Binecuvantatii mei fii, în omilia noastra de acum as vrea sa spun cateva cuvinte de inviere, cateva cuvinte despre bucuria Pastilor.
Aici, jos, pe pamant, la aceasta mare sarbatoare a Sfintelor Pasti, fiecare crestin simte in sufletul sau o bucurie deosebita, care, desigur, in comparatie cu acea bucurie a lumii celeilalte, este neinsemnata. Cu toate acestea insa, este ceva care ne mangaie sufletul, il face sa se simta bucuros, plin de har, caci la acest praznic se apropie, intr-un fel, mai mult de Hristos.
Sa ajungem acum la pericopa evanghelica ce se citeste in Sambata Mare si la Inviere. Evanghelistul spune ca Maica Domnului si Maria Magdalena au venit foarte de dimineata la mormantul Domnului pentru a vedea Preacuratul Trup al lui Hristos si a face toate cate le poruncea iubirea lor cea mare. Atunci s-a facut un cutremur mare si un inger a coborat din cer, a dat la o parte piatra de la intrarea mormantului si a sezut pe ea. Ingerul s-a intors catre cele doua femei si a zis: Ştiu ca pe Iisus cel rastignit Il cautati. Nu este aici, caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut. Şi degraba mergand, spuneti ucenicilor Lui ca S-a sculat din morti si iata va merge inaintea voastra in Galileea; acolo Il veti vedea(Matei 28, 5-7).
Cuprinse de frica si de bucurie mare, ele au pornit indata in graba sa duca aceasta veste de mare bucurie Apostolilor, pentru a se bucura si ei, caci, de frica iudeilor, acestia stateau incuiati in casa in care locuiau.
In clipa in care au pornit, le-a intampinat Hristos si le-a spus: Bucurati-va! Nu va temeti! Duceti-va si vestiti fratilor Mei sa mearga in Galileea, si acolo Ma vor vedea. Indata ce L-au vazut inaintea lor pe Hristos, iubirea lor, dragostea lor duhovniceasca, au cazut la pamant, s-au inchinat Lui si I-au cuprins picioarele, strangandu-le in bratele lor si neputand sa graiasca nimic, caci erau ca trasnite! Cine poate talcui simtamintele care au fost in acea clipa in sufletele acestor doua sfinte femei!N-au fost deloc necredincioase, asa precum au fost Apostolii cand L-au vazut pentru intaia data: li S-a descoperit, L-au vazut, s-au bucurat, dar aveau inlauntrul lor neincredere. Dimpotriva, femeile n-au ezitat deloc, ci indata si-au manifestat iubirea lor catre Hristos.
O astfel de iubire si bucurie da Hristos in aceste zile ale Invierii si acelor suflete care, intr-un anumit fel, si-au curatit simtirile sufletesti de pacat: „Sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Hristos” (Canonul Invierii).
Aici pe pamant praznuim Sfintele Pasti putina vreme. Se sfarseste aceasta bucurie si este urmata iarasi de necazuri, stramtorari, ispite si atatea altele. Sus insa, in cealalta lume, Pastele va fi vesnic, fara sfarsit, fara apus, in vecii vecilor. Cand Hristos va veni sa judece lumea, sa sada pe tronul slavei si sa-i desparta pe cei drepti de cei pacatosi, dand hotararea cea mai de pe urma, unii vor urca la cer, iar ceilalti vor cobori definitiv in Iad, dupa care va urma intoarcerea lui Hristos, a Sfintilor ingeri si a tuturor Sfintilor catre cele de sus. Va merge inainte Hristos si vor urma toti ingerii, Sfintii, toate sufletele, si toti impreuna vor praznui Pastele cel vesnic; urcand spre cele de sus, vor canta imnele de biruinta ale Invierii: „Laudand Pastile cele vesnice…“ Chipurile tuturor sufletelor si intreaga lor fiinta vor fi tot atat de luminoase precum Hristos. In aceasta lumina dumnezeiasca de Inviere vor urca spre ocuparea Raiului, a Imparatiei Cerurilor, a Ierusalimului celui de sus.
