Mitropolitul Iosif al Petrogradului și începutul Bisericii din catacombe. Comemorat la 15 decembrie (†1938)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982). Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să‑l ucidă; temeţi‑vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă. (Matei 10: 28) În istoria Bisericii lui Hristos au existat mai multe momente critice, în care conducătorii oficiali ai unei Biserici locale au căzut din dreapta credinţă şi, pentru o anumită perioadă, credincioşii au ezitat, neştiind pe cine să urmeze sau neştiind unde este de găsit Însăşi Biserica. În astfel de momente, Hristos Domnul, credincios făgăduinţei Sale că porţile iadului nu vor birui Biserica Lui (Matei 16: 18), ridică un atlet care să spună adevărul şi să‑i atragă pe credincioşi de partea ortodoxiei. La începutul perioadei moderne, un astfel de atlet este Sfântul Marcu al Efesului, singurul dintre ierarhii Bisericii Răsăritene care a condamnat fără reţinere necuviosul Sinod şi pseudo‑unirea de la Florenţa şi i‑a trezit pe credincioşii ortodocşi, făcându‑i să realizeze că Biserica Romei căzuse în erezie, iar cei care s‑au unit cu ea se poziţionau prin aceasta în afara Bisericii lui Hristos. În secolul nostru, când a apărut un duşman al Bisericii şi mai de temut, sub forma totalitarismului pseudo‑religios al comunismului ateist, şi când conducătorul Bisericii ruse, Mitropolitul Serghie, a proclamat prin Declaraţia sa din 1927 principiul cooperării practice şi ideologice cu forţele anti‑creştinismului, atunci Dumnezeu a ridicat, în fruntea unei adevărate armate de mărturisitori, un atlet în persoana Mitropolitului Iosif, ca să se opună şi să acuze această „legalizare” distrugătoare de suflet şi să conducă mişcarea celor credincioşi Bisericii Ortodoxe Ruse în catacombe. Viaţa Mitropolitului Iosif Petrovici de dinainte de Revoluţie ne este în mare măsură necunoscută, deşi trăsăturile ei generale pot fi descoperite în scrierile sale, care au început să apară în presa religioasă rusească pe la sfârşitul secolului. Astfel, ştim că s‑a născut aproximativ între 1870 şi 1875, în provincia Novgorod, în teritoriul Tikhvin, care era cunoscut pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, faţă de care viitorul ierarh avea o mare evlavie. În 1899 a fost într‑un pelerinaj la Locurile Sfinte şi poate că aici scânteia credinţei sale ortodoxe a fost aprinsă în flacăra unei dorinţe arzătoare de a sluji Bisericii lui Hristos. După ce a petrecut întreaga noapte de 18 spre 19 iunie în Biserica Sfântului Mormânt, a ieşit la ivirea zorilor şi, mergând pe străzile pustii ale Ierusalimului, a fost cuprins de cele mai nobile simţăminte: „Era atât de bine, aşa cum este numai de Paşti, când te întorci acasă de la slujbă, arzând de dorinţa de a îmbrăţişa întreaga lume, de a renunţa la pământ şi de a zbura undeva departe, foarte departe, în adâncul cerului de necuprins!...” Toată viaţa avea să rămână credincios acestui entuziasm inspirat de Hristos din tinereţea lui. Peste ani, maturizat de nevoinţele ascetice şi de suferinţă, acest entuziasm l‑a făcut să devină un mărturisitor şi un mucenic pentru Hristos şi pentru Biserica Sa cea sfântă. Scrierile Mitropolitului Iosif despre diferite aspecte ale vieţii duhovniceşti descoperă o profundă înrădăcinare în literatura patristică şi ascetică ortodoxă şi inspirarea sa din textele cărţilor de slujbă ale Bisericii. În 1901, când era ieromonah, a scris un articol cuprinzător şi precis asupra întrebării: „Poate un creştin ortodox – cum anume – să se roage pentru creştinii neortodocşi?” La începutul lui 1905, fiind acum arhimandrit, a publicat lucrarea sa cea mai importantă, o carte întreagă compusă din scurte cugetări duhovniceşti cu titlul Sub îmbrăţişarea Tatălui: din jurnalul unui monah. Următoarele fragmente din lucrarea sa vor reda o imagine despre sensibilitatea autorului şi vor oferi o perspectivă exactă asupra chestiunilor duhovniceşti. „Necazurile mari curăţă sufletul, precum este curăţit aurul în cuptor, îi dau viaţă, îl fortifică şi îl domolesc. Omul devine mai puţin sensibil faţă de necazurile zilnice şi faţă de suferinţele de aici, devine mai calm, mai echilibrat, priveşte lumea mai serios şi mai sobru, devine mai puţin ataşat de cele pământeşti, însetează mai mult după cele cereşti, veşnice şi fără sfârşit.” „Omul are multă energie pentru activitate; doar că aceasta trebuie să fie trezită. Este trezită prin nevoi, necazuri, prin lupta pentru existenţă, prin dragostea faţă de Dumnezeu, prin setea de mântuire, prin conştiinţa fragilităţii vieţii prezente şi a dulceţii vieţii viitoare şi prin toate celelalte pe care le învaţă Biserica prin mijloacele pe care le posedă pentru îndrumarea şi iluminarea fiecărui om care îi este dat...” „Cu cât ne încredem mai mult în ajutorul care vine de la oameni şi în apărarea altora, cu atât sunt mai departe de noi harul milostiv şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi acest lucru este firesc: deoarece, până la urmă, dacă am primi ajutor de la Dumnezeu atunci când ne aşteptăm să‑l primim de la om, i‑am atribui omului ceea ce este al lui Dumnezeu şi am schimba slava lui Dumnezeu cu slava omenească. Prin urmare, Dumnezeu aşază lucrurile astfel încât ajutorul Său devine tot mai evident pentru noi în măsura în care starea noastră de neajutorare devine mai sigură şi mai evidentă şi toată nădejdea noastră rămâne la El!” La scurt timp după 1908, arhimandritul Iosif a fost hirotonit episcop de Uglich. Cuvântul rostit cu această ocazie, citat mai jos în întregime, este în mod evident profetic. Pătruns de conştiinţa mişcării crescânde de anarhie şi necredinţă care dizolva deja structura cea mai intimă a civilizaţiei ortodoxe ruse şi care era pe punctul de a da naştere hidoasei Revoluţii, cuvintele tânărului ierarh sună aproape ca un manifest al sufletului Rusiei sfinte, care se confruntă chiar şi astăzi cu armatele unite ale satanismului mondial. Preasfinţia Voastră, preaînţelepţi Arhipăstori! În acest moment unic, extrem de important şi cel mai sfânt din viaţa mea, când chemarea Domnului nostru – „urmează‑mi Mie” – a atins chiar şi marea mea nevrednicie, bucuria şi frica, binecuvântarea şi suferinţa îmbrăţişează umilul meu suflet. Am înaintea ochilor cetele sfinţilor Apostoli, demnităţile marilor ierarhi – cei care au semănat credinţa şi au păstorit Biserica lui Hristos pe pământ... De la cei simpli la cei foarte educaţi, de la cei infirmi la cei