Mitropolitul Antonie Bloom- Credinţa în om

Cuvânt rostit duminică, 21 decembrie 1969, in biserica Sfântului Nicolae din Hamovnic, Moscova

Ce bucurie să ne întâlnim! Părintele Leonid ne-a vorbit despre cum ar trebui să-L întâlnim pe Hristos. Dacă am fi în stare să-L întâlnim pe Dumnezeu cu acea simplă, sinceră, omenească iubire pe care o simţim pentru aproapele nostru atunci când inima noastră e luminoasă şi caldă! Aşa cum, din bunăvoinţa voastră şi din iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului ne-am întâlnit astăzi. Astfel să-L aşteptăm şi să-L întâlnim pe Hristos, care S-a înrudit cu noi prin minunata Sa întrupare.
Vreau să vă mai spun ceva: aţi observat că întreaga Evanghelie este o continuă întâlnire? Doar toată scrierea evanghelică nu ne dezvăluie o învăţătură ce se aplică tuturor fără nici o diferenţă. Fiecare cuvânt din Evanghelie e adresat cuiva anume, fiecare întâmplare din Evanghelie este întâlnirea lui Hristos cu o neputinţă omenească, cu o durere, cu o bucurie sau tristeţe, o boală sau cu un păcat. Întotdeauna e o întâlnire faţă către faţă. Câtă bucurie continuă, biruitoare, am purta în inimă dacă am înţelege astfel Evanghelia, dacă citind-o ne-am imagina chipurile omeneşti. Iată o adunare de oameni, aşa cum suntem noi astăzi, câteodată mare, ca acum, câteodata mică de tot, ca atunci când se adunau primiii ucenici. În această mulţime sunt eu , ascuns undeva şi aud cum vorbeşte Hristos. El vorbeşte cu cineva, nu neapărat cu mine. Nu doar “vesteşte”, nu vorbeşte tuturor şi nimănui. El îi vorbeşte femeii care şi-a pierdut fiul: Nu plânge; tânărului care întreabă cum să dobândească viaţa veşnică: Lasă totul şi vino după mine! Bolnavilor, orbilor, păcătoşilor: Iertate îţi sunt păcatele. Ar trebui să ţinem minte că, de fiecare dată când auzim cuvintele din Evanghelie, ele nu răsună undeva departe, pentru alţii, ci îmi sunt adresate mie, sau sunt adresate în prezenţa mea unui om care are nevoie de ele. Poate că în această mulţime unul singur va auzi cuvântul lui Hristos care a fost rostit, poate îl vor auzi mulţi. Însă e datoria noastră să gândim cu infiorare: Hristos vorbeşte şi în sufletul unuia dintre noi intră viaţa… cineva se salvează… tristeţea cuiva pleacă…din ochii altuia curg lacrimi… o inimă de piatră s-a spart… în cineva a răsărit nădejdea, s-a aprins credinţa.
Câtă bucurie să ne întâlnim şi Hristos să fie printre noi! Doar Învierea lui Hristos pe care o cântăm cu atâta bucurie (nu numai în noaptea de Paşte, ci în fiecare zi de duminică) s-a petrecut nu doar cândva demult, ci se petrece mereu, printre noi. Pentru că, într-adevăr, a murit Hristos pe cruce într-un anume an, într-o anumită zi şi oră şi a înviat a treia zi, dar Hristos cel Înviat este viu, este printre noi. Învierea lui Hristos, care a răsărit odată din mormânt, străluceşte acum ca soarele, ori câteodată străluce cu o lumină cuminte despre care cântăm la vecernie: Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui Ceresc. Hristos ori ni se arată în toată slava Sa, ori coboară tăcut, neobservat.
Gândiţi-vă la fiecare întâlnire cu un om, anume ca la o Întâlnire, nu doar ca la o simplă trecere pe alături, neobservând nimic în jur, aşa cum a trecut împietritul levit şi fariseul. Noi suntem datori, precum samarineanul, să ne oprim privirea pe fiecare, nimeni să nu treacă neobservat şi atunci când auzim, să ascultăm, nu doar să primim sunetele cuvintelor.
Ce minunat ar fi să ştim să ne întâlnim! În limba sârbă cuvântul rusesc “vstrecea” (întâlnire) înseamnă bucurie, iar cuvântului “întâlnire” ei îi spun “stretenie” – ceea ce în rusă înseamnă "Sărbătoarea Întâmpinării Domnului", atunci când Maica Domnului îl aduce pe Mântuitor la templu şi este aşteptat de Dreptul Simeon şi de Dumnezeul cel Viu. Întâlnirea ar fi întotdeauna o bucurie dacă am şti cu adevărat să ne întâlnim.
Cu mulţi ani în urmă am avut fericirea să mă rog aici şi voi m-aţi întâmpinat ca pe un frate al vostru, nu ca pe un om străin. Şi de atunci nu ne-am despărţit niciodată. Într-adevăr, eu plecam peste hotarele ţării,dar plecam cu voi în inimă, iar voi rămâneaţi şi probabil nici voi nu aţi uitat de mine, pentru că altfel niciodată nu ne-am fi întâlnit cu atâta bucurie.