„Ziua Invierii, sa ne luminam popoare, Pastile Domnului, Pastile…” Vor canta, vor juca, vor praznui cele de biruinta, asa dupa cum a randuit Dumnezeu sa fie aceasta insotire de praznuire cu neputinta de inchipuit. Sufletele vor vedea pentru intaia data ce a pregatit Dumnezeu pentru cei care au biruit lumea. Dupa cum ne-au invatat si ne-au instiintat marii parinti, vorbind despre aceasta stare, Hristos va sedea pe tronul slavei si fiecare ceata a Sfintilor va veni sa-si ia cununa cuvenita si locul din Rai. Şi, cand sufletele sfinte vor vedea acea frumusete, acea bogatie a intelepciunii lui Dumnezeu descoperindu-li-se, cuprinzand-o, castigand-o ca pe ceva al lor, si ca vor trai vesnic, fara de sfarsit, vor ramane atat de uimiti, incat nu vor putea talcui in cuvinte si in ganduri ceea ce Dumnezeu le-a pregatit. Se vor gandi: „Ce am oferit noi lui Dumnezeu? In lume am pacatuit atat de mult, atata L-am intristat pe Dumnezeu, atata L-am amarat, iar El, in loc de pedeapsa, ne da acest Rai!“. Pentru aceste suflete, Sfintele Pasti ale dumnezeiestii Invieri nu se vor sfarsi niciodata. Bucurie de netalcuit, bucurie de nespus. Nici necaz, nici stramtorare, nici lacrimi, nici durere, nici lupta, absolut nimic intristator nu va exista in acea fericita viata. Mantuirea este asigurata o data pentru totdeauna. Acolo, sus, se va praznui in bucuria Cerului. Hristos va fi Lumina. Fata Sa va fi acea lumina care va lumina intreaga lume duhovniceasca.
Ne spun Parintii ca fie si numai vederea dumnezeiestii Fete nu se poate compara cu mii de raiuri, caci aceasta vedere este Imparatia lui Dumnezeu. De aceea, orice suflet care aici, pe pamant, simte iubirea lui Dumnezeu nu cere nimic altceva decat sa se invredniceasca a vedea fata lui Hristos. Asa era un suflet oarecare ce Il iubea neinchipuit de mult pe Hristos; impinsa de aceasta iubire, a voit sa viziteze Sfintele Locuri si sa se inchine la Mormantul dumnezeiestii Sale Iubiri. Şi, cand a ajuns acolo si a vazut mormantul lui Hristos, al Celui pe care mult Il iubea, a cazut deasupra Mormantului lui Hristos si acolo si-a dat sufletul in mainile si in iubirea Lui.
Sa ne straduim sa ne curatim simtirile cele sufletesti; sa ne straduim, prin trezvie, sa nu le intinam, pentru a putea vedea – prin harul lui Dumnezeu – in inima noastra aceasta Lumina a dumnezeiestii Invieri. Plecam din aceasta lume de aici si mergem in cealalta. Necazurile acestei lumi sunt neinsemnate in comparatie cu rasplata pentru dureri ce se va da in cealalta lume, deoarece durerile sunt trecatoare, de mica durata. De multe ori insa ele ni se par grele, de nepurtat si fara de sfarsit. Aceasta vadeste omeneasca neputinta, dar si lucrarea diavolului, care ne prezinta lucrurile foarte diferit, pentru a ne conduce sigur la deznadejde si disperare, la gandul ca chinurile nu se vor sfarsi niciodata. Cu toate acestea, ele se sfarsesc, chiar in foarte scurt timp uneori. Şi, indata ce am inchis ochii, se deschide inaintea noastra contemplarea lumii duhovnicesti. Acolo unde vedeam oameni, indata – intr-o clipa – vedem duhuri fie luminate, fie intunecate, fie ingeri, fie demoni. Indata ce se inchid ochii trupului, se deschid ochii sufletului si omul le vede pe cele pe care mai inainte nu le vedea cu ochii trupului. Moartea este puntea care ne trece din aceasta lume in cealalta. Trebuie sa ne luam asupra-ne lupta cea buna, corecta raportare la aceasta realitate, ca adicasuntem aici numai pentru o vreme si vom pleca pentru totdeauna in cealalta lume. Aici Il simtim pe Hristos prin simtirea sufletului nostru, acolo, daca ne va mantui mila lui Dumnezeu, Îl vom vedea fata catre fata.
