pentru fabrici. Creştinismul a mers în adâncul catacombelor şi puţinii credincioşi puteau să se furişeze pentru slujbele bisericii doar în adâncul nopţii. Inima fericitei, care a inspirat atât de multe fapte bune pentru vecinii ei, nu mai putea să îndure. Într‑o zi, sângele i‑a dat năvală pe gât şi, la 22 februarie 1936, Teoctista Mihailovna a murit. S‑a spus că, înainte de moartea ei, s‑a îmbrăcat toată în alb, ca să‑L întâlnească pe Mirele ei, Hristos, şi a murit la mănăstire. A fost înmormântată în cimitirul din afara oraşului şi amintirea ei a fost ştearsă din Voronej. Dar conştiinţa creştină poartă imaginea ei în inimile iubitoare în întreaga lume, oriunde este înţelegere pentru sfinţii ruşi din catacombe.