puternici şi bogaţi în puterea sufletului, ei au oferit şi şi‑au pus viaţa şi toată puterea lor pe altarul iubirii lui Hristos, s‑au dat pe sine ca materie acelui Foc sfânt al lui Hristos, prin care întregul univers străluceşte în har. Să ating şi eu acest Foc dătător de har; să îmi ofer şi eu slabele mele puteri – sau mai degrabă neputinţe – pe altarul Bisericii Soborniceşti; să îmi pun şi eu viaţa în cuptorul Flăcării lui Hristos, să aud chemarea lui Hristos de a sluji o atât de mare lucrare a lui Dumnezeu şi să primesc posibilitatea de a răspunde acestei chemări prin slujirea care este cea mai înaltă expresie apostolească de iubire şi devoţiune faţă de Cel mai dulce şi dumnezeiesc Ierarh – o, câte motive de bucurie! Este îndeajuns aceasta pentru a umple pe cineva cu un simţământ de sinceră şi negrăită mângâiere şi cu un sentiment gingaş!... Cu toate acestea, sursa unei astfel de bucurii şi mângâieri reprezintă în acelaşi timp pentru mine şi o sursă de teamă apăsătoare, de nelinişti, de suferinţe şi necazuri. Frumuseţea izbânzilor apostolilor, frumuseţea celei mai înălţătoare expresii a iubirii şi devoţiunii faţă de Mântuitorul, a celei mai înalte slujiri aduse Bisericii lui Dumnezeu pe pământ – apar înaintea privirii mele nu ca simple CUVINTE, ci ca fapte adevărate, ca cea mai vie REALITATE, dincolo de înfrumuseţările gândului şi ale cuvântului. Şi ce nevoinţe, ce asceză, ce suferinţă nu ne‑au fost date de această realitate ca exemplu şi ca întărire! Priviţi rănile sângerânde ale captivilor absoluţi ai iubirii lui Hristos, care îşi purtau rănile având pe buze o smerită rugăciune pentru călăii lor şi o strălucire nepământească pe feţele lor! Priviţi toate ororile persecuţiei, tulburările, torturile – toate felurile de chinuri ale morţii prin care iadul a încercat să îi împiedice pe trimişii Celui Răstignit, adâncindu‑şi prin aceasta propria înfrângere şi dizgraţie. Având în minte toate acestea – lucruri mari şi minunate nu după standardele omeneşti, dar prin care a fost întemeiată Biserica lui Hristos, mare şi puternică până acum –, fără să vreau mă întreb: este oare posibil să fiu până şi eu capabil de a îndura toate acestea? Este posibil să am şi eu destulă statornicie, destul curaj, ca să stau în aceeaşi demnitate cu astfel de exemple ale puterii lui Dumnezeu şi ale tuturor celor care sunt făcute prin puterea iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi prin iubirea omului faţă de Dumnezeu?... Totuşi, teama şi tremurul meu încep să crească la gândul că, în timp ce tăria şi zelul conducătorilor Bisericii lui Hristos de astăzi sunt departe de a rivaliza cu cele ale Apostolilor, ei trebuie să se lupte cu duşmani considerabil mai puternici şi trebuie să întâmpine obstacole şi dificultăţi mult mai mari în această slujire. Sfinţii Apostoli, până la urmă, au avut împotriva lor o luptă ferventă – deşi direcţionată în mod greşit – pentru adevăr, în timp ce noi, în vremurile noastre, trebuie să ne înfruntăm cu o îndărătnică RESPINGERE A ADEVĂRULUI şi chiar şi a ideii unui Dumnezeu viu şi a importanţei Sale vitale pentru inima omului. Cu toate părţile lor negative, cu toate insuficienţele şi erorile lor, păgânismul şi iudaismul antichităţii erau totuşi o căutare sinceră a lui Dumnezeu, o dorinţă sinceră de a‑I sluji Lui, o exemplificare vie şi activă a setei de comuniune cu El. Dar necredinţa de astăzi, toate formele posibile de eroare şi agitaţie – cei învăţaţi şi cei analfabeţi, anti-religioşi şi anti‑morali – şi întreaga viaţă publică de astăzi, nu exprimă ele în om o profundă rea‑voinţă de a nu‑L cunoaşte pe Dumnezeu, o rea‑voinţă de a nu admite nici măcar existenţa Lui, iar pe de altă parte dorinţa de a se debarasa complet de El, de a se descurca fără El, de a trăi numai din cuceririle minţii umane trufaşe şi din cele ale culturii? În astfel de vremuri dureroase, când acceptarea cu supunere a noii slujiri a Bisericii lui Hristos a adus asupra mea voinţa lui Dumnezeu, cu toată smerenia vă implor, preaînţelepţi păstori, să aduceţi asupra mea prin rugăciunile voastre arhiereşti puterea de la Dumnezeu ca să lucrez în mod cuviincios în această mare slujire. Fie ca atotputernicul har al Duhului lui Dumnezeu să coboare peste creştetul celui ascultător chemării lui Dumnezeu şi să facă în mine, care sunt nevrednic, voia şi puterea Sa. Amin. Odată cu venirea revoluţiei, forţele necredinţei, a căror putere ierarhul o ştia foarte bine, s‑au dezlănţuit cu toată furia asupra pământului rusesc şi, în special, asupra Bisericii Ortodoxe, a cărei simplă existenţă era o ameninţare pentru programul bolşevic şi un reproş făcut conştiinţei care mai rămânea în agitaţii atei. Cât timp Patriarhul Tihon a rămas în viaţă, Biserica a avut un centru vizibil de unitate. Chiar şi atunci când patriarhul a fost închis, când apostaţii „Bisericii Vii” au luat în stăpânire majoritatea bisericilor ortodoxe din Rusia, iar Biserica „progresistă” a Constantinopolului dăduse un prestigiu internaţional acestei sinagogi a lui satan, recunoscând‑o ca Biserica Ortodoxă a Rusiei, cei credincioşi, prin faptul că au rămas credincioşi patriarhului, au rămas ortodocşi, şi credincioşia lor faţă de patriarh a devenit testul de verificare a ortodoxiei lor; şi acest fapt mai mult decât orice altceva a diminuat puterea „Bisericii Vii”. Dar, odată cu moartea Patriarhului Tihon, în 1925, situaţia a devenit mult mai neclară. În condiţii de persecuţie era imposibilă adunarea unui sinod pentru alegerea unui nou patriarh; prevăzând acest lucru, Patriarhul Tihon a desemnat trei ierarhi, unul dintre aceştia (oricare din ei nu s‑ar fi aflat în închisoare sau sub interdicţie) trebuind să devină Locum Tenens al tronului patriarhal la moartea lui şi să menţină unitatea externă a Bisericii. Dintre aceşti trei ierarhi, doar unul – Mitropolitul Petru de Krutiţa – era liber în momentul morţii patriarhului, şi a fost acceptat, printr‑un act special, semnat de mai mult de cinzeci de episcopi, în calitate de conducător al Bisericii ruse. La rândul său, Mitropolitul Petru a desemnat trei „substituţi” pentru poziţia de Locum Tenens, în caz că ar fi fost şi el arestat sau omorât, unul dintre aceştia fiind Mitropolitul Iosif (în acea perioadă, arhiepiscop de Rostov), iar un altul, Mitropolitul Serghie (mai târziu „Patriarh”). Mitropolitul Petru a fost arestat peste cinci luni pentru refuzul de a fi semnat o declaraţie care să fi dat pe mâna regimului ateist libertatea internă a