Sufletul care se lupta, care rabda, care crede neclintit in existenta lui Dumnezeu, in cealalta viata, in zilele Harului se simte intrarmat cu armele luminii, ale harului, ale dragostei dumnezeiesti. Se simte ca si cand ar sta inaintea tronului lui Dumnezeu, gata sa se lupte cu cei ce se ostesc impotriva Celui caruia ii este credincios. Simte, de asemenea, ca este imbracat ca o mireasa a cerescului Mire, impodobit cu frumusetea Cerului, stapanit de iubire si de dorul de a se uni vesnic cu Mirele ceresc. Cat de frumos este sa simta crestinul ca este copilul lui Dumnezeu, sa-L simta pe Dumnezeu ca adevaratul sau tata! Exact atunci il paraseste frica de moarte. In locul acesteia simte o uriasa incredere, ca Tatal sau este Judecatorul, ca Tatal sau este Cel care ii va da Imparatia. Spunea Avva Pamvo: „Chiar daca se va lipi cerul de pamant, frica nu va intra in sufletul meu“. Şi aceasta deoarece simtea iubirea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge cineva la aceste masuri, trebuie ca mai intai aici, in lume, in aceasta lupta sa depuna ostenelile cele dupa Dumnezeu, sa se smereasca neincetat, sa rabde ispitele, necazurile, durerile si sa alunge gandurile rele de indata ce acestea se ivesc. Omul care cedeaza gandurilor rele nu este cu putinta sa se simta bine inlauntrul sau si sa poata vedea lumina Sfintei Invieri in sufletul sau. In timp ce, atunci cand este in general atent cu viata sa, la vremea in care nu se asteapta va simti cercetarea Harului lui Dumnezeu.
Aceasta este si lucrarea monahismului: ia un om din lume, plin de impatimire, de neputinte, incarcat de pacate mari si mici si, cu timpul, il prelucreaza in chip minunat si intr-o buna zi il infatiseaza om duhovnicesc, legat de Cer, de iubirea lui Dumnezeu, de viata viitoare.
Un astfel de om a fost si fericitul meu Staret. Fericit intru toate! Pe cand se afla inca in lume, inainte de a se face monah, nu-L cunostea pe Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci cand Harul lui Dumnezeu l-a umbrit si l-a adus aici, in Sfantul Munte, in acest spital fara plata, a fost transformat intr-un om ceresc de catre viata monahala, cu stiinta si mestesugul ei.Noi suntem semintele duhovnicesti ale acestui om. Pentru a izbuti insa si noi ceea ce a izbutit el, trebuie sa-i urmam pasii.
Sa ne luptam, asadar, cu toata puterea sufletului nostru, ca sa putem cunoaste prin simtirea sufletului, inca din aceasta lume, lumea cealalta. Izbanda noastra in monahism este aceasta: sa cunoastem, sa gustam cele ale celeilalte lumi, si sa ajungem sa-L iubim pe Hristos intr-atat, incat sa dorim a-I vedea dumnezeiasca Fata. Spun Parintii ca in lumea cealalta iubirea lui Hristos si iubirea pe care o vor simti sufletele, a unora catre ceilalti, va fi hrana lor. Un suflet il va vedea pe celalalt si va simti inlauntrul sau un adevarat rai. Aceasta o simtim si aici, intr-o masura foarte mica, desigur. Cand Harul lui Dumnezeu inflacareaza inima, omul duhovnicesc simte o nemarginita iubire fata de frati, simte inlauntrul sau ca ar vrea sa-i imbratiseze pe toti: si frati, si prieteni, si vrajmasi, si intreaga zidire neinsufletita. Oricate i s-ar face, nu se sminteste, ci se va manifesta numai in chip iubitor. Şi atunci i se face inteles de ce nemarginitul Dumnezeu ii rabda pe oameni, ii rabda pe pacatosi cu toate rautatile lor, din nemarginita Sa iubire!