Marea întâlnire, cea mai importantă, e întâlnirea evanghelică, întâlnirea cu Hristos, cu Dumnezeul Întrupat, despre ea aş vrea totuşi să vorbesc. Cum este această întâlnire? Suntem obişnuiţi să ne gândim la Dumnezeu în contextul slavei, măreţiei, cum scrie pe icoane - Dumnezeul Atotţiitor. Ne putem gândi la Dumnezeul acesta şi ne putem ruga Lui cu înfiorare. Dar Dumnezeu a vrut să ni se arate aşa cum nici un om nu a putut să-şi închipuie, nici unui om nu i-a trecut prin gând: un Dumnezeu neputincios, smerit, vulnerabil, biruit, bătut, chinuit, un Dumnezeu aparent omorât, nimeni nu a putut să-şi imagineze. Acest Dumnezeu ni S-a arătat. El ne-a arătat că nu există întuneric prea adânc pentru El, nu există nefericire care să depăşească dorinta Lui de a se dărui pe Sine până la capăt, pentru a împărtăşi cu noi ceea ce El însuşi este: viaţa veşnică, bucuria veşnică, strălucire şi lumină, adevăr şi biruinţă. Pe acest Dumnezeu îl poţi afla când tristeţea, necazul, singurătatea, înstrăinarea ne cuprind şi ne ţin în mrejele lor.
Nouă, pomenindu-ne în anii '20 peste hotarele ţării, ni S-a arătat anume aşa. Ne-am pomenit fără ţară, despărţiţi de tot ce iubeam, de cei mai iubiţi şi cei mai apropiaţi, ne-am trezit străini pe pământ străin, de prisos şi nedoriţi, nu ne rămânea decât mizeria. Şi dintr-o dată am descoperit că îl aveam pe Dumnezeu, în faţa căruia nu ne ruşinam şi care nu se ruşina de noi. Nu Dumnezeul din măreţia icoanelor, ci Dumnezeul smerit, care S-a întrupat, a devenit om fragil, dispreţuit, născut într-un mic orăşel dintr-o ţară mică, ocupată de vrăjmaşi, subjugată – Sclav pribeag. Şi am descoperit că El poate veni cu noi în prăpastia cea mai adâncă a durerii noastre. El a cunoscut totul din năpăstuirea noastră, până la capătul ei. El a mers mult mai departe de hotarul năpăstuirii cunoscute nouă. Ne-am dat seama că e atât de apropiat, atât de al nostru. Atunci am înţeles cuvintele Apostolului: acum nu mai sunteţi străini Domnului, sunteţi ai Lui… Nu pentru că noi am devenit mari, ne-am înălţat, ci pentru că Dumnezeu S-a smerit, a coborât spre noi, pentru că ne iubeşte atât de mult.
Da, în durere e cu noi, mă gândeam, dar va fi cu noi şi în păcat? Şi îmi răsunau în minte din nou cuvintele Apostolului Pavel: acolo unde se înmulţeste păcatul, prisoseşte şi harul… În adancurile căderii noastre noi L-am găsit pe Hristos, salvându-ne, mângâindu-ne, chemându-ne la viaţă, vorbindu-ne: Oare nu vezi? Eu cred în tine atât de mult, încât am devenit om ca şi tine ca tu să crezi în încrederea mea şi în iubirea mea pentru om. De iubire puteam fi încredinţaţi, dar câteodată e atât de greu să crezi că cineva se încrede şi crede în tine. Se poate iubi şi cu o doză de, să zicem, desconsiderare, cumva de sus. Dar nu poţi să crezi în om decât cu evlavie. Prin întruparea Sa, Dumnezeu ne spune: În fiecare dintre voi care sunteţi aici şi în fiecare dintre cei care nu sunt aici, în acel care parcă mi-e străin, care încă nu M-a cunoscut, şi chiar în acel care parcă a pierdut chipul lui Dumnezeu, Eu cred aşa încât sunt gata să-mi dau viaţa pentru ca el să creadă în credinţa lui Dumnezeu în om. Iată ce trebuie să înţelegem, ce ne spune întruparea lui Dumnezeu. El a devenit om pentru ca noi să putem crede în noi înşine şi în aproapele nostru. Dacă e aşa, putem să ne întâlnim faţă către faţă cu un om şi să ne recunoaştem în el, fără a mai trebui să ne căutăm în altcineva. Dumnezeu a avut incredere în fiecare, cu toată viaţa şi cu toată moartea sa. E o mare întâlnire. E o întâlnire din care poţi culege viata, bucuria. Să-L aşteptăm pe Hristos ca pe Acela care singurul a crezut în noi, nu pentru că nu ştia cum suntem, ci anume pentru că ne cunoştea până în adâncurile căderii noastre, nu numai faptele, ci şi simţurile, gândurile, intenţiile noastre. Hristos parcă ne spune: uite, Eu primesc trupul omenesc, devin Om pentru ca tu să ştii şi să crezi: Eu cred în tine, omule, revino la chipul şi asemănarea la care eşti chemat: Om ca şi Mine.
Să-L întâlnim pe Hristos cu această credinţă, cu mare bucurie, măcar cu nădejdea ca până şi cel mai năpăstuit om are alături pe cineva care crede în el fără hotare, fără sfârşit, până la moartea pe cruce.
Iar între noi haideţi să ne întâlnim cum ne-a învăţat Apostolul Pavel: primiţi-vă unii pe alţii cum v-a primit Hristos pe voi, neaşteptând ca aproapele vostru să devină mai bun, să semene cu voi, ci aşa cum este, pentru că înconjurându-l cu iubire, ca şi cu un foc, el se va schimba, va creşte, va deveni om.
Să ne învrednicească Dumnezeu să purtăm această credinţă în om toată viaţa noastră, prin toată lumea, credincioasă sau necredincioasă, pentru ca orice om să ştie: când îşi va pierde încrederea în el, Dumnezeu va crede în el, şi nu numai Dumnezeu, ci şi fiecare om care îşi spune creştin. Amin

(Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj- Iubirea atotbiruitoare, predici rostite în Rusia, traducere din limba rusă de Angela Voicilă)

În bârlogul tigrului - DESPRE ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU

Am citit cu ani în urmă Şcoala rugãciunii. La prima lectură am fost şocat. Cartea se deschide cu un interviu luat Preasfintiţului Antonie, din care aflãm destule amãnunte despre biografia lui. La un moment dat, Timothy Wilson îl întreabã: “Sunteţi de pãrere cã transmiterea Evangheliei poate fi împiedicatã de cultura de suprafaţã a stilului englezesc modern de viaţã?” Acesta îi rãspunde: “Da, fiindcã Evanghelia trebuie sã atingã nu doar intelectul, ci întreaga fiinţã. Englezii spun adeseori: “Este interesant, hai sã discutãm despre asta, sã o studiem ca idee”, dar în realitate ei nu fac nimic. A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnã a intra în “bârlogul tigrului”- Dumnezeu nu este o pisicuţã, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sã cauţi informaţii despre ea- trebuie sã pãtrunzi înãuntru”.

Prin urmare, cartea Despre întâlnirea cu Dumnezeu, apãrutã sub îngrijirea Pãrintelui Savatie în 2007, vorbeşte într-un stil profund şi autentic despre întâlnirea noastrã inevitabilã cu Tigrul.

Omul relaţioneazã cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu aproapele sãu. Când ne întâlnim cu Dumnezeu? Când vrea El. “Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne cautã. Mântuitorul a spus: Bateţi şi vi se va deschide (Mt. 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie cã nu suntem pregãtiţi încã pentru întâlnire, nu suntem gata sã-l privim faţa cãtre faţă pe Dumnezeul cel Viu; cãci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnã dintotdeauna sã vii la judecatã; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionatã, un adevãr necondiţionat, o dreptate necondiţionatã. Şi în faţa acestei frumuseţi, acestei dreptãţi şi acestui adevãr- în fata sfinţeniei dumnezeieşti- stãm fãrã rãspuns. Din acest motiv Dumnezeu aşteaptã timpul pârguirii, maturizãrii, atunci când vom fi noi înşine în stare sã ne pronunţăm judecata asupra noastrã şi când vom putea primi judecata Sa necondiţionatã, dreaptă, nepãrtinitoare, în care sã nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu cãtre o creştere spre vrednicia de om în deplinul sau înţeles. Trãind aceastã experienţã a întâlnirii cu Dumnezeu, care este pentru noi în acelaşi timp şi mântuire şi înfricoşãtoare judecatã, prorocul Isaia, apoi Apostolul Pavel au spus: “Înfricoşãtor lucru este sã cãdem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr.10, 31)”.