Bisericii. Din 1925 până în 1927, niciun candidat nu a fost capabil să‑i ia locul pentru mai mult de câteva luni înainte de a fi închis, şi a devenit un fapt evident că guvernul sovietic nu se va linişti până când nu avea să găsească sau nu va reuşi să forţeze un ierarh să semneze un document pe placul regimului. Acest ierarh a fost găsit în persoana Mitropolitului Serghie, care în 16/29 iulie 1927, după ce a fost eliberat după mai multe luni de închisoare, a făcut publică infama Declaraţie care l‑a făcut pe el şi pe cei care l-au urmat agenţii în fapt ai Statului sovietic. Publicând Declaraţia în 19 august, ziarul oficial sovietic Izvestia a specificat că „partea vizionară a clerului se afla deja pe acest drum încă din 1922”, referindu‑se la „Biserica Vie”. Astfel a reuşit regimul ateist să introducă „înnoirea” chiar în Biserica Patriarhală, iar rezultatul a fost protestul decisiv al ierarhilor Bisericii ruse, care, când au văzut că Mitropolitul Serghie era în mod clar hotărât să‑şi impună voinţa sa în întreaga Biserică, curând au început să întrerupă comuniunea cu el. Astfel a devenit imediat clar că Declaraţia se afla în contradicţie flagrantă cu al 34‑lea Canon Apostolic, fiind proclamată „fără consimţământul tuturor” episcopilor, fiind doar lucrarea lui Serghie dictată de regimul ateist; şi, prin urmare, singura posibilitate pentru Serghie era aceea de a retracta Declaraţia în faţa unei astfel de copleşitoare dezaprobări a confraţilor săi ierarhi. Cu toate acestea, în loc să facă astfel, ca şi când ar fi vrut să dovedească faptul că nu mai considera necesară opinia Bisericii, ci că devenise unealta supusă a regimului, el a început, împreună cu „Sinodul” său necanonic, a cărui formare depăşea cu mult atribuţiile sale de înlocuitor al locţiitorului patriarhal, un transfer nemaiîntâlnit de episcopi dintr‑un scaun episcopal în altul şi i‑a suspendat pe cei care nu erau de acord cu el, fondând astfel docila Biserică „Sovietică”. Mitropolitul Iosif, ca unul dintre primii care au protestat împotriva Declaraţiei, a fost imediat „transferat” din Petrograd, eparhie în care nu avea să revină decât în septembrie 1926. Printr‑un act al „Sinodului” din 19 octombrie 1927, „Mitropolitul Iosif este considerat transferat în Eparhia Odessa, şi i se sugerează să nu fie tentat de facila posibilitate de a locui în Rostov, lucru care ar cauza tulburare atât printre credincioşii din Leningrad, cât şi printre cei din Rostov...” Ca răspuns, Mitropolitul Iosif a citat acele canoane care interzic transferul inutil al episcopilor din oraş în oraş şi a afirmat, citând canoanele: „Chiar dacă am permis să mi se facă un astfel de lucru contrar Sinodului Sfinţilor Părinţi, acest ordin tot mai poate fi considerat «a fi complet invalid», iar cel care a fost îndepărtat poate «să revină» la propria sa Biserică”. Lăsând cazul său pe seama „judecăţii lui Dumnezeu”, el a refuzat să se mute. În acel moment, în toamna lui 1927, Mitropolitul Iosif încă mai considera cazul său ca unul personal, şi, aşa cum afirmă într‑unul din „Documentele” care urmează, era pregătit să se retragă cu ruşine şi sub interdicţie pentru a nu fi în comuniune cu Serghie, dar nu avea nicio intenţie de a se implica într‑o „schismă”. Cu toate acestea, curând a devenit clar că situaţia lui nu era decât o mică parte dintr‑o chestiune care convulsionase întreaga Rusie Ortodoxă. Episcopii care se mai aflau încă în liberate şi erau capabili să judece această chestiune au ajuns la concluzia că Serghie însuşi devenise schismatic prin Declaraţia sa şi prin actele sale arbitrare îndreptate împotriva Bisericii şi s‑au grăbit să‑şi declare separarea de el, la sfârşitul lui 1927 şi începutul lui 1928. În toată această perioadă, Mitropolitului Iosif nu i se permitea de către autorităţi să‑şi ocupe scaunul episcopal de la Petrograd (Leningrad), dar în decembrie 1927 dăduse deja binecuvântarea episcopilor săi vicari să se îndepărteze de Serghie; şi, fiind el însuşi în Rostov, a semnat, împreună cu Mitropolitul Agatanghel şi cu alţi ierarhi din regiunea Yaroslavl, o epistolă adresată Mitropolitului Serghie în 6 februarie 1928, în care era declarată separarea lor de el până când acesta nu va fi arătat pocăinţă pentru greşelile sale, recunoscând în acelaşi timp în calitate de cap al Bisericii pe Mitropolitul Petru, care fusese exilat. În această perioadă, Petrogradul devenise centrul protestului Bisericii împotriva lui Serghie şi se putea găsi cu greu un suflet ortodox în fosta capitală care să nu fi fost neliniştit de întrebarea pe cine să urmeze. Mulţi au refuzat pentru o vreme să primească Euharistia în vreo biserică, nefiind siguri ale cui Taine sunt valide sau unde se găsea Biserica lui Hristos. După semnarea epistolei arhiepiscopilor din Yaroslavl, Mitropolitul Iosif a păşit curajos în lupta pentru Biserică şi a dat binecuvântare clerului şi credincioşilor din Petrograd să‑i urmeze exemplul de a se separa de Serghie, oferindu‑şi îndrumarea duhovnicească şi purtarea de grijă faţă de această mişcare şi încredinţând conducerea Eparhiei din Petrograd vicarului său, sincer oponent al lui Serghie, episcopul Dimitrie al Gdovului. Binecuvântând „buna hotărâre a zeloţilor pentru adevărul lui Hristos”, el s‑a rugat „ca Domnul să ne păzească pe toţi în unire şi sfântă statornicie a duhului în noua încercare la care este supusă Biserica”. Dar împotriva armelor duhovniceşti ale ostaşilor lui Hristos, cel rău adunase toate forţele primului regim satanist al lumii. Interdicţiile impuse de Mitropolitul Serghie erau semnul pentru Poliţia politică sovietică de a purcede la arestarea şi exilarea episcopilor protestatari; nici dintre cei care frecventau bisericile „legale” ale lui Serghie nu au fost cruţaţi mulţi de către autorităţi, iar rezultatul cel mai important al politicii „serghianismului” – pentru a cita cuvintele, născute dintr‑o experienţă amară, folosite patruzeci de ani mai târziu în interiorul URSS‑ului de către Boris Talantov – era acela că „acţiunile Mitropolitului Serghie nu‑i salvau decât propria lui piele”. O noapte întunecată de suferinţă ispăşitoare s‑a aşternut peste pământul rusesc şi peste credincioşi. „Serghianismul” a fost respins de credincioşi deoarece – şi aici îl cităm încă o dată pe Talantov – „pe la începutul celui de‑al Doilea Război Mondial... cea mai mare parte dintre acele biserici care rămăseseră nu îl recunoşteau pe Mitropolitul Serghie.” Din cei 100 de episcopi cunoscuţi ca