Sa ne luptam, parintii mei, sa ne luptam acum, cat suntem aici, sa ne cladim temeliipentru Cer. Cainta nu ne va mai folosi deloc dupa moarte. Sa punem inceput. Tot ceea ce ne spune constiinta, acest povatuitor launtric, sa facem. Sa nu o dispretuim, caci ea ne invata foarte corect. Avand constiinta drept calauza launtrica, iar calauza exterioara, cuvantul scris al lui Dumnezeu, sa inaintam catre ascultare, sa urmam cele doua calauze si in mod sigur vom fi condusi la Hristos si vom dobandi Sfintele Pasti in Cer, Pastile cele vesnice si neinserate. Acolo sus va fi praznicul cel vesnic, acolo unde ingerii – imbogatiti cu toate cate Dumnezeu le-a daruit – vor canta imne ceresti, de inviere, spre fericirea acelor suflete care au biruit, care au castigat „lozul” Cerului. Fericita si de trei ori fericita va fi cea de-a zecea ceata ingereasca ce va fi alcatuita din monahii care vor dobandi acest loc in Cer. Acesti fericiti monahi vor vedea Fata lui Hristos in vecii vecilor, vor canta impreuna cu ingerii, vor praznui, se vor bucura si Il vor binecuvanta pe Hristos, Cel care a facut aceasta mare jertfa, S-a rastignit, a inviat si a mantuit neamul omenesc.
Sa ne rugam sa fim si noi, smeritii si cei mai de pe urma – dintre care cel dintai sunt eu -, in aceasta ceata ingereasca, in locul lui Lucifer, spre slava lui Dumnezeu, spre slava Celui ce S-a jertfit, spre slava Mielului neprihanit. Sa ne rugam ca sfarsitul nostru din aceasta lume sa fie crestinesc, fara durere, fara de rusinare, cu raspuns bun si cu izbanda in acea fericita lume. Amin.
(
Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meștesugul mântuirii, Editura Cartea Ortodoxă/Editura Egumenița)
Binecuvantatii mei fii, în omilia noastra de acum as vrea sa spun cateva cuvinte de inviere, cateva cuvinte despre bucuria Pastilor.
Aici, jos, pe pamant, la aceasta mare sarbatoare a Sfintelor Pasti, fiecare crestin simte in sufletul sau o bucurie deosebita, care, desigur, in comparatie cu acea bucurie a lumii celeilalte, este neinsemnata. Cu toate acestea insa, este ceva care ne mangaie sufletul, il face sa se simta bucuros, plin de har, caci la acest praznic se apropie, intr-un fel, mai mult de Hristos.
Sa ajungem acum la pericopa evanghelica ce se citeste in Sambata Mare si la Inviere. Evanghelistul spune ca Maica Domnului si Maria Magdalena au venit foarte de dimineata la mormantul Domnului pentru a vedea Preacuratul Trup al lui Hristos si a face toate cate le poruncea iubirea lor cea mare. Atunci s-a facut un cutremur mare si un inger a coborat din cer, a dat la o parte piatra de la intrarea mormantului si a sezut pe ea. Ingerul s-a intors catre cele doua femei si a zis: Ştiu ca pe Iisus cel rastignit Il cautati. Nu este aici, caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut. Şi degraba mergand, spuneti ucenicilor Lui ca S-a sculat din morti si iata va merge inaintea voastra in Galileea; acolo Il veti vedea(Matei 28, 5-7).
Cuprinse de frica si de bucurie mare, ele au pornit indata in graba sa duca aceasta veste de mare bucurie Apostolilor, pentru a se bucura si ei, caci, de frica iudeilor, acestia stateau incuiati in casa in care locuiau.
