Raluca Prelipceanu: Între clipă și veșnicie

Am coborât aseară de la mânăstire, unde am petrecut câteva zile, înapoi în lumea civilizată a orașului, a betonului, a Iphone-urilor. Bineînțeles, îmi scăpasem telefonul pe jos, ecranul - și așa spart pe când pozam un curcubeu - s-a spart mai rău. Cum era să trăiesc deconectată de "lume", lumea virtuală în care trăim, a relațiilor super-flu, în spațiul virtual...

Limbajul s-a trivializat, frazele s-au scurtat, dar am ajuns la un asemenea grad de dependență încât dacă nu îl avem, ne simțim inexistenți, lumea toată s-a prăbușit... nu mai știu ce face Franța, America etc. Am fost la mai multe service-uri și am dat o gramadă de bani numai ca să salvez datele din el... Evident, e chiar mai important decât mâncarea. E beton de beton de spart, pentru că trăim într-o civilizație a superficialului și a vitezei, în care un aparat nu trebuie să țină mai mult de un an. Oricum, între timp se inventează un model mai nou, mai performant și cel vechi devine desuet. Așa că nu are rost să mai investim suflet în ceea ce facem și nici măcar atenție; e de ajuns să facem ceva de mântuială care se strică rapid, cu durată de viață scurtă.

Și a noastră s-a scurtat. Am început să facem scurtcircuit, ca și aparatele, accidentele cardiovasculare, cancerele sunt la ordinea zilei. Ni s-a scurtat durata de viață. De ce ? De la viteza vieții noastre pe care o numim stres, dar, de fapt, e goana noastră pentru aici și acum, pentru a avea și nu pentru a fi... Mă definește ceea ce am și nu ce sunt. Și atunci când mă definește ceea ce sunt, înseamnă statutul social și nu calitatea de om și deci goana pentru a câștiga aprecierea celorlalți, cât mai multe like-uri la postări. Așa sunt și relațiile între noi: superfluide, rapide, virtuale, lipsite de emoție și conținut. Reci și calculate, trăite în grabă, într-o clipă, pentru că ne e frică să trăim mai mult, ne ascundem în spatele unui ecran. Trăim, în același timp, foarte mult și foarte puțin. Trăim mult, în sensul că avem foarte multe relații în același timp, pe tot globul, dar relațiile acestea sunt mult mai superficiale și lipsite de profunzime.

Până și copiii sunt crescuți pe Internet astăzi - online de la distanță - de către părinții plecați pentru un trai mai bun, mai multe bunuri materiale. Copiii aceștia primesc de la părinți bunuri materiale, telefoane de ultimă generație etc., dar nu și dragoste. Au bunuri materiale, dar sunt lipsiți de dragoste. Și, neprimind dragoste, mă întreb cum vor putea să o ofere mai târziu... Chiar dacă ea există undeva în sufletul lor, nu vor ști cum să o scoată la suprafață, cum să o facă lucrătoare în viața lor.
Și familiile au devenit superfluide, a crescut rata divorțurilor. Oamenii fug de responsabilități pentru un trai mai ușor, pentru confort. Trăim, așa, înr-o cultură a confortului, a eului gâdilat, băgat bine în păturică și învelit convenabil la căldurică.

Și culmea e că, în ciuda confortului, ni se reduce durata de viață. Tocmai din cauza alergăturii pentru a dobândi confortul. Sau intrăm în depresie, pentru că odată ce am îndepărtat toate responsabilitățile pe plan personal, din viața noastră, și am dobândit confortul după care alergăm, ne dăm,  în fine, seama că este gol de conținut și intrăm într-o criza existențială.
În curând o să ne putem spovedi online, la catolici serviciul e deja disponibil. Pot să îmi construiesc personalitatea, identitiatea online așa cum vreau eu... nici măcar nu trebuie să spun adevărul despre mine, ci ceea ce vreau eu ca celălalt să știe.

Și în mânăstiri a pătruns online-ul. Trebuie să ne adaptăm timpurilor, societății, alftel nu îi putem ajuta pe credincioși. Trăim într-un mediu online. Aici se cască un hău între pustnici și mânăstirile deschise către lume și  misiune. În acestea din urmă nu poți evita online-ul, dacă vrei să îi ajuți pe ceilalți.

Următorul popas: la Kaufland; bineînțeles, este post, dar să nu uităm de pântece, că acela e important. Acum există, așa, o diversitate de mâncăruri de toate tipurile că am putea desființa și postul, aproape.Să îi dăm pântecelui ce i se cuvine și apoi resturile lui Dumnezeu, sufletul e auxiliar... de aceea îl și hrănim cu o hrană duhovnicească de cea mai proastă calitate.
Sufletul românesc a fost amputat și în loc s-au implantat valori străine, dar care nu vorbesc sufletului, implantul nu e asimilat... de aceea e și fals. Filme străine, limbaj străin, concepții străine, melodii străine, străine sufletului meu.

Și totuși ne creștem copiii cu ele. Copilul nu mai știe să se bucure de o frunză, de un copac, o floare, o mâță, o rază de soare, pentru că distracția principală a devenit plimbarea la mall-uri, în spațiile de joacă special amenajate, în timp ce părinții, obosiți de la serviciu, pot discuta lejer cu un prieten la o masă sau o cafenea.

Satele se depopulează, copiii noștri cresc între pereți și betoane, PVC-uri. Ne relaxăm în mall, nu în parc, nu în muzeu, nu la o expoziție. Acolo ne cheltuim banii și timpul pe mărfuri străine, cu distacții surogat și postăm pe internet o imagine cool cu prietenii sau doar un selfie, deh, să știe toată lumea unde am fost, că nu se poate învârti globul, dacă nu știu toți că eu port tricouri străine și mânânc pizza și alte chestii cool...

Trăim într-o lume a amabalajului, o criză a esenței... Totul se petrece la nivel exterior. Accentul este pus pe aparențele exterioare, pe bunurile materiale, dar dincolo de acestea nu vedem nimic, nu căutăm nimic mai mult, nici sufletul, nici sacrul, nici adevărata valoare a lucrului. Trăim trupește, o viață în afara inimii, căci dacă am trăi în inimă, acolo am afla și veșnicia și esența și pe Dumnezeu. Trăim fără inimă...

Ne punem o mască, și nu trăim viața noastră, căutăm cu disperare aprecierea, dragostea, statutul social într-o societate fără statut și fără coloană. Coloana vertrebrală a unei societăți sunt valorile morale și identitare. Ori, noi suntem în criză din acest punct de vedere. Ne mulțumim cu relațiile superficiale, de o noapte sau poate doar ceva mai mult, cu iubirea surogat, cu lucruri care nu au valoare în veșnicie. Ni s-a spus acum mulți ani și ni s-a impus acel motto- Trăiește clipa!-, dar clipa noastră e veșnicia și tot ce facem aici pe pământ e să pierdem veșnicia, îngropându-o în lucruri trecătoare, banale, triviale, supeficiale. Ne pierdem viața și veșnicia, alergând după lucruri pe care le avem un moment, pentru că vrem să le posedăm, să le avem pentru că ele ne definesc. Nici măcar eu nu mai sunt o persoană, ci un obiect. Nu îl iubesc pe celălalt, iubesc ceea ce are celălalt pentru că și acesta e un accesoriu pentru mine. Are frumusețe, siluetă, ținută, are mașină, casă, bani... eu nu îl iubesc pe celălalt, ci prelungirea personalității mele în el. Dacă l-aș iubi l-aș accepta așa cum este, m-aș jertfi.

Iată unde ne duce exacerbarea eului. Ne amăgim, prin faptul că suntem conectați, că suntem importanți, că am făcut ceva în viață. Sună un telefon, bâzâie tableta de mesaje de pe rețelele de socializare, îmi cere șeful să fac nu știu ce. Mă plâng câte am pe cap, dar, de fapt, toată atenția asta îmi place pentru că încep să mă cred Dumnezeu...

Și atunci Dumnezeu, care e smerit, se dă la o parte din viața mea, nu mai are loc de MINE și mă lasă cu tehnologiile care îmi conduc viața, cu iubirile surogat, cu copiii crescuți pe internet, cu o noapte de plăcere, cu bunurile mele materiale pentru care îmi irosesc toată viața ca să le achiziționez și ele durează o zi, după care se sparg. Bunuri de o zi, iubiri de o zi, fericiri de o clipă... iată ce înseamnă pentru noi existența... Suntem bombardați de informații pline de nonsens. News și fake news. Existența se oprește aici și acum, se trăiește aici și acum. Și asta pentru că cineva ne-a mințit, ne-a închis într-o clipă... Și am rămas prizonieri clipei.

Dragostea adevărată înseamnă jertfă pentru celălalt și numai aceasta are valoare în veșnicie. O faptă de milostenie față de aproapele, chiar și făcută într-un gest de superioritate, are valoare în veșnicie ca ceapa aruncată de zgârcit după un sărac, pusă de îngerul său în talerul balanței, la Judecată. Ce îi faceți unuia dintre aceștia mici, Mie îmi faceți, chiar și un gând de milă, de durere pentru aproapele are valoare în veșnicie și poate mântui un suflet.
Eu gândesc că îl ajut pe celălalt și nici că s-ar putea să mă înșel mai tare: pe mine mă ajut... Noi nu ne-am născut pentru o clipă, ne-am născut pentru veșnicie, veșnicie pe care o pierdem pentru o clipă. (Raluca Prelipceanu)

Raluca Prelipceanu: Sub crucea lui Ioan, noul mărturisitor al lui Hristos

Crucea este un simbol străvechi, precreștin, cosmogonic, care a fost îndumnezeit prin jertfa lui Hristos. Conform tradiției, lemnul din care s-a făcut crucea pe care a fost răstignit Hristos este chiar lemnul pomului cunoștinței binelui și răului al cărui fruct i-a dus la pierzare pe Adam și Eva, când au mâncat din el în rai. 
Iată că acum pe lemnul acesta este răstignit Hristos. În același timp, lemnul acesta este copacul vieții pentru că pe el stă țintuită viața cea veșnică. Prin cruce, Hristos biruiește diavolul, îndumnezeiește lemnul prin care păcatul intrase în lume, stropindu-l cu scump sângele Său. De aici și crucea ca simbol și armă de biruință asupra răului. Deci, iată crucea este pomul din care izvorăște viața cea veșnică pentru că numai prin jertfa lui Hristos avem noi acces la viața venșică. Arborele vieții veșnice este Hrisots, iar mlădițele sale sunt credincioșii, născuți din jertfa sa pe arborele crucii. Iată ,Hristos și crucea devin una pentru a da naștere poporului binecredincios. Prin Hristos, arborele cunoștinței binelui și răului se trasformă în arborele vieții veșnice. Fără cruce nu ar fi fost posibilă mântuirea, fără jertfă în viața noastră, mântuirea nu este posibilă. De aceea, crucea în sens metaforic înseamnă și drumul nostru către mântuire, jertfa și suferința pe care trebuie să o îndurăm ca să murim păcatului, să murim omului celui vechi și să înviem întru nădejdea vieții celei veșnice. Singura armă împotriva răului și cea cu care Hristos a biruit iadul este iubirea jertfelnică.

Crucea, însă, nu a fost indurată doar de Hristos, care a murit pe ea, ci și de Fecioara Maria, a cărei cruce a fost tocmai aceea de a-și vedea Fiul murind pe cruce, așa cum i-a prezis proorocița Ana că sabie va trece prin inima ei. Oare ușor i-a fost ca mama să își împartă Fiul cu lumea întreagă, să Îl vadă batjocorit, nedreptățit și răstignit chiar de cei pe care îi ajutase ? Hristos a biruit iadul tocmai prin faptul că și-a acceptat crucea, aceea de a muri nevinovat pe cruce... Dar numai prin jertfa sa neprihănită Hristos a putut birui iadul, a îndumnezeit lemnul crucii care fusese blestemat, căci prin fructul său a intrat în lume păcatul, a făcut posibilă mântuirea, luând asupra Sa păcatele noastre… până atunci toți oamenii drepți sau nedrepți mergeau in iad. Crucea, conform definiției latine și grecești, crux, respectiv stavros, înseamnă un lemn de care spânzurăm ceva. Ori, de data aceasta acel ceva ce a fost spânzurat pe lemn a fost cineva, a fost persoana absolută, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și prin simpla Sa atingere, prin sângele Său care s-a scurs pe cruce, a îndumnezeit lemnul crucii și l-a transformat în armă asupra diavolului. Nimic nu îl poate birui pe diavol decât iubirea jertfelnică. Jertfa este, de fapt, cea care transformă iadul din viața noastră în rai.

Noi, ortodocșii ne însemnăm cu semnul crucii cu credința că aceasta ne va proteja de tot răul, că prin cruce vom birui răul, așa cum l-a biruit Hristos. Primele trei degete sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce celelalte două sunt lipite în palmă. Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane care împărtășesc aceeași natură. Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt, reprezintă dubla natură, umană și divină, a persoanei lui Hristos.

Sfântul Nectarie ne spune că Dumnezeu nu a dat nici unuia dintre noi o cruce mai grea decât o putem duce : Înainte de a-ți trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecțiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. 

În 1919, se năștea la Dobrotești, Teleorman, într-o familie de macedoneni Ioan Ianolide. Crucea sa avea să fie cu totul specială, deoarece viața sa avea să fie mucenicie. În 1941, pe când era student la drept va fi acuzat de implicare în Frățiile de cruce legionare și întemnițat. Va petrece 23 de ani în diverse temnițe ale regimului bolșevico-comunist : Aiud, Gherla, Galda de Jos, Pitești, Jilava etc. În închisoarea de la Pitești, cand i s-a confiscat cruciulița îi va spune gardianului : „Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”, fapt pentru care va fi bătut și torturat. Într-un târziu va fi eliberat. Găsindu-și logodnica, care îl așteptase vreme de 18 ani, căsătorită cu altcineva, va dori să își petreacă restul zilelor într-o mânăstire, dar până și această dorință îi va fi refuzată. Atunci, se căsătorește și adoptă copilul soției sale. Se stinge de cancer pe 5 februarie 1986, obosit și hăituit de nenumăratele anchete ale securității.

Cu totul minunat este însă modul în care am aflat eu crucea lui Ioan. În copilărie, deasupra patului meu, atârnau o icoană a Preasfintei Treimi, reproducere după icoana lui Rubliov, cunoscută și sub denumirea de „ospitalitatea lui Avraam”, care are și ea o poveste minunată, iar dedesubt o cruce în os sculptată foarte fin, reprezentând răstignirea lui Hristos, iar în colțuri cei patru evangheliști. Practic, am crescut cu ea deasupra capului. La ea mă închinam în fiecare zi, subt ea îmi spuneam zilnic rugăciunile de dimineață și seară și poate și altele pe parcursul zilei, acolo era Hristos și într-o iconiță mică, în care era reprezentat înconjurat de copii, cu care dormeam sub pernă. Acestea erau primele imagini ale lui Hristos pe care le-am cunoscut și cu care am crescut. Proveniența icoanei am aflat-o, dar nu și a crucii și ea mi-a fost descoperită în chip minunat. 
Aveam deja 27 de ani și studiam în Franța, dar în fiecare vară veneam în vacanță la Mânăstirea Tismana. Anul acela, am ajuns chiar înainte de ziua mea, am ajutat la spălat geamurile bisericii, pe care a trebuit să le spăl în trei rânduri, căci eram cam nepricepută, iar a doua zi am primit cadou de la o maică, o rudă mai îndepărtată a tatălui meu, cartea Deținutul profet, cu o frumoasă dedicație. Când am plecat din țară, cartea a rămas pe marginea patului. Mama, ca de obicei, a aranjat lucrurile și a găsit și cartea respectivă; răsfoind-o și-a amintit de cum l-a cunoscut ea pe Ioan Ianolide. Doamna Constanța Ianolide, soția lui Ioan Ianolide era colegă de serviciu și prietenă bună cu bunica mea, astfel încât a venit la nunta părinților mei însoțită de soțul ei care le-a oferit în dar o cruce sculptată de el în os. Mama m-a sunat să îmi spună ce emoție i-a prilejuit cartea respectivă, întrucât părinții mei și-l aminteau ca fiind o persoană foarte distinsă, dar nu aflaseră niciodată care fusese viața lui anterioară.  Pe vremea aceea, domnul Ianolide nu și-a putut permite să povestească adevărul ca să nu le pună în pericol viețile celorlalți. Iată însă că a sosit și momentul adevărului. Era 2009, după 23 de ani de când mărturisitorul Ioan Ianolide părăsise această viață. În timp, aveam să îmi dau seama cât de adevărate erau convingerile exprimate în cartea Deținutul profet, căci cu adevărat profetice sunt cuvintele acestei cărți. Iată cum, în mod minunat, crucea sa și-a făcut cunoscută povestea, crucea celui care indurase 23 de ani în cele mai grele temnițe comuniste… Își pierduse cel mai bun prieten, își pierduse logodnica… Și sunt convinsă că acest lucru a fost înscris în iconomia lui Dumnezeu, ca noi să aflăm și să-i aflăm crucea.