fiind rămaşi în viaţă în 1943, Serghie nu a putut să găsească decât 18 (şi unii dintre aceştia erau de curând hirotoniţi) care să‑l aleagă „patriarh” în acel an. Mitropolitul Iosif, prin cuvintele şi faptele sale hotărâte şi prin poziţia sa – era unul dintre înlocuitorii locţiitorului tronului patriarhal – a devenit în fapt conducătorul mişcării separatiste, acţionând în numele locţiitorului exilat, Mitropolitul Petru, a cărui atitudine potrivnică serghianismului nu va fi cunoscută decât după o perioadă de timp. Atât de puternice erau influenţa şi exemplul Mitropolitului Iosif, încât toţi cei care l‑au urmat au fost numiţi „iozefiţi” şi, până astăzi, toţi cei care apără patriarhia lui Serghie numesc această mişcare a celor zeloşi pentru ortodoxie „schisma iozefită”. Au fost „serghianişti” atunci, aşa cum sunt şi astăzi, care, chiar în timp ce admit că cele mai bune elemente din cler şi dintre credincioşi au trecut de partea „iozefiţilor”, îi acuză şi îi condamnă pentru „mândria” lor de a crede că ei reprezintă adevărată Biserică Ortodoxă a Rusiei. Afirmaţiile Mitropolitului Iosif, este adevărat, sunt deosebit de sincere, absolut necompromiţătoare în vreun fel şi necruţătoare faţă de toţi. Poate cei care găsesc „mândrie” în astfel de cuvinte sunt pur şi simplu inconştienţi de cât de critică este chestiunea în discuţie. Când Biserica este trădată şi credincioşii sunt conduşi în direcţii greşite, nu mai este timp pentru complimente şi „dialoguri” politicoase şi nici pentru a pune „înţelegerea compătimitoare” mai presus de adevăr. Pentru sufletele curajoase, cunoaşterea faptului că fiecare cuvânt poate aduce închisoarea şi moartea nu face decât să le mărească îndrăzneala de a spune adevărul fără cosmetizări. Şi astfel a fost întotdeauna în Biserica lui Hristos; neînfricaţii ei apărători sunt cântaţi ca atleţi în imnele de cinstire ale Bisericii. În mod deosebit, polemica dreaptă a Mitropolitului Iosif şi a celor care îl urmau a reapărut în Uniunea Sovietică în scrierile lui Boris Talantov (a se vedea capitolul 33 din această carte) şi a altor critici sinceri ai ierarhiei serghianiste. În comparaţie cu acestea, criticile serghianismului din diaspora rusească sunt destul de blânde şi înţelegătoare. Curând a fost arestat şi Mitropolitul Iosif şi a fost trimis în exil în Asia Centrală. Chiar şi în exil şi în închisoare, autorităţile persecutau religia şi interziceau serviciile liturgice; aşa se face că, pe întreg pământul Rusiei, în acest vast câmp de concentrare, în perioada de după 1927, „iozefiţii” au fost transformaţi într‑o Biserică din catacombă. Adevărata măsură a faptelor eroice şi a suferinţelor acestei Biserici vor deveni cunoscute doar în Ziua Domnului. Dar chiar şi înainte de mult aşteptatul moment, este posibil să fie întrezărite unele fragmente din istoria ei. Următoarea mărturie a fost scrisă de către Natalia V. Urusova, care a reuşit să fugă din Uniunea Sovietică în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial şi a murit în 1968 în New York. „În august 1936 locuia în Alma Ata (Asia centrală) tânărul arhimandrit Arsenie. De la el am aflat pentru prima dată că există o Biserică secretă în catacombă, condusă de către Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi organizată de el cu binecuvântarea Mitropolitului Petru de Krutiţa, cu care a avut legături secrete când s‑a aflat în exil în Chemkent, la 100 de mile de Alma Ata. Arhimandritul Arsenie fusese hirotonit de către mitropolit şi avea şansa de a‑l susţine material, câştigându‑şi existenţa din confecţionarea manechinelor şi a unor diferite articole mici pentru muzee. El avea o biserică sub pământ, în adâncime, în care slujeau el şi Mitropolitul Iosif. Mitropolitul sfinţise această biserică în secret, cu ocazia uneia dintre rarele sale vizite în Alma Ata. Părintele Arsenie reuşise să scoată biserica la suprafaţă, după o muncă grea şi lungă. Noi îl respectam foarte mult pe arhimandritul Arsenie, mai ales pentru faptul că era iubit de către Mitropolitul Iosif şi prin el aveam legătură cu cel din urmă. În acea perioadă, mitropolitul locuia în Chemkent. Înainte de aceasta, chiar de la începutul exilului, el locuise în micul orăşel Aulieta, unde nu i se permisese să locuiască într‑o cameră, ci fusese plasat într‑un grajd cu animale, patul său fiind separat de animale printr‑un gard de beţe. Biserica săpată în pământ se afla sub apartamentul arhimandritului Arsenie. Intrarea se făcea printr‑o uşă ascunsă, acoperită de un covor. Partea de deasupra se dădea la o parte, iar sub ea se afla o scară care ducea în pivniţă. Într‑un colţ al pivniţei se găsea o deschizătură în pământ, care era acoperită cu pietre. Pietrele se dădeau la o parte şi stând pe vine trebuia să te târăşti trei paşi înainte – acolo se afla intrarea în mica biserică. Se găseau multe icoane şi ardeau candele. Mitropolitul Iosif era foarte înalt şi, cu toate acestea, în prezenţa mea a călătorit de două ori până aici în secret şi a intrat în biserică. Această biserică îţi dădea o stare duhovnicească deosebită, dar nu ascund faptul că frica de a fi descoperiţi în timpul slujbei, îndeosebi noaptea, era greu de stăpânit. Atunci când câinele cel mare aflat în lanţ în curte începea să latre – chiar dacă lătratul era înăbuşit, totuşi se auzea sub pământ –, toată lumea aştepta să audă strigătul şi lovitura în uşă a GPU‑ului. Tot anul 1936, până în septembrie 1937, totul a fost în ordine. Fiul meu cânta aici împreună cu o călugăriţă. Pe 26 august, Mitropolitul Iosif a venit şi ne‑a onorat cu vizita sa chiar de ziua numelui meu. Ce om al rugăciunii, minunat, smerit şi de neclintit! Aceste trăsături se reflectau pe chipul şi în ochii săi ca într‑o oglindă. Foarte înalt, cu o barbă mare, albă şi cu un chip extrem de blând, îi atrăgea pe toţi şi făcea pe oricine să îşi dorească să nu se mai despartă niciodată de el. Hainele monahale erau ascunse, la fel şi părul său; altfel ar fi fost arestat imediat, chiar în mijlocul străzii, de vreme ce era supravegheat şi nu avea voie să călătorească. El însuşi a spus că Patriarhul Tihon, imediat după alegerea sa, a vrut să‑l desemneze pe el ca primul său înlocuitor. Dintr‑un oarecare motiv, acest lucru nu fusese notat nicăieri în istoria instituirii funcţiei de Locum Tenens. El l‑a recunoscut pe Mitropolitul Petru de Krutiţa în calitate de conducător legitim al Bisericii şi, până la arestul său din septembrie 1937, a avut legături secrete cu el, chiar şi atunci