In clipa in care au pornit, le-a intampinat Hristos si le-a spus: Bucurati-va! Nu va temeti! Duceti-va si vestiti fratilor Mei sa mearga in Galileea, si acolo Ma vor vedea. Indata ce L-au vazut inaintea lor pe Hristos, iubirea lor, dragostea lor duhovniceasca, au cazut la pamant, s-au inchinat Lui si I-au cuprins picioarele, strangandu-le in bratele lor si neputand sa graiasca nimic, caci erau ca trasnite! Cine poate talcui simtamintele care au fost in acea clipa in sufletele acestor doua sfinte femei!N-au fost deloc necredincioase, asa precum au fost Apostolii cand L-au vazut pentru intaia data: li S-a descoperit, L-au vazut, s-au bucurat, dar aveau inlauntrul lor neincredere. Dimpotriva, femeile n-au ezitat deloc, ci indata si-au manifestat iubirea lor catre Hristos.
O astfel de iubire si bucurie da Hristos in aceste zile ale Invierii si acelor suflete care, intr-un anumit fel, si-au curatit simtirile sufletesti de pacat: „Sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Hristos” (Canonul Invierii).
Aici pe pamant praznuim Sfintele Pasti putina vreme. Se sfarseste aceasta bucurie si este urmata iarasi de necazuri, stramtorari, ispite si atatea altele. Sus insa, in cealalta lume, Pastele va fi vesnic, fara sfarsit, fara apus, in vecii vecilor. Cand Hristos va veni sa judece lumea, sa sada pe tronul slavei si sa-i desparta pe cei drepti de cei pacatosi, dand hotararea cea mai de pe urma, unii vor urca la cer, iar ceilalti vor cobori definitiv in Iad, dupa care va urma intoarcerea lui Hristos, a Sfintilor ingeri si a tuturor Sfintilor catre cele de sus. Va merge inainte Hristos si vor urma toti ingerii, Sfintii, toate sufletele, si toti impreuna vor praznui Pastele cel vesnic; urcand spre cele de sus, vor canta imnele de biruinta ale Invierii: „Laudand Pastile cele vesnice…“ Chipurile tuturor sufletelor si intreaga lor fiinta vor fi tot atat de luminoase precum Hristos. In aceasta lumina dumnezeiasca de Inviere vor urca spre ocuparea Raiului, a Imparatiei Cerurilor, a Ierusalimului celui de sus.
„Ziua Invierii, sa ne luminam popoare, Pastile Domnului, Pastile…” Vor canta, vor juca, vor praznui cele de biruinta, asa dupa cum a randuit Dumnezeu sa fie aceasta insotire de praznuire cu neputinta de inchipuit. Sufletele vor vedea pentru intaia data ce a pregatit Dumnezeu pentru cei care au biruit lumea. Dupa cum ne-au invatat si ne-au instiintat marii parinti, vorbind despre aceasta stare, Hristos va sedea pe tronul slavei si fiecare ceata a Sfintilor va veni sa-si ia cununa cuvenita si locul din Rai. Şi, cand sufletele sfinte vor vedea acea frumusete, acea bogatie a intelepciunii lui Dumnezeu descoperindu-li-se, cuprinzand-o, castigand-o ca pe ceva al lor, si ca vor trai vesnic, fara de sfarsit, vor ramane atat de uimiti, incat nu vor putea talcui in cuvinte si in ganduri ceea ce Dumnezeu le-a pregatit. Se vor gandi: „Ce am oferit noi lui Dumnezeu? In lume am pacatuit atat de mult, atata L-am intristat pe Dumnezeu, atata L-am amarat, iar El, in loc de pedeapsa, ne da acest Rai!“. Pentru aceste suflete, Sfintele Pasti ale dumnezeiestii Invieri nu se vor sfarsi niciodata. Bucurie de netalcuit, bucurie de nespus. Nici necaz, nici stramtorare, nici lacrimi, nici durere, nici lupta, absolut nimic intristator nu va exista in acea fericita viata. Mantuirea este asigurata o data pentru totdeauna. Acolo, sus, se va praznui in bucuria Cerului. Hristos va fi Lumina. Fata Sa va fi acea lumina care va lumina intreaga lume duhovniceasca.