Consider un mare privilegiu de a fi crescut subt crucea dăruită de Ioan Ianolide părinților mei. În viața mea de până acum am putut constata falimentul tuturor ideologiilor transformate de către setea omului de putere în unelte prin care diavolul lucrează și stăpânește lumea aceasta. O singură armă e mai puternică decât toate, sfânta cruce, lemnul îndumnezeit de iubirea jertfelnică a lui Hristos.  Singura armă care Îl poate birui pe Stăpânitorul lumii acesteia și care ne poate asigura mântuirea și înveșnicirea este iubirea jertfelnică a lui Hristos. Îi dau, așadar, întru totul dreptate deținutului profet, cu privirea aceea plină de puritatea cerului lui Hristos, pe care nu i-au putut-o înfrânge nici torționarii comuniști, nici anii grei de detenție, muncă și privațiuni, așa cum l-au cunoscut părinții mei. În sufletul său curățit ca aurul în topitoare se pogorâse tot cerul lui Hristos. Răspândea acea pace care dovedea faptul că își însușise pe deplin conținutul vieții lui Hristos, până a se identifica prin martiriul său cu Cel pentru care pătimise…

Mama mi-a spus despre el atâta : Era altfel decât ceilalți, el nu era din lumea aceasta, chiar dacă trăia în lume.  Avea ceva de dincolo, o pace și o dragoste pe care le răspândea asupra celor din jur, ilustrând cuvintele Sfântului Serafim de Sarov dobândește pacea și mii în jurul tău se vor mântui. Cu siguranță avea rugăciunea inimii. Dar poate mai importante decât darurile făcute părinților mei -crucea, cerceii și o broșă lucrate chiar de el - au fost sfaturile date unei perechi de tineri care își asumaseră crucea căsătoriei: cel mai important pentru o familie este ca în ea să domnească înțelegerea, ca soții să se susțină unul pe celălalt în momentele grele și să se înțeleagă reciproc. O familie se clădește în primul rând pe înțelegerea dintre soți.

Ioan Ianolide este unul dintre cei cărora li se potrivesc cel mai bine acele cuvinte ale Mântuitorului: În lume necazauri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!  Cum ? Prin asumarea suferinţei de dragul lui Hristos și al semenilor, așa cum stă scris și pe crucea sa de la mormânt, de la Cernica: Totul în Hristos. Sfinte noule mucenic, Ioane, roagă-te pentru noi, păcătoșii ! (Raluca Prelipceanu)

Vineri, 2 martie 2018, de la ora 18.00. Vă așteptăm