când circulau peste tot zvonuri cum că Mitropolitul Petru ar fi murit. Mitropolitul Iosif a rămas la ceai cu noi mai mult de o oră. Despre perioada sa de exil de aproape zece ani, el a spus că îi fusese extrem de greu. Locuise într‑o cocină de porci într‑o magazie, dormise pe scânduri, despărţit de porci prin câteva beţe. În astfel de condiţii a suportat frigul şi căldura, pe orice fel de vreme, şi aerul irespirabil. Odată, un şarpe, agăţat de un băţ din acoperiş, s‑a târât în jos chiar pe capul lui. Se pare că aceste condiţii erau cauza bolii sale. Uneori suferea cumplit din cauza unui ulcer intestinal, sau probabil că avea o tumoră intestinală, poate canceroasă, şi urma un regim pe care arhimandritul Arsenie îl ajuta să‑l ţină. Suferea orice ca un drept, iar atunci când povestea persecuţiile sale o făcea deoarece noi toţi ne aminteam de cruzimile GPU. Părintele Arsenie a povestit despre o formă de tortură şi de batjocură. «Atunci când ne duceau prin Siberia, era un ger cumplit. În tren exista un vagon‑cadă. Ei ne‑au mânat, complet goi, prin vagoane până la vagonul unde se afla cada. Cu mare bucurie ne‑am înmuiat în apa fierbinte şi ne‑am încălzit un pic, vagoanele fiind aproape neîncălzite. Fără a ne fi dat ceva pentru a ne şterge, având părul ud, ne‑au mânat înapoi. Pe platforma de metal dintre vagoane ne opreau în mod deliberat, iar picioarele noastre ude îngheţau lipindu‑se de metal. La comanda de a porni din loc, ne smulgeam cu sânge degetele îngheţate ale picioarelor...» Ziua următoare, după ce stătuse peste noapte cu părintele Arsenie, mitropolitul s‑a întors la locul său. Acum avea alte condiţii. După mulţi ani, i se permisese să‑şi găsească un apartament pentru sine în Chemkent. Arhimandritul Arsenie îi aranjase un apartament în care să poată trăi în linişte, se îngrijea de mâncarea sa, nu doar ca aceasta să fie suficientă, ci şi pentru a‑şi putea ţine regimul. Mai întâi o ţiteră şi apoi o armonică au fost obţinute pentru el, lucruri care erau o bucurie pentru mitropolit, care era un bun muzician. El punea psalmii pe note şi îi cânta. Pe 23 septembrie 1937, peste tot în cartierul Alma Ata, în întreg Kazahstanul, toţi cei din clerul bisericilor iozefite din catacombe au fost arestaţi, după ce îşi ispăşiseră perioada de exil pentru refuzul de a recunoaşte bisericile sovietice. Toţi au fost condamnaţi la încă zece ani fără drept de corespondenţă şi, aşa cum am descoperit mai târziu, Mitropolitul Iosif se afla şi el printre ei. Arhimandritul Arsenie a fost şi el arestat. După arestul fiului meu, care era lângă mine, eu am alergat la părintele Arsenie chiar la ivirea zorilor şi, ajungând la casa lui, am văzut un automobil cu un membru GPU care mergea la el. Din fericire, nu m‑au văzut. Biserica din catacombe a părintelui Arsenie a fost descoperită. Din lipsă de precauţie, el a descoperit la un moment dat secretul său unui om în vârstă, respectabil în aparenţă, care s‑a dovedit a fi un agent al GPU. La revenirea mea în Moscova, după cei trei ani de exil voluntar împreună cu fiul meu, am aflat curând de existenţa, şi aici, a bisericilor iozefite secrete – adică nu biserici, ci slujbe în camere secrete, unde uneori se adunau douăzeci, douăzeci şi cinci de oameni. Slujba avea loc în şoaptă, credincioşii fiind sub un control strict, pentru a se evita posibilitatea trădării. Oamenii veneau de obicei la răsăritul soarelui, după un semnal hotărât. Cei mai mulţi loveau uşor burlanul de lângă o fereastră, unde cineva stătea şi asculta. Până la sosirea nemţilor în Mozaisk în 1941, eu am trăit în pace în acest oraş şi am mers la slujbele din catacombe în Moscova.” La sfârşitul anului 1938, Mitropolitul Iosif a fost împuşcat de un pluton de execuţie pentru „crima” de a‑i fi încurajat pe preoţii călători. Cu mulţi ani înainte de acest moment, el s‑a pregătit sufleteşte pentru propria sa mucenicie. El a scris în Jurnalul unui monah, într‑un fragment publicat în septembrie 1905: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Luca 6: 35). Să spui aceasta este uşor, dar cât este de dificil să faci aceasta. Este un lucru mult mai înalt decât să‑ţi iubeşti aproapele. Este supremul triumf al iubirii, este adevărata esenţă şi cea mai sublimă expresie... Pentru ca inima cuiva să ardă de iubire faţă de duşmanul său este nevoie de o stare duhovnicească specială, plină de har, de o înrâurire cerească a inimii: trebuie să fie acea calitate inexprimabilă şi de nedescris care a umplut din plin sufletul primului mucenic Ştefan atunci când, fiind lovit cu pietre, cu faţa strălucind ca a unui înger, s‑a rugat pentru ucigaşii săi: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Fapte 7: 6). O, în acest mare moment, cât de puţin loc îşi găseau cele pământeşti în el! Ce erau cei care îl executau pentru el? Înaintea lui erau cerurile deschise, Fiul lui Dumnezeu la dreapta Tatălui; slava cerească i‑a umplut sufletul şi l‑a cuprins o stare de extaz neînţeleasă, iar cei care îl executau, cu răutatea lor vrednică de plâns, nu doar că nu au putut să împiedice aceasta, ci chiar au asistat neputincioşi; în acest moment, ei erau ca şi când ar fi fost binefăcătorii lui, grăbindu‑i despărţirea de trup şi cufundarea sufletului său în acest ocean de extaz ceresc şi de binecuvântare... Într‑un asemenea moment, putea oare cel care suferise acele torturi să strige altfel decât cu o voce plină de triumful suprem al iubirii pentru duşmani?” Exemplul acestui neînfricat mărturisitor şi atlet al Bisericii lui Hristos nu a fost în zadar. După Patriarhul Tihon însuşi, numele Mitropolitului Iosif apare ca un simbol al integrităţii şi al autenticităţii ortodoxiei Bisericii ruse. Chiar şi după o jumătate de secol de persecuţii, teroare şi trădare, adevărata Biserică a Rusiei, deşi ascunsă, nu era învinsă. Astăzi, Biserica din catacombe poate fi numită în mod corect biserica „tihoniţilor” sau a „iozefiţilor”; dar, mai exact, ea este cunoscută, chiar şi autorităţilor sovietice, ca „adevărata Biserică ortodoxă”. În următoarea descriere sovietică, luată din Dicţionarul ateist (Moscova, ediţia 2, 1966) – un ghid practic pentru agitatorii anti‑religioşi –, se poate vedea, dincolo de exagerările şi producţiile minţii sovietice, adevărata şi mărturisitoarea Biserică ortodoxă a Rusiei de astăzi. Se poate observa că sovieticii înşişi sunt conştienţi de continuitatea istorică confuză; deoarece ei datează „adevărata Biserică ortodoxă” în perioada 1922‑1926, adică în