Ne spun Parintii ca fie si numai vederea dumnezeiestii Fete nu se poate compara cu mii de raiuri, caci aceasta vedere este Imparatia lui Dumnezeu. De aceea, orice suflet care aici, pe pamant, simte iubirea lui Dumnezeu nu cere nimic altceva decat sa se invredniceasca a vedea fata lui Hristos. Asa era un suflet oarecare ce Il iubea neinchipuit de mult pe Hristos; impinsa de aceasta iubire, a voit sa viziteze Sfintele Locuri si sa se inchine la Mormantul dumnezeiestii Sale Iubiri. Şi, cand a ajuns acolo si a vazut mormantul lui Hristos, al Celui pe care mult Il iubea, a cazut deasupra Mormantului lui Hristos si acolo si-a dat sufletul in mainile si in iubirea Lui.
Sa ne straduim sa ne curatim simtirile cele sufletesti; sa ne straduim, prin trezvie, sa nu le intinam, pentru a putea vedea – prin harul lui Dumnezeu – in inima noastra aceasta Lumina a dumnezeiestii Invieri. Plecam din aceasta lume de aici si mergem in cealalta. Necazurile acestei lumi sunt neinsemnate in comparatie cu rasplata pentru dureri ce se va da in cealalta lume, deoarece durerile sunt trecatoare, de mica durata. De multe ori insa ele ni se par grele, de nepurtat si fara de sfarsit. Aceasta vadeste omeneasca neputinta, dar si lucrarea diavolului, care ne prezinta lucrurile foarte diferit, pentru a ne conduce sigur la deznadejde si disperare, la gandul ca chinurile nu se vor sfarsi niciodata. Cu toate acestea, ele se sfarsesc, chiar in foarte scurt timp uneori. Şi, indata ce am inchis ochii, se deschide inaintea noastra contemplarea lumii duhovnicesti. Acolo unde vedeam oameni, indata – intr-o clipa – vedem duhuri fie luminate, fie intunecate, fie ingeri, fie demoni. Indata ce se inchid ochii trupului, se deschid ochii sufletului si omul le vede pe cele pe care mai inainte nu le vedea cu ochii trupului. Moartea este puntea care ne trece din aceasta lume in cealalta. Trebuie sa ne luam asupra-ne lupta cea buna, corecta raportare la aceasta realitate, ca adicasuntem aici numai pentru o vreme si vom pleca pentru totdeauna in cealalta lume. Aici Il simtim pe Hristos prin simtirea sufletului nostru, acolo, daca ne va mantui mila lui Dumnezeu, Îl vom vedea fata catre fata.
Sufletul care se lupta, care rabda, care crede neclintit in existenta lui Dumnezeu, in cealalta viata, in zilele Harului se simte intrarmat cu armele luminii, ale harului, ale dragostei dumnezeiesti. Se simte ca si cand ar sta inaintea tronului lui Dumnezeu, gata sa se lupte cu cei ce se ostesc impotriva Celui caruia ii este credincios. Simte, de asemenea, ca este imbracat ca o mireasa a cerescului Mire, impodobit cu frumusetea Cerului, stapanit de iubire si de dorul de a se uni vesnic cu Mirele ceresc. Cat de frumos este sa simta crestinul ca este copilul lui Dumnezeu, sa-L simta pe Dumnezeu ca adevaratul sau tata! Exact atunci il paraseste frica de moarte. In locul acesteia simte o uriasa incredere, ca Tatal sau este Judecatorul, ca Tatal sau este Cel care ii va da Imparatia. Spunea Avva Pamvo: „Chiar daca se va lipi cerul de pamant, frica nu va intra in sufletul meu“. Şi aceasta deoarece simtea iubirea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge cineva la aceste masuri, trebuie ca mai intai aici, in lume, in aceasta lupta sa depuna ostenelile cele dupa Dumnezeu, sa se smereasca neincetat, sa rabde ispitele, necazurile, durerile si sa alunge gandurile rele de indata ce acestea se ivesc. Omul care cedeaza gandurilor rele nu este cu putinta sa se simta bine inlauntrul sau si sa poata vedea lumina Sfintei Invieri in sufletul sau. In timp ce, atunci cand este in general atent cu viata sa, la vremea in care nu se asteapta va simti cercetarea Harului lui Dumnezeu.