Cine s-a întâlnit cu Dumnezeu începe o viaţã nouã. “Însã o nouã viaţã care nu înseamnã neapãrat una mai atractivã, mai uşoarã, ci nouã în sensul cã nu se aseamãnã prin nimic cu cea anterioarã; e o viaţã în care stãpâneşte dreptatea lui Dumnezeu şi nu cea omeneascã, adevãrul Dumnezeiesc şi nu adevãrurile omeneşti, mãsurile lui Dumnezeu şi nu cele omeneşti; este o viaţã nouã în care trebuie sã trãim dupã mãsura lui Hristos Însuşi, sã ne asumãm responsabilitatea pentru viaţa lumii, la fel cã Hristos, împreunã cu El şi cu acelaşi preţ cu care El îşi ia aceastã responsabilitate”.

“Responsabilitate” este cuvântul cheie care deschide întreaga viziune propovãduitoare a Mitropolitului Antonie. Devenim cu adevãrat creştini când ne asumãm responsabilitatea. În întâlnirea cu sinele nostru profund ajungem sã ne cunoaştem numai în clipa în care ne asumãm riscul de a ne vedea aşa cum suntem, lipsiţi de orice fard mincinos. “Fiecare are profunzimi pe care îi este fricã sã le exploreze; în fiecare existã un dezacord interior care îl îngrozeşte. Sã rãmâi cu tine însuţi e unul dintre cele mai înfiorãtoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacã face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar când încercam sã privim mai profound suntem cuprinşi pur şi simplu de groazã. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru cã explorãm un domeniu absolut necunoscut nouã: cine oare poate spune câţi monştri se pot ridicã din aceste profunzimi? Câtã rãutate, câtã furie, câtã minciunã, cât neadevãr, câtã fricã? Câtã aviditate- şi sufleteascã, şi duhovniceascã, şi trupeascã? Câtã ura, câtã impasibilitate, câtã cruzime voi vedea dacã voi privi înlãuntrul meu? Ne este, cu siguranţã, mult prea oribil. Însã dacã nu facem asta, dacã refuzam aceasta groaznicã, înspãimântãtoare întâlnire, nu vom putea gãsi nicicând suficientã bãrbãţie pentru a-L întâlni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Întâlnirea cu aproapele nostru e la fel de dificilã cã primele douã. Dar “avem fiecare în faţă misiunea de a ne întâlni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea şi a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, cãci este anevoios. Pentru cã a auzi înseamnã a ne lega soarta de altcineva, a vedea înseamnã a ne lega soarta de altcineva. Întâlnim vreun cunoscut sau vizitam pe cineva bolnav şi îl întrebãm: Ei, cum îţi mai merge?… Şi cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveşte cu speranţã şi cu teamã: oare acest om chiar a pus o întrebare la care vrea sã ştie rãspunsul cu adevãrat? Oare într-adevãr acest om vrea sã afle şi sã-şi lege soarta sã de a mea? Din priviri, din intonaţie strãbat speranţã şi fricã, iar acesta cel mai adesea rãspunde: mulţumesc, binişor… Adesea rãmânem satisfãcuţi de acest rãspuns; rãspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras în vâltoarea sorţii altuia, nu a solicitat participarea noastrã, nu a fost rostit cuvântul în urma cãruia nu mã voi mai putea întoarce cu indiferenţã de la acesta. Am vãzut în ochii sãi rugãminte, nãdejde şi fricã, dar am închis ochii şi m-am mulţumit cu rãspunsul lui, iar acum sunt liber; ştiu cã la el e “binişor” şi înseamnã, probabil, cã e bine. Dar ascultã vocea lui şi priveşte ochii lui, vezi expresia lor şi nu vei mai putea pleca aşa, pur şi simplu”…

Mitropolitul Antonie a intrat în “bârlogul” Tigrului şi s-a sfâşiat printr-o introspecţie nemiloasã înainte ca Acesta sã facã vreo mişcare spre el. În urma acestei victorii asupra sinelui, Tigrul i-a dat cuvânt cu putere multã şi darul de a-i trezi pe oameni din amorţealã unei vieţi cãldicele. “Îndrãzniţi, eu am pãşit înãuntru”.