perioada Patriarhului Tihon şi a celor care l-au urmat; în timp ce „serghianiştii”, aşa cum a observat în mod clar Izvestia în 1927, îşi au originea în „Biserica Vie” din aceeaşi perioadă. „ADEVĂRATA BISERICĂ ORTODOXĂ (ABO): O sectă ortodoxă-monarhistă, apărută în anii 1922‑1926, care a fost organizată în 1927, când Mitropolitul Serghie a proclamat principiile unei relaţii loiale faţă de autoritatea sovietică. Elemente monarhiste, unite în jurul Mitropolitului Iosif (Petrovici) de Leningrad, sau iozefiţi, au stabilit în 1928 un centru de conducere al ABO şi au unit toate grupurile şi elementele care se manifestaseră împotriva ordinii sovietice. În ţară, ABO avea susţinători printre cei aflaţi în gulaguri şi împreună cu elementele anti‑sovietice ei s‑au manifestat împotriva colectivizării şi au organizat acte teroriste împotriva Partidului şi a activităţilor sovietice, revolte etc. Avea sub conducere în mediul rural o mulţime de călugări şi călugăriţe, care se plimbau din loc în loc prin sate, vehiculând idei anti‑sovietice. ABO a fost o organizaţie monarhist‑revoluţionară amplu ramificată. Ea cuprindea 613 preoţi şi călugări, 416 ţărani înstăriţi, 70 de foşti oficiali ţarişti şi ofiţeri. Cei mai fanatici membri, femeile nebune, dându‑se drept profeţi, sfinte şi vindecătoare, membre ale familiei imperiale, împrăştiau idei monarhiste, conduceau propaganda împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe şi îi îndemnau pe oameni să nu se supună legilor sovietice. Caracteristici de bază ale sectei: (1) respingerea Bisericii Ortodoxe condusă de patriarh, ca fiind „vândută lui antihrist” şi lumii; (2) recunoaşterea canonică doar a celor care fuseseră hirotoniţi de urmaşii lui Tihon; (3) acceptarea riturilor ortodoxe; (4) răspândirea ideii asupra apropierii sfârşitului lumii; (5) cultul membrilor familiei imperiale Romanov: portretele lor sunt păstrate ca obiecte sfinte, iar credincioşii în secret se prosternează în faţa lor; (6) însuşirea numelor ţarilor şi a rudelor lor de către liderii sectei; (7) păstrarea şi propagarea literaturii monarhiste contra‑revoluţionare; (8) înfiinţarea bisericilor din catacombe şi a mănăstirilor în case. Instituţia preoţiei este păstrată, dar, în multe situaţii, anumite rituri sunt îndeplinite de simpli credincioşi. În marile sărbători religioase, membrii sectei se întâlnesc la aşa‑numitele surse (lacuri, izvoare şi altele asemenea), unde propaganda este susţinută de diferite tipuri de înainte‑văzători, prevestitori, oameni nebuni, proşti sfinţi, care se bucură de un respect deosebit în cadrul sectei. Luptându‑se să îi separe pe membrii sectei de influenţa realităţii sovietice, liderii sectei, pentru a‑i speria pe credincioşi, se folosesc de mitul lui Antihrist, care se presupune că ar domni în lume din 1917. Deci, pentru a nu cădea în capcana lui, creştinii trebuie să ducă o viaţă claustrată, un tip de vieţuire eremitică, să‑şi petreacă tot timpul în rugăciune, şi să nu ia parte la viaţa publică.” Presa sovietică, în anii recenţi, a dat ample dovezi ale existenţei acestei Adevărate Biserici Ortodoxe. Existenţa ei este ilegală, iar membrii ei sunt trataţi ca delincvenţi de către regim. Din necesitate, principiul ei de guvernare trebuie să fie instruirea dată de Mitropolitul Iosif în 1927 celor care îl urmau: „conduceţi‑vă în mod independent”; iar membrii ei sunt propriii lideri, după cum prevăzuse, „nu doar episcopii şi preoţii, ci şi simplii muritori”. Existenţa acestei Biserici din catacombe este cu adevărat un semn pentru lumea ortodoxă: epoca măreţiei ortodoxiei a trecut; suntem în plină epocă a catacombelor. În Rusia acest adevăr este mai mult decât evident; printre multele dovezi, probabil că cea mai şocantă este istoria Bisericii lui Hristos Mântuitorul din Moscova. Cândva un templu minunat, un monument al păstrării pământului rusesc de către Dumnezeu în 1812 şi un simbol vizibil al credinţei întregului popor, a fost în întregime distrus de sovietici şi, până astăzi, nimic nu s‑a mai construit pe locul acela şi a rămas un gol în centrul capitalei ateismului mondial. O surprinzătoare mărturie a sensului său pentru poporul rus se regăseşte şi astăzi în nuvela Iskuplenye (Izbăvirea), de scriitorul sovietic Iulii Daniel; deşi nu era el însuşi credincios, observaţiile sale ating ceva foarte adânc în viaţa sovietică. „L‑am întâlnit pe Mişka Lurye la staţia de metrou «Hala sovieticilor», lângă gardul care înconjura excavaţia. Interesant: vor construi ceva aici, sau această gaură va rămâne aşa, ca un monument al demolării Bisericii lui Hristos Mântuitorul? Câţi ani au stat aceste scânduri aici, cu afişe lipite pe ele... «Mişka, dar când au demolat biserica?» «Ce biserică...? O, au demolat‑o în ’34...» Acum 29 de ani au demolat biserica. În ciuda proverbului, locul sfânt este gol. Desigur, nu discut, nu sunt de niciun folos bisericile, chiar deloc; sunt monumente arhitecturale, nimic mai mult: dar este acelaşi lucru... L‑au demolat pe Dumnezeu, iar valul de şoc de la explozie l‑a rănit pe om, i‑a produs o leziune. Surzenie, muţenie... Puroiul se prelinge de sub pansament, de sub articolele despre umanism...” (Autorul se află în închisoare acum.) Chiar şi aşa, cel care caută Biserica în Uniunea Sovietică găseşte astăzi o gaură în pământ, o rană adâncă a poporului ortodox rus, care nu este nicidecum ascunsă de faţada falsă a patriarhiei moscovite. Dar în lumea liberă este situaţia diferită? Aici apostazia voluntară, reînnoirea şi erezia au obţinut aproape aceleaşi rezultate ca şi coerciţia regimului ateist în URSS. În spatele faţadei strălucitoare a majorităţii Bisericilor ortodoxe libere, cu triumful lor „ecumenist”, se află o mare gaură în pământ, abisul diferenţei care există între apostaţii „oficiali” şi „simplii muritori”: rămăşiţa mântuitoare a Bisericii credincioase a multor naţiuni. Chiar şi acum, aceşti credincioşi sunt conduşi în catacombele voluntare ale îngrădirii de ereziarhii ecumenişti, adunându‑se în jurul puţinilor episcopi care au mai rămas ortodocşi cu adevărat. Astfel, Capul dumnezeiesc al Bisericii îi pregăteşte pentru necazurile şi mai mari care se pare că stau înainte. Profeţia Sfântului înainte‑văzător Ignatie Harbin, făcută acum 30 de ani, nu mai pare atât de îndepărtată: „Ceea ce a început în Rusia se va termina în America”. Dar, dacă astfel de vremuri groaznice vor veni peste noi, chiar şi America ortodoxă – atât de slabă, de lipsită de experienţă şi de naivă – are tot ceea ce îi este necesar pentru a face faţă acestor vremuri, în exemplul Mitropolitului Iosif şi cel al adevăraţilor creştini ortodocşi din primul pământ care a experimentat jugul înfricoşător al ateismului satanic. Sfinte sfinţite noule mucenice Iosif şi toţi noii mucenici ai jugului comunist, rugaţi‑vă lui Dumnezeu pentru noi! Epistolele Mitropolitului Iosif/ Acestea sunt principalele epistole care au ajuns la noi de la primul conducător al Bisericii din catacombe, care demonstrează poziţia sa neînfricată împotriva serghianismului, precum şi apariţia lui. Rezoluţie asupra raportului vicarilor Petrogradului. Document din 23 decembrie 1927. Pentru a condamna şi contracara ultimele acţiuni ale Mitropolitului Serghie, care sunt contrare duhului şi binelui Sfintei Biserici a lui Hristos, în condiţiile prezente nu avem alte mijloace în afară de separarea decisivă de el şi ignorarea ordinelor lui. De acum înainte, aceste ordine să fie acceptate doar de hârtia pe care sunt scrise, şi care tolerează orice, şi de aerul nesimţitor care conţine orice, dar nu şi de sufletele vii ale copiilor credincioşi ai Bisericii lui Hristos. Separându‑ne de Mitropolitul Serghie şi de actele sale, noi nu ne separăm de ierarhul conducător legal, Mitropolitul Petru, şi nici de Sinodul acelor ierarhi care au rămas credincioşi şi care se va întruni la un moment dat în viitor. Fie ca acest Sinod, singurul nostru judecător competent, să nu ne găsească vinovaţi de îndrăzneala noastră. Fie ca el să ne judece nu ca dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Părinţilor, ci doar ca temându‑ne de a nu le încălca. Chiar dacă am greşit, noi am greşit în mod sincer, din râvnă pentru puritatea ortodoxiei în această epocă plină de răutate. Şi dacă ne vom dovedi a fi vinovaţi, atunci să merităm în mod deosebit a fi dispreţuiţi, iar nu depuşi. Şi, astfel, chiar dacă toţi păstorii ar fi să ne părăsească, fie ca Păstorul dumnezeiesc să nu ne părăsească, după nemincinoasa Lui făgăduinţă de a rămâne în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor. Apel către credincioşii din Petrograd. Document de la începutul anului 1928, scris din Rostov. Arhipăstorii provinciei ecleziale din Yaroslavl – Agatanghel, Mitropolit de Yaroslavl, Serafim, arhiepiscop de Uglich, fost înlocuitor al locţiitorului patriarhal, arhiepiscopul Varlaam, fost de Pskov, acum conducând vicariatul Daşedovski al eparhiei Yaroslavl, şi Evghenie, episcop de Rostov – printr‑un document special şi‑au declarat îngrădirea de Mitropolitul Serghie şi independenţa lor în ceea ce priveşte conducerea turmelor încredinţate lor de Dumnezeu. Acest document, semnat în 27 ianuarie (7 februarie), a fost atât de necesar în condiţiile acestor vremuri şi datorită atitudinii maselor de credincioşi, iar această îngrădire este atât de bine fundamentată, încât eu, locuind în regiunea Yaroslavl, am luat parte la această întâlnire şi am adăugat semnătura mea. Prin urmare, de acum înainte, toate ordinele Mitropolitului Serghie nu mai au nicio autoritate asupra noastră. Toate acestea mă îndreptăţesc să protestez din nou împotriva mutării mele ilegale din sânul turmei din Leningrad şi să cer o decizie corectă din punct de vedere canonic cu privire la această chestiune, în cadrul unei examinări adecvate de către episcopii ortodocşi. Iar până la stabilirea unei astfel de hotărâri, eu consider că nu am dreptul de a părăsi turma care mi‑a fost încredinţată (şi aceasta în sensul Canonului 16 al primului şi al celui de‑al doilea Sinod) pe baza unor decizii arbitrare a administratorilor Bisericii, care nu au parte de încrederea noastră: şi, înaintea Domnului Dumnezeu şi a conştiinţei mele, eu îmi asum obligaţia de a lua măsuri pentru liniştirea turmei mele tulburate şi agitate. Pentru aceasta, le cer în primul rând episcopilor mei vicari să slujească turma credincioşilor din Leningrad în acord cu mine. Preasfinţitului Dimitrie, episcop al Gdovului, îi ofer conducerea temporară a eparhiei Leningradului. Şi Preasfinţitului Grigorie îi cer, de asemenea, să continue să slujească în Lavra Sfântul Alexandru Nevski ca locţiitor al meu, în acord cu mine. Cerând binecuvântarea lui Dumnezeu peste păstori şi peste toţi credincioşii, vă cer şi vă implor să aveţi încredere în conducerea noastră şi în purtarea de grijă pastorală, în pace şi în linişte continuând lucrarea rugăciunii, mântuirea sufletului şi a slujbei dumnezeieşti, supunându‑vă cu smerenie autorităţii civile, care pentru moment nu a permis smereniei mele să fie în imediată comuniune de rugăciune cu turma încredinţată mie. În ciuda faptului că sunt departe, permanent îmi voi aminti în rugăciune de voi şi vă voi purta de grijă, cerând ca numele meu să fie pomenit la sfintele slujbe în mod obişnuit. Fie ca Domnul să audă cererea noastră comună şi fie ca El să binecuvânteze în pace şi linişte Biserica noastră mult suferindă. Epistolă către un arhimandrit din Petrograd (1928)/ Dragă părinte, Până nu de mult am crezut că disputa mea cu Mitropolitul Serghie a luat sfârşit şi că, refuzând să mă dedic politicii murdare, intrigilor şi urmăririi duşmanilor şi trădătorilor Bisericii, puteam să mă retrag în pace, dedicându‑mă protestului şi războiului împotriva acestei politici neoneste şi împotriva arbitrariului. Şi am fost deplin sincer atunci când am gândit şi am spus că „nu încep niciun fel de schismă” şi că mă voi supune pedepsei nedrepte – până la oprire de la slujire şi excomunicare –, sperând doar în dreptatea lui Dumnezeu. Dar s‑a dovedit că viaţa eclezială nu stă la temperatura de îngheţ, ci clocoteşte şi face spume peste temperatura normală de fierbere. „Cazul meu minor” s‑a dovedit curând a fi doar o mică parte a unui abuz monstruos, slavă omenească şi trădare a Bisericii pentru interesele ateismului şi pentru distrugerea acestei Biserici, încât pentru mine a rămas de mirare, de aici înainte, nu doar propriul meu calm şi răbdarea mea, ci şi indiferenţa şi orbirea acelora care încă mai cred că cei care au permis şi au făcut acest lucru hidos fac lucrarea lui Dumnezeu, că „salvează” Biserica şi că o conduc, iar nu că o rănesc fără milă, o batjocoresc, numărându‑se între duşmanii ei, tăindu‑se de la trupul ei – pentru că nu sunt ei cei care îi taie din Trup pe cei care nu mai pot îndura această destrăbălare, această coerciţie şi această politică hidos de blasfemiatoare. Poate că aş fi putut suporta şi acestea. Puteam presupune că nu mă privesc aceste lucruri, după cum problema mea de acum nu este a ta. Dar, dragă părinte, dintr‑odată am început să simt, cu multă durere, că sunt în mare măsură responsabil pentru soarta cea rea a Bisericii. Până la urmă, după cum ştii, sunt unul dintre înlocuitorii locţiitorului patriarhal, care, având datoria de a pătimi, este obligat nu doar să ia locul predecesorului arestat, ci să fie pentru el, chiar şi atunci când este liber, o „rezervă” gata să‑i ia locul în caz de cădere duhovnicească. Pentru mai multă siguranţă, o astfel de cădere, în condiţii normale de viaţă eclezială, trebuie să fie însoţită de un proces şi de o decizie sinodală. Dar ce fel de proces şi decizie sinodală sunt posibile acum, în condiţiile actuale? Şi în urma cărei examinări şi hotărâri sinodale mi s‑a aplicat o pedeapsă care, după canoane, este permisă doar în cazul unui păcat foarte mare săvârşit de mine? Din care motiv, cerând examinare şi decizie sinodală într‑o situaţie, permiţi lipsa acestora într‑o alta? Un astfel de argument nu poate servi decât ca material pentru capitolul privitor la contradicţii dintr‑un manual de logică. Dar nu trebuie decât să aşteptăm, sperând că va veni timpul când vom vorbi despre toate acestea tot la o judecată. Şi rămâne de văzut cine va fi atunci mai acuzat. Dar, pentru moment, lucrurile stau astfel: nu vom da Biserica în mâinile trădătorilor, ale politicienilor lipsiţi de onestitate şi ale agenţilor ateismului şi distrugerii. Iar prin acest protest nu ne tăiem din Trupul ei, ci îi tăiem pe ei de la noi şi spunem cu îndrăzneală: nu doar că nu am fugit, dar nici nu vom fugi şi nu vom pleca niciodată de la sânul adevăratei Biserici Ortodoxe, dar pe cei care nu sunt cu noi şi pentru noi, ci împotriva noastră, îi considerăm a fi duşmanii ei, trădători şi ucigaşi. Nu noi suntem cei care facem schismă, nesupunându‑ne Mitropolitului Serghie, ci mai degrabă voi, care sunteţi supuşi lui, mergeţi în adâncul condamnării Bisericii. Vă chemăm şi vă întărim puterile ca să luptaţi pentru independenţa Bisericii, doar că nu în maniera în care credeţi că vi se cere: nu prin acordul cu cei care robesc Biserica şi cu cei care ucid sfânta ei independenţă, care se manifestă acum prin sfânta ei dreptate, ci mai degrabă printr‑un protest puternic şi decisiv împotriva oricărei concesii, împotriva compromisurilor ipocrite şi mincinoase şi împotriva trădării intereselor ei în favoarea satanismului fără Dumnezeu şi a războiului amarnic împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale. Chiar nu vedeţi contradicţia şi neconcordanţa, care nu sunt compatibile cu nimic din dilema voastră? Vei zice: „Ne veţi priva de ascultarea pe care v‑o datorăm prin faptul că deveniţi schismatic, sau, supunându‑vă Mitropolitului Serghie, ne veţi întări puterile în lupta pentru independenţa Sfintei Biserici?” Eu sunt schismatic?! Supunerea faţă de Serghie este o „luptă pentru independenţa Bisericii”?! Dragul meu! Orice bătrânică din Leningrad ar râde de o astfel de idee! Poate, nu spun nu, „în prezent sunt mai mulţi ca tine, decât ca noi”. Şi poate că „majoritatea nu este de partea mea”, după cum spui. Dar eu nu mă voi considera niciodată schismatic, chiar dacă ar fi să rămân absolut singur, aşa cum a fost cândva unul din sfinţii mărturisitori. Problema nu este una de cantitate, să nu uiţi aceasta niciodată: Fiul lui Dumnezeu, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ? (Luca 18: 8). Şi poate că ultimii „răzvrătiţi” împotriva trădătorilor Bisericii şi a complicilor ruinării Sale nu vor fi episcopi şi arhiepiscopi, ci doar simpli muritori, tot astfel cum lângă Crucea lui Hristos ultima Lui suflare de suferinţă a fost auzită de câteva suflete simple, care erau aproape de El. Aşadar, dragă părinte, nu mă judeca atât de aspru, mai ales din perspectiva lui Balsamon al tău. Eu cred că el este departe de ceea ce, pe înţelesul tuturor şi deasupra oricăror comentarii, au scris autorii sfintelor canoane şi că, în orice caz, acest Balsamon nu poate fi considerat un comentariu pertinent şi fidel al situaţiei în care ne aflăm noi, care nu a fost prevăzută de niciun comentariu sau canon. Nu mă judeca atât de aspru şi înţelege în mod clar cele ce urmează: 1. Eu nu sunt deloc schismatic şi nu cer schismă, ci purificarea Bisericii de aceia care au semănat adevărata schismă şi au provocat‑o. 2. A arăta cuiva propriile erori şi greşeli nu înseamnă schismă, dar, pentru a vorbi fără ocolişuri, înseamnă să pui la ham un cal sălbatic. 3. Refuzul de a accepta reproşurile întemeiate şi directivele este de fapt o schismă şi o dispreţuire a adevărului. 4. În construirea vieţii ecleziale, participanţii nu sunt doar cei din conducere, ci întregul trup al Bisericii, iar schismatic este acela care îşi arogă drepturi care‑i depăşesc autoritatea şi în numele Bisericii îşi permite să spună ceea ce nu este împărtăşit de colegii săi. 5. Mitropolitul Serghie s‑a arătat a fi un astfel de schismatic, deoarece şi‑a depăşit cu mult atribuţiile şi a respins şi a dispreţuit vocile multor ierarhi, în mijlocul cărora adevărul a fost păstrat. Tu observi, printre altele, că între diferitele drumuri spre adevăr, „Hristos ne‑a arătat o nouă cale: cea a iubirii de aproapele”. Referitor la aceasta, îţi amintesc doar, părinte, despre minunata concluzie a Mitropolitului Filaret din predica sa despre iubirea duşmanilor: „Deci, dispreţuiţi‑i pe duşmanii lui Dumnezeu, loviţi duşmanii neamului, iubiţi‑i pe duşmanii voştri! Amin.” (Vol.1, p. 285. Vezi şi Apostolul iubirii, II Ioan 1: 10‑11). Apărătorii lui Serghie spun că, după canoane, este permis să te separi de episcop doar din motiv de erezie condamnată de un sinod. Împotriva acestui argument se poate răspunde că faptele Mitropolitului Serghie se încadrează destul de mult şi în această categorie, dacă se are în vedere o violare atât de flagrantă a libertăţii şi demnităţii Bisericii, Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Dar, dincolo de aceasta, canoanele însele nu au putut să prevadă multe lucruri. Şi poate cineva să nege faptul că este chiar mai rău decât orice erezie atunci când cineva înfige un cuţit în însăşi inima Bisericii – libertatea şi demnitatea ei? Ce este mai rău: un eretic sau un ucigaş (al Bisericii)? „Ca să nu pierdem pe nesimţite, încetul cu încetul, libertatea pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor, ne‑a dat‑o ca un dar prin propriul Său Sânge...” (din Canonul al 8‑lea al celui de‑al treilea Sinod Ecumenic).