Aceasta este si lucrarea monahismului: ia un om din lume, plin de impatimire, de neputinte, incarcat de pacate mari si mici si, cu timpul, il prelucreaza in chip minunat si intr-o buna zi il infatiseaza om duhovnicesc, legat de Cer, de iubirea lui Dumnezeu, de viata viitoare.
Un astfel de om a fost si fericitul meu Staret. Fericit intru toate! Pe cand se afla inca in lume, inainte de a se face monah, nu-L cunostea pe Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci cand Harul lui Dumnezeu l-a umbrit si l-a adus aici, in Sfantul Munte, in acest spital fara plata, a fost transformat intr-un om ceresc de catre viata monahala, cu stiinta si mestesugul ei.Noi suntem semintele duhovnicesti ale acestui om. Pentru a izbuti insa si noi ceea ce a izbutit el, trebuie sa-i urmam pasii.
Sa ne luptam, asadar, cu toata puterea sufletului nostru, ca sa putem cunoaste prin simtirea sufletului, inca din aceasta lume, lumea cealalta. Izbanda noastra in monahism este aceasta: sa cunoastem, sa gustam cele ale celeilalte lumi, si sa ajungem sa-L iubim pe Hristos intr-atat, incat sa dorim a-I vedea dumnezeiasca Fata. Spun Parintii ca in lumea cealalta iubirea lui Hristos si iubirea pe care o vor simti sufletele, a unora catre ceilalti, va fi hrana lor. Un suflet il va vedea pe celalalt si va simti inlauntrul sau un adevarat rai. Aceasta o simtim si aici, intr-o masura foarte mica, desigur. Cand Harul lui Dumnezeu inflacareaza inima, omul duhovnicesc simte o nemarginita iubire fata de frati, simte inlauntrul sau ca ar vrea sa-i imbratiseze pe toti: si frati, si prieteni, si vrajmasi, si intreaga zidire neinsufletita. Oricate i s-ar face, nu se sminteste, ci se va manifesta numai in chip iubitor. Şi atunci i se face inteles de ce nemarginitul Dumnezeu ii rabda pe oameni, ii rabda pe pacatosi cu toate rautatile lor, din nemarginita Sa iubire!
Sa ne luptam, parintii mei, sa ne luptam acum, cat suntem aici, sa ne cladim temeliipentru Cer. Cainta nu ne va mai folosi deloc dupa moarte. Sa punem inceput. Tot ceea ce ne spune constiinta, acest povatuitor launtric, sa facem. Sa nu o dispretuim, caci ea ne invata foarte corect. Avand constiinta drept calauza launtrica, iar calauza exterioara, cuvantul scris al lui Dumnezeu, sa inaintam catre ascultare, sa urmam cele doua calauze si in mod sigur vom fi condusi la Hristos si vom dobandi Sfintele Pasti in Cer, Pastile cele vesnice si neinserate. Acolo sus va fi praznicul cel vesnic, acolo unde ingerii – imbogatiti cu toate cate Dumnezeu le-a daruit – vor canta imne ceresti, de inviere, spre fericirea acelor suflete care au biruit, care au castigat „lozul” Cerului. Fericita si de trei ori fericita va fi cea de-a zecea ceata ingereasca ce va fi alcatuita din monahii care vor dobandi acest loc in Cer. Acesti fericiti monahi vor vedea Fata lui Hristos in vecii vecilor, vor canta impreuna cu ingerii, vor praznui, se vor bucura si Il vor binecuvanta pe Hristos, Cel care a facut aceasta mare jertfa, S-a rastignit, a inviat si a mantuit neamul omenesc.
Sa ne rugam sa fim si noi, smeritii si cei mai de pe urma – dintre care cel dintai sunt eu -, in aceasta ceata ingereasca, in locul lui Lucifer, spre slava lui Dumnezeu, spre slava Celui ce S-a jertfit, spre slava Mielului neprihanit. Sa ne rugam ca sfarsitul nostru din aceasta lume sa fie crestinesc, fara durere, fara de rusinare, cu raspuns bun si cu izbanda in acea fericita lume. Amin.
(Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meștesugul mântuirii, Editura Cartea Ortodoxă/Editura Egumenița)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu