Părintele Arsenie Papacioc- Suprema catedră de teologie: suferinţa

“Nimic nu m-a ajutat mai mult in viata ca suferinta. Singura suferinta este suprema catedra de teologie. Sunt sigur ca ingerii erau gelosi pe noi pentru ca ei nu au aceasta suferinta dincolo de firea noastra. Da, pentru ca nu stiai daca traiesti pana maine. Aceasta stare de tensiune extraordinara iti dadea ocazia sa te cunosti cu adevarat pe tine insuti. Nu este vorba de o suferinta. Tendinta lor era exterminarea prin infometare. Zarca e o “inchisoare in inchisoare”, facuta de unguri pentru romani, ca sa-i omoare, unde fara discutie se aplica regimul de exterminare specific fiecarui ins sau fiecarui grup de insi. Ultimii ani-un an, doi- numai in Zarca m-au tinut. I-am infruntat la o intalnire pe care ne-au organizat-o ei acolo cu detinutii vanduti, ceea ce era pedepsit cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au bagat la racitor.In trei zile mureai-s-a constatat. La camere frigorifice, unde erau minus cateva grade, stiti. Era beton peste tot, fara pat, fara scaun, dezbracat. Era regim de exterminare. Puteau sa te impuste, dar preferau sa te lase sa mori incet, fara sa lase urme. E groaznic, dar am supravietuit!Nu stiu daca ma intelegeti… Aveam o curiozitate de copil sa vad cum iese sufletul… Au murit multi. Nu puteam comunica decat prin morse, si au cerut cei de alaturi sa se spovedeasca. Tot prin morse. Eu puteam sa transmit, dar nu puteam sa primesc. Daca te prindea, te omora pe loc. Si am avut urmatorul consemn cu ei, tot prin morse: “Maine, la o anumita ora- am apreciat cu ei atunci- stati in partea asta a celulei. Eu va dau semnal prin morse, prin perete, sa va amintiti in gand pacatele si eu va dezleg. Cu o conditie: daca muriti pana maine-pentru ca asa se punea problema- e valabila spovedania. Dar daca nu muriti, la primul preot pe care-l intalniti sa va spovediti din nou de pacate.” Adica am procedat cinstit in ceea ce priveste respectiva Taina a Pocaintei. Va spun acestea ca sa aveti o imagine a starii noastre spirituale acolo, cand erai in fiecare moment nesigur de clipa urmatoare. Aceasta stare nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunavointa omeneasca de la gardieni in tot acest timp. Te dusmaneau si te omorau pentru o parlita de leafa, ca pe un criminal, pentru ca asa era educatia pe care le-o faceau: “talharilor, daca nu va astamparati, va bagam in locul lor!” Am fost intrebat de multi unde a fost mai greu: in inchisoare sau in pustie, pentru ca am trait si prin pustie. In inchisoare, cei care credeau in Dumnezeu se chinuiau si le era rau. Pentru ca nu era o forta nevazuta care sa opreasca nitel pornirile salbatice, de cruzime, de ura care apasau mereu pe om. Asta lipsea. In pustie insa dracii cu care lupti se temeau de Dumnezeu si era mai usor, cu toate intemperiile vremii: iarna, zapada, fiare salbatice, respectiv stare incordata si acolo. Era totusi o nota de libertate. Dumneavoastra inca nu stiti cat e de scumpa libertatea si pentru ce ne-a lasat-o Dumnezeu? Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l da sa-l traim. Pentru ca a sufla si a rasufla e tot de la Dumnezeu. Si atunci a avut marea prudenta Domnul Hristos sa ne spuna ca nu se misca fir de par fara voia Mea. Suntem guvernati de Dumnezeu in toata miscarea, in toate gandurile noastre ascunse. Sigur ca depinde si pe ce pozitie te asezi. Avand in vedere si numai lucrul acesta: viata vesnica. Daca te ratacesti de la Adevarul de credinta, daca esti neatent sau esti ateu- Doamne fereste! Ca-i mai grava starea aceasta, nepasarea aceasta. Aceasta e nesuferita la Dumnezeu… Pentru ca nu e atat de suparat Dumnezeu pentru anumite greseli pe care le facem cat e pentru ca suntem nepasatori. Ne amanam existenta duhovniceasca, mergem din inertie. E o mare greseala! Trebuie trait fiecare moment in toata plinatatea lui. Sa te cunosti pe tine. Care e una din marile greseli existente in lume? Fiinta omeneasca, care e facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, se izoleaza dupa propria sa pornire egocentrica".

Din volumul Parintelui Arsenie Papacioc- Mici indemnuri spre mantuire, aparut la eidtura Sophia, editie ingrijita de Ieromonah Benedict Stancu.

Mitropolitul Antonie Bloom- Credinţa în om

Cuvânt rostit duminică, 21 decembrie 1969, in biserica Sfântului Nicolae din Hamovnic, Moscova

Ce bucurie să ne întâlnim! Părintele Leonid ne-a vorbit despre cum ar trebui să-L întâlnim pe Hristos. Dacă am fi în stare să-L întâlnim pe Dumnezeu cu acea simplă, sinceră, omenească iubire pe care o simţim pentru aproapele nostru atunci când inima noastră e luminoasă şi caldă! Aşa cum, din bunăvoinţa voastră şi din iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului ne-am întâlnit astăzi. Astfel să-L aşteptăm şi să-L întâlnim pe Hristos, care S-a înrudit cu noi prin minunata Sa întrupare.
Vreau să vă mai spun ceva: aţi observat că întreaga Evanghelie este o continuă întâlnire? Doar toată scrierea evanghelică nu ne dezvăluie o învăţătură ce se aplică tuturor fără nici o diferenţă. Fiecare cuvânt din Evanghelie e adresat cuiva anume, fiecare întâmplare din Evanghelie este întâlnirea lui Hristos cu o neputinţă omenească, cu o durere, cu o bucurie sau tristeţe, o boală sau cu un păcat. Întotdeauna e o întâlnire faţă către faţă. Câtă bucurie continuă, biruitoare, am purta în inimă dacă am înţelege astfel Evanghelia, dacă citind-o ne-am imagina chipurile omeneşti. Iată o adunare de oameni, aşa cum suntem noi astăzi, câteodată mare, ca acum, câteodata mică de tot, ca atunci când se adunau primiii ucenici. În această mulţime sunt eu , ascuns undeva şi aud cum vorbeşte Hristos. El vorbeşte cu cineva, nu neapărat cu mine. Nu doar “vesteşte”, nu vorbeşte tuturor şi nimănui. El îi vorbeşte femeii care şi-a pierdut fiul: Nu plânge; tânărului care întreabă cum să dobândească viaţa veşnică: Lasă totul şi vino după mine! Bolnavilor, orbilor, păcătoşilor: Iertate îţi sunt păcatele. Ar trebui să ţinem minte că, de fiecare dată când auzim cuvintele din Evanghelie, ele nu răsună undeva departe, pentru alţii, ci îmi sunt adresate mie, sau sunt adresate în prezenţa mea unui om care are nevoie de ele. Poate că în această mulţime unul singur va auzi cuvântul lui Hristos care a fost rostit, poate îl vor auzi mulţi. Însă e datoria noastră să gândim cu infiorare: Hristos vorbeşte şi în sufletul unuia dintre noi intră viaţa… cineva se salvează… tristeţea cuiva pleacă…din ochii altuia curg lacrimi… o inimă de piatră s-a spart… în cineva a răsărit nădejdea, s-a aprins credinţa.
Câtă bucurie să ne întâlnim şi Hristos să fie printre noi! Doar Învierea lui Hristos pe care o cântăm cu atâta bucurie (nu numai în noaptea de Paşte, ci în fiecare zi de duminică) s-a petrecut nu doar cândva demult, ci se petrece mereu, printre noi. Pentru că, într-adevăr, a murit Hristos pe cruce într-un anume an, într-o anumită zi şi oră şi a înviat a treia zi, dar Hristos cel Înviat este viu, este printre noi. Învierea lui Hristos, care a răsărit odată din mormânt, străluceşte acum ca soarele, ori câteodată străluce cu o lumină cuminte despre care cântăm la vecernie: Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui Ceresc. Hristos ori ni se arată în toată slava Sa, ori coboară tăcut, neobservat.
Gândiţi-vă la fiecare întâlnire cu un om, anume ca la o Întâlnire, nu doar ca la o simplă trecere pe alături, neobservând nimic în jur, aşa cum a trecut împietritul levit şi fariseul. Noi suntem datori, precum samarineanul, să ne oprim privirea pe fiecare, nimeni să nu treacă neobservat şi atunci când auzim, să ascultăm, nu doar să primim sunetele cuvintelor.
Ce minunat ar fi să ştim să ne întâlnim! În limba sârbă cuvântul rusesc “vstrecea” (întâlnire) înseamnă bucurie, iar cuvântului “întâlnire” ei îi spun “stretenie” – ceea ce în rusă înseamnă "Sărbătoarea Întâmpinării Domnului", atunci când Maica Domnului îl aduce pe Mântuitor la templu şi este aşteptat de Dreptul Simeon şi de Dumnezeul cel Viu. Întâlnirea ar fi întotdeauna o bucurie dacă am şti cu adevărat să ne întâlnim.
Cu mulţi ani în urmă am avut fericirea să mă rog aici şi voi m-aţi întâmpinat ca pe un frate al vostru, nu ca pe un om străin. Şi de atunci nu ne-am despărţit niciodată. Într-adevăr, eu plecam peste hotarele ţării,dar plecam cu voi în inimă, iar voi rămâneaţi şi probabil nici voi nu aţi uitat de mine, pentru că altfel niciodată nu ne-am fi întâlnit cu atâta bucurie.
Marea întâlnire, cea mai importantă, e întâlnirea evanghelică, întâlnirea cu Hristos, cu Dumnezeul Întrupat, despre ea aş vrea totuşi să vorbesc. Cum este această întâlnire? Suntem obişnuiţi să ne gândim la Dumnezeu în contextul slavei, măreţiei, cum scrie pe icoane - Dumnezeul Atotţiitor. Ne putem gândi la Dumnezeul acesta şi ne putem ruga Lui cu înfiorare. Dar Dumnezeu a vrut să ni se arate aşa cum nici un om nu a putut să-şi închipuie, nici unui om nu i-a trecut prin gând: un Dumnezeu neputincios, smerit, vulnerabil, biruit, bătut, chinuit, un Dumnezeu aparent omorât, nimeni nu a putut să-şi imagineze. Acest Dumnezeu ni S-a arătat. El ne-a arătat că nu există întuneric prea adânc pentru El, nu există nefericire care să depăşească dorinta Lui de a se dărui pe Sine până la capăt, pentru a împărtăşi cu noi ceea ce El însuşi este: viaţa veşnică, bucuria veşnică, strălucire şi lumină, adevăr şi biruinţă. Pe acest Dumnezeu îl poţi afla când tristeţea, necazul, singurătatea, înstrăinarea ne cuprind şi ne ţin în mrejele lor.
Nouă, pomenindu-ne în anii '20 peste hotarele ţării, ni S-a arătat anume aşa. Ne-am pomenit fără ţară, despărţiţi de tot ce iubeam, de cei mai iubiţi şi cei mai apropiaţi, ne-am trezit străini pe pământ străin, de prisos şi nedoriţi, nu ne rămânea decât mizeria. Şi dintr-o dată am descoperit că îl aveam pe Dumnezeu, în faţa căruia nu ne ruşinam şi care nu se ruşina de noi. Nu Dumnezeul din măreţia icoanelor, ci Dumnezeul smerit, care S-a întrupat, a devenit om fragil, dispreţuit, născut într-un mic orăşel dintr-o ţară mică, ocupată de vrăjmaşi, subjugată – Sclav pribeag. Şi am descoperit că El poate veni cu noi în prăpastia cea mai adâncă a durerii noastre. El a cunoscut totul din năpăstuirea noastră, până la capătul ei. El a mers mult mai departe de hotarul năpăstuirii cunoscute nouă. Ne-am dat seama că e atât de apropiat, atât de al nostru. Atunci am înţeles cuvintele Apostolului: acum nu mai sunteţi străini Domnului, sunteţi ai Lui… Nu pentru că noi am devenit mari, ne-am înălţat, ci pentru că Dumnezeu S-a smerit, a coborât spre noi, pentru că ne iubeşte atât de mult.
Da, în durere e cu noi, mă gândeam, dar va fi cu noi şi în păcat? Şi îmi răsunau în minte din nou cuvintele Apostolului Pavel: acolo unde se înmulţeste păcatul, prisoseşte şi harul… În adancurile căderii noastre noi L-am găsit pe Hristos, salvându-ne, mângâindu-ne, chemându-ne la viaţă, vorbindu-ne: Oare nu vezi? Eu cred în tine atât de mult, încât am devenit om ca şi tine ca tu să crezi în încrederea mea şi în iubirea mea pentru om. De iubire puteam fi încredinţaţi, dar câteodată e atât de greu să crezi că cineva se încrede şi crede în tine. Se poate iubi şi cu o doză de, să zicem, desconsiderare, cumva de sus. Dar nu poţi să crezi în om decât cu evlavie. Prin întruparea Sa, Dumnezeu ne spune: În fiecare dintre voi care sunteţi aici şi în fiecare dintre cei care nu sunt aici, în acel care parcă mi-e străin, care încă nu M-a cunoscut, şi chiar în acel care parcă a pierdut chipul lui Dumnezeu, Eu cred aşa încât sunt gata să-mi dau viaţa pentru ca el să creadă în credinţa lui Dumnezeu în om. Iată ce trebuie să înţelegem, ce ne spune întruparea lui Dumnezeu. El a devenit om pentru ca noi să putem crede în noi înşine şi în aproapele nostru. Dacă e aşa, putem să ne întâlnim faţă către faţă cu un om şi să ne recunoaştem în el, fără a mai trebui să ne căutăm în altcineva. Dumnezeu a avut incredere în fiecare, cu toată viaţa şi cu toată moartea sa. E o mare întâlnire. E o întâlnire din care poţi culege viata, bucuria. Să-L aşteptăm pe Hristos ca pe Acela care singurul a crezut în noi, nu pentru că nu ştia cum suntem, ci anume pentru că ne cunoştea până în adâncurile căderii noastre, nu numai faptele, ci şi simţurile, gândurile, intenţiile noastre. Hristos parcă ne spune: uite, Eu primesc trupul omenesc, devin Om pentru ca tu să ştii şi să crezi: Eu cred în tine, omule, revino la chipul şi asemănarea la care eşti chemat: Om ca şi Mine.
Să-L întâlnim pe Hristos cu această credinţă, cu mare bucurie, măcar cu nădejdea ca până şi cel mai năpăstuit om are alături pe cineva care crede în el fără hotare, fără sfârşit, până la moartea pe cruce.
Iar între noi haideţi să ne întâlnim cum ne-a învăţat Apostolul Pavel: primiţi-vă unii pe alţii cum v-a primit Hristos pe voi, neaşteptând ca aproapele vostru să devină mai bun, să semene cu voi, ci aşa cum este, pentru că înconjurându-l cu iubire, ca şi cu un foc, el se va schimba, va creşte, va deveni om.
Să ne învrednicească Dumnezeu să purtăm această credinţă în om toată viaţa noastră, prin toată lumea, credincioasă sau necredincioasă, pentru ca orice om să ştie: când îşi va pierde încrederea în el, Dumnezeu va crede în el, şi nu numai Dumnezeu, ci şi fiecare om care îşi spune creştin. Amin

(Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj- Iubirea atotbiruitoare, predici rostite în Rusia, traducere din limba rusă de Angela Voicilă)

Ieromonahul Savatie Baştovoi- Pomeneşte, Doamne, pe vecinul Mişa

Notă: Vă propun astăzi un text despre iubire dintr-o carte care îmi stă zi şi noapte la căpătâi. Când mă cuprinde vreo descurajare întind mâna si recitesc ceva din ea la întâmplare. La întâmplare pentru că oriunde ai deschide-o din ea ţâşneşte iubirea lui Dumnezeu.
A scris-o o inimă tânără, care s-a încălzit o vreme lângă inima iradiantă a Părintelui Selafiil şi care a simţit nevoia să le transmită şi altora credinţa puternică în dragostea Domnului faţă de om, o dragoste care niciodată nu cade.

Numai că, presupun, inimile cititorilor acestei cărticele mari nu s-au deschis în acest dialog. Presupun că mulţi l-au acuzat pe tânărul ieromonah că prea nădăjduieşte în Domnul, prea ne prezintă nişte oameni neduşi la biserică şi, în orice caz, nu este deloc pedagogic să îi spui unui tânăr biruit continuu de patima desfrânării că Domnul îl iartă chiar înainte ca el să-şi termine de zis rugăciunea de pocăinţă.

Câte jertfe i se aduc Pedagogiei în Sfânta noastră Biserică! De câte ori nu sacrificăm iubirea din inima noastră pe altarul “bunei- cuviinţe”!

Drept pentru care nu cred că voi vedea vreodată această cărticică bravă – în lupta ei cu deznădejdea- reeditată.

Aş mai spune ceva despre stilistica ei. Părintele Savatie scrie duios. Dacă ar fi să îi compar scrisul cu al altora, aş spune că există o asemănare de familie între el,Irina Nicolau (mă refer la “Haide, bre!” şi la “Talmeş balmeş de etnologie şi nu numai”), şi stilul actorului Mircea Diaconu din romanul autobiografic, “La noi când vine iarna”.
Bunătatea scrisului vine, poate, şi din cultura românilor din Basarabia care nu se ruşinează să îi spună mamei “mămica”. Cuvinte mici, simple care smintesc sufletul acrit, şmecheraş al regăţenilor. Dintre care cel dintâi sunt eu.



“ De fiecare dată când aprind focul îmi aduc aminte de vecinul Mişa. El m-a învăţat, când eram copil,cum se aprinde focul “cu un singur chibrit”. Când aveam vreo 5-6 anişori, Mişa avea în jur de 40. Era foarte slab şi avea nasul mare pe care avea o cicatrice care i-a rămas de când a aruncat mamă-sa, baba Irina, cu farfuria după el. N-a fost o păţanie din copilărie, întâmplarea o ţin minte şi eu. De fapt, Mişa era ca un copil şi baba Irina, vestită pentru răutatea gurii ei, striga la Mişa şi chiar îl lovea uneori. Odată, când s-au certat ei mai tare, baba l-a pârât pe Mişa la miliţie că nu lucrează. Era pe vremea lui Andropov când pentru asta se făcea puşcărie. Atunci Mişa a stat închis un an şi jumătate, dar a mai stat şi alte dăţi pentru că nu plătea pensia alimentară copilului pe care eu nici nu-l văzusem şi nici nu ştiam unde stă. Mi se părea straniu ca Mişa să aibă un copil, pentru că noi îl simţeam ca fiind numai al nostru.

Pentru mine Mişa era Mişa, omul care îmi aducea agrişe şi coacăză pe care le fura de la baba Irina, căci baba spunea că şi grădina şi casa sunt ale ei. Mişa mă iubea foarte mult şi asta se vedea şi mai tare atunci când îşi descărca buzunarele de poamele şi fructele pe care mi le aducea cu atâta risc. Atunci mă ciufulea şi îmi spunea: “Haiducule!”, asta pentru că ştiam să călăresc bine chiar la acea vârstă şi nu mă temeam de cai. Mişa îmi povestea păţanii din puşcărie şi din Siberia unde a lucrat la tăiat padure. Îi plăcea să înflorească lucrurile şi să povestească istorii în care el era ceva mai grozav decât în viaţă, dar acesta este un defect de care suferă majoritatea oamenilor. De exemplu, mă minţea că câinele lui e învăţat şi că face tot ce spui, dar nu era aşa. Câinele lui Mişa era un câine oarecare pe care noi degeaba l-am aşteptat să crească şi să i se ascută urechile, căci cei care i l-au vândut căţel, zicând că este lup, l-au păcălit pe Mişa. Când a crescut mare, câinele s-a făcut tărcat şi mai avea şi păr pe ochi.

Acum Mişa nu mai este. Vreau să mă îndreptăţesc şi să explic de ce am înşirat atâtea nimicuri despre el, lucruri fără prea mare legătură şi importanţă. Mişa este unul dintre oamenii pe care eu îi numesc anonimi, oameni care nu lasă nimic în urma lor şi despre care, în foarte scurtă vreme nu-şi mai aduce aminte nimeni. Toată viaţa lui Mişa a încăput în cele câteva cuvinte de mai sus. Dar Mişa este un om care a însemnat ceva în viaţa mea, omul pe care îl iubesc şi l-am iubit, aşa cum era el, tocmai pentru că era aşa cum era, învăţătorul meu, omul de care îmi aduc aminte de fiecare dată când fac focul.


Ultima dată când ne-am văzut eu eram de acum călugăr, sunt mai mult de trei ani de atunci. M-a văzut trecând pe drum şi m-a strigat, ca de obicei, chemându-mă în ogradă. M-a surprins, dar am vorbit mult despre Dumnezeu, despre credinţă. Nu ştiam că Mişa e credincios, că “ crede în felul lui”. Mi-a arătat crucea de la gât şi mi-a zis că el când se culcă întotdeauna îşi face semnul crucii. La urmă m-a rugat să-i aduc vreodată o carte de rugăciuni “în moldoveneşte”, pentru că nu ştia să citească cu litere româneşti. I-am zis că-i voi aduce neapărat.


Vremea a trecut, dar dorinţa lui Mişa de a avea o carte de rugăciuni îmi venea des în minte. Mi-a venit chiar gând să-l iau odată cu mine la mănăstire, că oricum rămăsese singur (baba murise, Dumnezeu s-o ierte) şi nici nu prea mai avea ce mânca pe-acasă. Unui om ca el,obişnuit cu singurătatea, i-ar fi plăcut la mănăstire, mă gândeam.

Au fost câteva zile în care gândul de a-i duce cartea lui Mişa mă chinuia atât de tare, încât îmi venea să mă ridic şi să mă duc la el. Nu ştiam ce este, pentru că eu niciodată nu am avut ispita dorului de casă. Tragerea mea era atât de puternică, încât am hotărât că este o ispită şi nu m-am dus. Peste două zile m-a sunat mămica şi mi-a spus că Mişa a murit, a ars în casă. Probabil a adormit beat cu ţigara aprinsă ,ziceau unii, dar cine ştie adevărul cum a fost?

Nu ştiu nici până acum care a fost voia Domnului atunci: să ajung sau nu la Mişa. Am plâns mult pentru el, pentru că nu ştiam unde este. La început mă rugam cu anevoie pentru el, căci cunoşteam canoanele despre morţii beţi, ca să nu mai zic că la noi în sat nu este biserică şi Mişa nu se împărtăşise de cel puţin 40 de ani, dar poate chiar de la botez. Însă odată, când eram foarte necăjit de soarta lui Mişa, plângând pentru el, mi-a venit următorul gând şi am zis: “Hristoase, Bunule, Tu ştii că la noi în sat nu este biserică, dar Tu vrei să mântuieşti pe fiecare om. Dacă pe mine mă doare aşa de tare pentru Mişa şi vreau să-l mântuiesc, oare cum Te doare pe Tine şi oare cum vrei să-l mântuieşti Tu, că Tu ai murit pentru noi. Oare n-ai putea să-l mântuieşti pe Mişa pentru dorinţa lui de a avea o carte de rugăciuni? Tu poţi toate. Mântuieşte-l, Doamne, că-i om necăjit, a pătimit cele rele ale lui în viaţa aceasta, acum dă-i cele bune!” Şi atunci inima mea s-a odihnit şi s-a umplut de nădejde. Şi am cunoscut puterea iubirii lui Dumnezeu. De atunci eu niciodată nu zic despre nici un om că nu s-a mântuit, chiar dacă ar fi sinucigaş.

Dumnezeu are lucrare de mântuire cu fiecare om şi această lucrare se face nu doar prin omul singur, ci prin toţi oamenii, căci toţi am greşit şi toţi avem nevoie să ne mântuim. Hristos şi-a făcut cu atâta grijă făgăduinţele Sale, încât cred că se vor mântui şi mulţi dintre cei pe care judecata omenească nu i-ar mântui. Eu mă înveselesc şi mă cutremur gândindu-mă la făgăduinţa lui Hristos, când zice că cel ce va da un pahar de apă unui ucenic în nume de ucenic, plată de ucenic va avea, şi cel ce va da unui proroc, plată de proroc va avea. Un pahar de apă pentru Împărăţie! Mai sunt şi alte cuvinte ale Domnului care dau mare nădejde, cum sunt “cel ce cheamă numele Domnului se va mântui”…”

(Ieromonah Savatie Baştovoi- Dragostea care ne sminteşte, editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 122-126)

În curs de apariţie la editura Predania. Stareţul Tadei- "Pace şi bucurie în Duhul Sfânt"

PUTEREA GÂNDURILOR BUNE


Cum ne sânt gândurile, aşa ne este şi viaţa

Din gânduri izvorăşte totul, şi binele şi răul.
Gândurile noastre se înfăptuiesc.
Vedem cum tot ceea ce este zidit, şi pe faţa pământului, şi în univers, a fost zidit de Gândul lui Dumnezeu în timp şi spaţiu.
Cum ne sânt gândurile, aşa ne este şi viaţa. Oamenii dau puţină atenţie faptului acesta, dar Dumnezeu ne descoperă că gândul este o putere uriaşă. Duhul se manifestă prin trup, trup cugetător. Aceasta putere a gândului pune în mişcare materia. Trupul este, în sine, doar mort, fără duh.

Plantele ne întorc iubirea cu iubire

Vedeţi că există o energie de viaţă şi în plante... Şi plantele cugetă, omule! Ne „citesc” gândurile. Aşa cum ne purtăm noi cu ele, aşa se poartă şi ele cu noi. Ne întorc aceeaşi iubire cu iubire. Poporul spune: „Seceri ce-ai semănat.”

Domnul nu va părăsi poporul nostru

O, dacă s’ar schimba-la-faţă poporul nostru, cât de bine ar fi! Ar înceta relele, ar înceta aceste necazuri, această tulburare de acum – nimeni în pace, nimeni mulţumit! Slavă lui Dumnezeu, nădăjduiesc că Domnul nu va lăsa poporul nostru, căci mulţi sânt cei ce se roagă înaintea Scaunului lui Dumnezeu – Maica Preasfântă, îngerii, sfinţii. Şi avem mângâiere de la Domnul şi prin Sfinţii Părinţi.

Înseamnă că sântem iubiţi de Dumnezeu, de s’a ridicat lumea întreagă împotriva noastră

După ce vom cunoaşte că sântem iubiţi de Dumnezeu?
Iată după ce: dacă Domnul ne poartă prin multe necazuri, prin multe pătimiri, multe suferinţe şi multe dureri de inimă, înseamnă că sântem dragi Domnului. Şi El ne ocroteşte.
Dacă lumea întreagă s’a ridicat împotriva noastră, înseamnă că-i sântem dragi lui Dumnezeu. Nu s’a mai întâmplat ca lumea întreagă să se ridice împotriva unui popor mic. Înseamnă că-I sântem dragi lui Dumnezeu şi că ne păzeşte, altminteri ne-ar fi înghiţit, nu am mai fi existat.
Deşi ca ortodocşi ne-am răcit mult, sânt printre ortodocşi multe suflete smerite şi blânde care se roagă Domnului să stăvilească răul. Pentru aceşti smeriţi şi blânzi nu se poate înfăptui noul plan (instaurarea noii ordini mondiale). Pentru că globaliştii slujesc cu credincioşie satanei, i se plâng că nu pot să-şi înfăptuiască planul din pricina ortodocşilor. De aceea pătimesc ortodocşii. Dar ei (globaliştii) nu ştiu din ce pricină nu pot să-şi înfăptuiască planul. Din pricina acestor suflete smerite şi blânde, care se roagă lui Dumnezeu, nu pot ei să-şi înfăptuiască planul...

Ne sântem nouă înşine cei mai mari vrăjmaşi, din pricina gândurilor şi dorinţelor rele

Dumnezeu este pretutindenea; bineînţeles că este şi când ne rugăm Lui din inimă în fiecare zi. Atunci să înmulţim rugăciunile, să ne rugăm Domnului din inimă ca poporul nostru să se pocăiască, să se întoarcă către bine, pentru binele său. Atunci vom vedea cum se schimbă situaţia! Se schimbă cu totul situaţia în jurul nostru. Treptat încetează vrăjmăşiile. Căci noi singuri ne sântem cei mai mari vrăjmaşi, din pricina gândurilor şi dorinţelor rele. Acestea ne năruiesc din lăuntru şi din afară; au o înrâurire negativă pretutindeni, şi asupra celor dimprejur, şi asupra vecinilor noştri. Gândurile pătrund, omule! Pătrund în veşnicie, nu numai aici, pe faţa pământului.

Din pricina căderii omului, totul suferă

Sântem o fiinţă ciudată. Cu multe sântem răsplătiţi de Domnul, iar noi nu pricepem asta. Am căzut şi, din pricina căderii omului, totul pătimeşte – natura toată, căci omul a fost zidit cel din urmă, ca să fie stăpânul întregii lumi materiale. Strămoşii noştri trăiau ca îngerii, ca duhurile, materia era plină de duh, şi nu aşa grosolană ca astăzi.
După călcarea poruncii lui Dumnezeu, de îndată s’a ivit grosolănia. De aceea Apostolul Pavel spune: „Toată zidirea împreună suspină şi împreună are durere până acum.” /Rom. 8:22/ Natura aşteaptă să fim izbăviţi ca să fie şi ea slobozită de stricăciune, căci acum este stricăcioasă şi schimbătoare. Iar în noi, în organismul nostru, sânt toate mineralele cu putinţă care există în cosmos. Am fost stăpâni, iar acum totul s’a ridicat împotriva noastră, căci sântem vinovaţi pentru căderea tuturor. Trebuie să ne îndreptăm, ca totul în jurul nostru să se înnoiască.

Totul se întâmplă fie după pronia, fie după îngăduinţa lui Dumnezeu

Nimic nu se întâmplă pe faţa pământului, nici în univers, fără pronia sau fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Tot ce este nobil şi înalt e purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar tot ce este negativ e îngăduinţă de la Domnul; El ştie de ce a îngăduit lucrul acela şi până când va dura. Dacă puterile cugetătoare netrupeşti şi puterile gândurilor ar avea trup, iar noi, oamenii, am putea face ce vrem, ar fi un haos îngrozitor nu numai pe faţa pământului, ci şi în cosmos. Dumnezeu este pretutindenea şi este Lumină de neatins, energie care cuprinde totul.
La Dumnezeu nu este trecut, viitor sau prezent. Pentru El este întotdeauna astăzi, veşnicie. Totul prin El se ţine. El ştie de ce a îngăduit să se întâmple ceva. Iar noi, oamenii, prin gândurile şi dorinţele noastre adeseori numai complicăm lucrurile. Numai noi, oamenii, putem să ne împotrivim voii lui Dumnezeu, în timp ce îngerii şi sfinţii se supun întru totul voii lui Dumnezeu. Iar noi, copiii lui Adam şi ai Evei, ne împotrivim. Domnul are mai multe probleme cu noi, cei credincioşi, decât cu aceia care sânt întru totul înstrăinaţi de Dumnezeu.

Domnul ne-a poruncit să ne iubim vrăjmaşii nu pentru ei, ci pentru noi

Dumnezeu poate să ne izbăvească de tot răul, dar noi singuri ne ţinem cu tărie de rău. De ce a poruncit Domnul să ne iubim vrăjmaşii? Nu pentru ei, ci pentru noi. Căci atâta timp cât ţinem în noi gândul despre vătămarea pe care ne-au adus-o vrăjmaşii, prietenii sau cei de un neam cu noi, nu avem pace şi nici linişte. Trebuie să ne lepădăm de asta. Cum? Trebuie să iertăm din inimă. Dacă se iartă din inimă, e ca şi cum nu a fost nimic. Apoi nu mai avem aceste munci lăuntrice, care nu ne dau pace şi linişte. Iertat este – atun i pacea a pus stăpânire.

Nu trebuie să ne gândim la rău sub nici un chip

Omul bun şi desăvârşit nu ştie să-şi urască vrăjmaşul, ci îi doreşte binele. Această bunătate îl scapă de neorânduială şi pe el şi pe vrăjmaş. Duşmanul nu mai are putere să atace. Iar dacă cugetăm răul, adăugăm un rău uriaş, dăm putere răului. Nu trebuie să ne gândim la rău deloc.

Bunătatea – putere uriaşă

Dacă toţi ar dori să se unească în bunătate, ar vedea ce putere uriaşă şi nemaiîntâlnită este. Armonia ar fi pretutindeni şi în tot locul!

Încetează să te războieşti cu gândurile

În anii 1980, când eram la Mănăstirea Tuman, a venit la mine o femeie care lucra la „Galenic,” care mi s’a plâns că trebuie să-şi părăsească locul de muncă, fiindcă nu mai poate să lucreze acolo din pricina marilor jigniri pe care le rabdă. I-am spus: „Să nu-ţi părăseşti locul de muncă, locurile de muncă sânt ocupate, este greu să găseşti să te angajezi, şi încetează să te mai războieşti.” „Dar nu mă războiesc cu nimeni,” mi-a spus ea. „Fizic nu,” îi spun eu, „dar te războieşti în cuget. Nu eşti mulţumită cu situaţia în care te afli, cu locul de muncă, cu cei din comunitatea de la serviciu.” „Dar asta nu se poate niciodată” spuse ea. „Nu se poate, dar cu ajutorul lui Dumnezeu o să se poată. Roagă-te lui Dumnezeu să dea înger bun tuturor, şi pe tine să nu te uite. Şi vei vedea, cu timpul, cum cercul gândurilor de la locul de muncă se schimbă.”
Apoi, cam prin 1984, a venit la mine la mănăstire, la Vitovniţa; a ieşit dintr’un grup şi mi-a spus: „Blagosloviţi, părinte! Eu, părinte, n’am ştiut că toţi oamenii sânt buni, acolo, la locul de muncă. Aşa este! Este o minune că toţi oamenii s’au schimbat, nu mă mai jignesc. Numai cu o persoană n’am putut să mă împac multă vreme. Mă jignea foarte mult.” „Dar ai restabilit înţelegerea cu ea?” „Da.” „Cum?” „Citesc în Sfânta Scriptură şi văd că Domnul a poruncit să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri. Îmi spun mie însămi: «Să o iubeşti cum ştii, căci aşa a poruncit Domnul!» Acum sântem cele mai bune prietene.” Dacă am avea astfel de oameni pretutindeni, iată armonia în ţară, omule!

Praznicul singuratatii si masura copilariei

Cand ai pierdut sensul religios al unei sarbatori arunca-ti o privire spre icoana in care se reflecta sarbatoarea si ea te va invata totul. Textul evanghelic simte nevoia sa se desfasoare. Are nevoie se spatiu, de timp si de cuvinte ca sa se faca inteles. „A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intimpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvintat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul Vine, sezind pe manzul asinei”. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El, si ca acestea I le-au facut Lui. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intimpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta” (Ioan, 12, 12-18).

Icoana reda printr-o singura imagine esenta sarbatorii. Daca ochiul tau, cel mai spiritual simt pe care il ai, va intalni o icoana a intrarii Domnului in Ierusalim vei intelege intr-o clipa. Cel ce s-a golit pe sine de dumnezeire si s-a facut om, Fiul Omului nascut nu intr-un palat, ci intr-o iesle intra in Ierusalim ca sa-si intalneasca propria moarte. Nu intra purtat de slugi, ci pe asin. De ce pe asin? Parintii Bisericii interpreteaza asa aceasta actiune parabolica a Mantuitorului: “Stim din Sfanta Scriptura ca asinul era socotit la evrei animal necurat.. Pentru aceea nici nu se primea intre cele ce se aduceau jertfa lui Dumnezeu, dupa Lege (Levitic 11, 26). El simboliza popoarele pagane care nu credeau in adevaratul Dumnezeu. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor, salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Sederea Mantuitorului pe manzul asinei insemna supunerea neamurilor inaintea lui Hristos” (Arhimandrit Ilie Cleopa- „Predici la praznice imparatesti”, editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 182).

Femeile, batranii, tinerii nu stiu ca ei insisi implinesc o prorocie cand Ii canta: „Osana, intru cei de sus, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului”. Mai inainte regele David anticipase acest moment intr-unul din Psalmi: „Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda”(Psalm 8, 2).

Apostolul Ioan ne spune foarte clar: „de aceea L-a intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”, a invierii lui Lazar. Iesisera sa vada un vindecator. Aceiasi oameni care ii strigau acum „Osana!”, aveau sa ii strige lui Pilat: ia-L, rastigneste-l! pentru ca fusesera dezamagiti: se asteptau ca Hristos sa coboare Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu sa inalte natura umana de-a dreapta Tatalui. Voiau un Paradis terestru, nu o Imparatie spirituala.
Cunoscand inima lor, ne putem imagina cat de singur a intrat Iisus in Ieusalim. Evangheliile sunt scrieri pentru oamenii singuri si insingurati. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). “ In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai sai nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?” (Marcu 15, 34).

Singurii care ii alina singuratatea sunt copiii. Nu ii gasim in nici una dintre Evangheliile sinoptice, dar ii vedem in icoana Intrarii in Ierusalim. Stau pe jos si isi intind hainutele peste care va trece El. Copiii s-au bucurat sincer si dezinteresat de venirea Lui in Ierusalim. Copiii sunt masura la care trebuie sa ajunga oamenii mari.

Fericiti cei singuri, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Mărturia lui Cosmin despre ajutorul Sfântului Nectarie

(Icoana a fost realizată de Elena Luca)


"Acum trei ani mă aflam aproape de Dealul Patriarhiei. Ieşisem de la serviciu, era o toamnă caldă şi nu ştiu ce m-a făcut să trec pe lângă şirul credincioşilor veniţi să se închine la moaştele Sfântului Dimitrie. În anii anteriori mi se părea că e inutil să stai cu orele la rând doar ca să săruţi nişte moaşte pe care, trăind în Bucureşti, le poţi săruta oricând. Şi cum mă învârteam eu pe la poalele Dealului, aud cum mă strigă o cunoşţinţă care an de an stătea cu orele să se închine la Sfântul ocrotitor al Bucureştiului. M-am aşezat lângă ea, am început să vorbim de una, de alta, am citit şi acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov. Şi deodată prietena aceasta zice: i-am spus şi Anastasiei să vină la sfintele moaşte! Pentru că eram interesat de noi cunoştinţe, am cerut amănunte despre Anastasia. Mai târziu, când s-a înserat a venit şi ea să ni se alăture. Prima dată mi s-a părut o fată foarte frumoasă. La a doua privire mi s-a părut o femeie liniştită, cu un evident echilibru interior. Un gând mi-a pătruns în minte transformându-se într-o veritabilă obsesie: la cât e de frumoasă în interior şi în afară nu are cum să nu aibă un iubit! Eram proaspăt despărţit de o fată cu care nu mi se potriviseră paşii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în omiliile sale maritale că soţul şi soţia trebuie să meargă în acelaşi ritm spre Hristos. Nouă nu ni se potriviseră ritmurile. Şi am început să fac glume, doar, doar îi voi stârni interesul Anastasiei. Aşa am petrecut 12 ore împreună. Am ajuns la racla cu moaştele Sfântului şi acolo, un călugăr care mă cunoaştea, îmi zise că a văzut-o pe fosta mea prietenă îmbrăcată în monahie. Aşa se face că la acelaşi rând au stat fosta prietenă şi viitoarea mea soţie.
Mai târziu mi-am dat seama că pe Anastasia o ştiam de la biserica Radu Vodă, unde obişnuiam să merg. După un an ne-am căsătorit. A fost o nuntă minunată. Când am văzut pozele m-am mirat că în nici una nu am ieşit nefotogenici. Nu că aş fi eu unul fotogenic, dimpotrivă! După doi ani am hotărât să concepem un copil. Am primit-o în dar de la Domnul pe Maria. Schimbările acestea care mi-au modificat portretul interior îl au în centru pe Sfântul Nectarie. Înainte să o cunosc pe Anastasia din când în când citeam acatistul lui cu gândul că o să-mi dăruiască o soţie bună, potrivită mie. Contează mult şi cum e scris un acatist. Cel al Sfântului Nectarie este unul dintre cele mai frumoase: simţi cum fraze întregi îţi mişcă inima.
Tot în apropierea moaştelor Sfântului l-am cunoscut pe duhovnicul meu, un om neobişnuit, care a vorbit inimii mele pe limba ei. Când ne-am cunoscut, Anastasia m-a avertizat că suferă de o formă gravă de hepatită. Asta însemna că în viitor starea ei se putea agrava. Exista şi riscul ca fiica noastră, Maria, să moştenească virusul hepatic. Am hotărât că vom face, în conlucrare cu Domnul, un copil. Anastasia citea în fiecare seară acatistul Sfântului Nectarie. Acesta a fost un semn în plus din care am înţeles că Sfântul ne va ajuta. Un alt semn a fost credinţa pe care am simţit-o în adâncul sufletului că, în ciuda aparenţelor şi a pronosticurilor medicilor, totul va fi bine. Anastasia a născut-o pe Maria în 45 de minute. M-a mirat că a putut să dialogheze cu noi imediat după operaţia de cezariană. Înainte de naştere am putut să fac diferenţa dintre o rugăciune profundă şi una superficială. M-am rugat pentru Anastasia şi Maria cu toţi muşchii încordaţi, cu toate motoarele fiinţei mele rulate la maxim. Mă simţeam ca o stâncă aşa cum s-ar simţi ea dacă s-ar putea percepe din interior: certitudinea că Domnul este milostiv şi de-a pururi milostiv cu noi îmi ieşea prin toţi porii.
În timpul celor 45 de minute de foc stăteam cu mama mea, fratele Anastasiei şi cu mama-soacră într-o stare de sentimente amestecate: nerăbdare, nădejde susţinută prin rugăciuni scurte către Sfântul Nectarie, Cuvioasa Matrona de Moscova, Sfântul Ilie Lăcătuşu ( pentru că Anastasia a născut în apropierea cimitirului unde este îngropat mărturisitorul lui Hristos), Sfântul Ioan Maximovici (pentru că acatistul său, compus de Cuviosul Serafim Rose, şi fotografiile cu el îmi transmit o stare aparte), teamă.
După naştere am alergat la duhovnicul Anastasiei, un Părinte minunat de la Radu Vodă. Acesta mi-a dat pentru ele apă proaspăt sfinţită şi ulei de la racla Sfântului Nectarie. Am zburat înapoi la fetele mele şi le-am uns cu ele în semnul crucii, spre mirarea asistentelor din salon. Pentru şpaga inevitabilă, nu au protestat, probabil că le-am părut nişte fanatici duşi cu pluta. O altă minune a fost că Maria a avut trei kilograme două sute la naştere. Nu mă aşteptam să fie aşa grăsuţă ştiind că eu am fost o miarţă la naştere (am avut 2 kile opt sute) şi nici mămica ei nu e corpolentă.
Acum Maria are şase luni şi i-au ieşit trei dinţişori de care e foarte preocupată. De curând Anastasia şi-a făcut analizele care i-au ieşit bine. Mai mult decât atât: Sfântul Nectarie a stopat evoluţia bolii ei. Ţine virusul în şah. Noi nădăjduim într-o vindecare totală".

În bârlogul tigrului - DESPRE ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU

Am citit cu ani în urmă Şcoala rugãciunii. La prima lectură am fost şocat. Cartea se deschide cu un interviu luat Preasfintiţului Antonie, din care aflãm destule amãnunte despre biografia lui. La un moment dat, Timothy Wilson îl întreabã: “Sunteţi de pãrere cã transmiterea Evangheliei poate fi împiedicatã de cultura de suprafaţã a stilului englezesc modern de viaţã?” Acesta îi rãspunde: “Da, fiindcã Evanghelia trebuie sã atingã nu doar intelectul, ci întreaga fiinţã. Englezii spun adeseori: “Este interesant, hai sã discutãm despre asta, sã o studiem ca idee”, dar în realitate ei nu fac nimic. A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnã a intra în “bârlogul tigrului”- Dumnezeu nu este o pisicuţã, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sã cauţi informaţii despre ea- trebuie sã pãtrunzi înãuntru”.

Prin urmare, cartea Despre întâlnirea cu Dumnezeu, apãrutã sub îngrijirea Pãrintelui Savatie în 2007, vorbeşte într-un stil profund şi autentic despre întâlnirea noastrã inevitabilã cu Tigrul.

Omul relaţioneazã cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu aproapele sãu. Când ne întâlnim cu Dumnezeu? Când vrea El. “Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne cautã. Mântuitorul a spus: Bateţi şi vi se va deschide (Mt. 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie cã nu suntem pregãtiţi încã pentru întâlnire, nu suntem gata sã-l privim faţa cãtre faţă pe Dumnezeul cel Viu; cãci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnã dintotdeauna sã vii la judecatã; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionatã, un adevãr necondiţionat, o dreptate necondiţionatã. Şi în faţa acestei frumuseţi, acestei dreptãţi şi acestui adevãr- în fata sfinţeniei dumnezeieşti- stãm fãrã rãspuns. Din acest motiv Dumnezeu aşteaptã timpul pârguirii, maturizãrii, atunci când vom fi noi înşine în stare sã ne pronunţăm judecata asupra noastrã şi când vom putea primi judecata Sa necondiţionatã, dreaptă, nepãrtinitoare, în care sã nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu cãtre o creştere spre vrednicia de om în deplinul sau înţeles. Trãind aceastã experienţã a întâlnirii cu Dumnezeu, care este pentru noi în acelaşi timp şi mântuire şi înfricoşãtoare judecatã, prorocul Isaia, apoi Apostolul Pavel au spus: “Înfricoşãtor lucru este sã cãdem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr.10, 31)”.

Cine s-a întâlnit cu Dumnezeu începe o viaţã nouã. “Însã o nouã viaţã care nu înseamnã neapãrat una mai atractivã, mai uşoarã, ci nouã în sensul cã nu se aseamãnã prin nimic cu cea anterioarã; e o viaţã în care stãpâneşte dreptatea lui Dumnezeu şi nu cea omeneascã, adevãrul Dumnezeiesc şi nu adevãrurile omeneşti, mãsurile lui Dumnezeu şi nu cele omeneşti; este o viaţã nouã în care trebuie sã trãim dupã mãsura lui Hristos Însuşi, sã ne asumãm responsabilitatea pentru viaţa lumii, la fel cã Hristos, împreunã cu El şi cu acelaşi preţ cu care El îşi ia aceastã responsabilitate”.

“Responsabilitate” este cuvântul cheie care deschide întreaga viziune propovãduitoare a Mitropolitului Antonie. Devenim cu adevãrat creştini când ne asumãm responsabilitatea. În întâlnirea cu sinele nostru profund ajungem sã ne cunoaştem numai în clipa în care ne asumãm riscul de a ne vedea aşa cum suntem, lipsiţi de orice fard mincinos. “Fiecare are profunzimi pe care îi este fricã sã le exploreze; în fiecare existã un dezacord interior care îl îngrozeşte. Sã rãmâi cu tine însuţi e unul dintre cele mai înfiorãtoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacã face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar când încercam sã privim mai profound suntem cuprinşi pur şi simplu de groazã. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru cã explorãm un domeniu absolut necunoscut nouã: cine oare poate spune câţi monştri se pot ridicã din aceste profunzimi? Câtã rãutate, câtã furie, câtã minciunã, cât neadevãr, câtã fricã? Câtã aviditate- şi sufleteascã, şi duhovniceascã, şi trupeascã? Câtã ura, câtã impasibilitate, câtã cruzime voi vedea dacã voi privi înlãuntrul meu? Ne este, cu siguranţã, mult prea oribil. Însã dacã nu facem asta, dacã refuzam aceasta groaznicã, înspãimântãtoare întâlnire, nu vom putea gãsi nicicând suficientã bãrbãţie pentru a-L întâlni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Întâlnirea cu aproapele nostru e la fel de dificilã cã primele douã. Dar “avem fiecare în faţă misiunea de a ne întâlni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea şi a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, cãci este anevoios. Pentru cã a auzi înseamnã a ne lega soarta de altcineva, a vedea înseamnã a ne lega soarta de altcineva. Întâlnim vreun cunoscut sau vizitam pe cineva bolnav şi îl întrebãm: Ei, cum îţi mai merge?… Şi cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveşte cu speranţã şi cu teamã: oare acest om chiar a pus o întrebare la care vrea sã ştie rãspunsul cu adevãrat? Oare într-adevãr acest om vrea sã afle şi sã-şi lege soarta sã de a mea? Din priviri, din intonaţie strãbat speranţã şi fricã, iar acesta cel mai adesea rãspunde: mulţumesc, binişor… Adesea rãmânem satisfãcuţi de acest rãspuns; rãspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras în vâltoarea sorţii altuia, nu a solicitat participarea noastrã, nu a fost rostit cuvântul în urma cãruia nu mã voi mai putea întoarce cu indiferenţã de la acesta. Am vãzut în ochii sãi rugãminte, nãdejde şi fricã, dar am închis ochii şi m-am mulţumit cu rãspunsul lui, iar acum sunt liber; ştiu cã la el e “binişor” şi înseamnã, probabil, cã e bine. Dar ascultã vocea lui şi priveşte ochii lui, vezi expresia lor şi nu vei mai putea pleca aşa, pur şi simplu”…

Mitropolitul Antonie a intrat în “bârlogul” Tigrului şi s-a sfâşiat printr-o introspecţie nemiloasã înainte ca Acesta sã facã vreo mişcare spre el. În urma acestei victorii asupra sinelui, Tigrul i-a dat cuvânt cu putere multã şi darul de a-i trezi pe oameni din amorţealã unei vieţi cãldicele. “Îndrãzniţi, eu am pãşit înãuntru”.

Preot prof.Dr. Gheorghios Metallinos despre actele biometrice

- In ciuda diverselor proteste exprimate de catre poporul elin, Acordul Schengen a fost in cele din urma ratificat de catre Parlamentul elin la 11 iunie 1997. Cum considerati aceasta actiune a guvernului de a inainta in graba o hotarare atat de importanta fara instiintarea prealabila a poporului?

- Nu numai in Grecia, dar si in restul Europei s-au ridicat puternice proteste pentru lipsa de informatie care apare in promovarea si impunerea Acordului Schengen. Aceasta insa inseamna in acelasi timp si lipsa democratiei. Si in tara noastra, din pacate, s-a legat ratificarea unui atat de important text de lipsa informatiilor. Aceasta o accepta si organele de stat responsabile, fara a putea da explicatii! Ce inseamna aceasta, poate fiecare dintre noi sa banuiasca. Indiferenta fata de natiune tradeaza nu numai absolutismul, dar si o tragica graba in a raspunde chemarii acelora care promoveaza evolutia Uniunii Europene si a intregii lumi.

- Acordul Schengen, cu spiritul si cu dispozitiile sale, impune un regim politienesc de control, de discriminare si de ingradire. Ce influenta credeti ca va avea in final acest Acord asupra libertatii si demnitatii umane?

- Este un indicator al adevaratei naturi a Uniunii Europene faptul ca activitatea acestei Uniuni incepe cu o masura curat politieneasca, expresie a viitorului control “mondial” ori "planetar", dupa viziunea lui Orwell (1984). Cu toate ca textul (Acordului) Schengen nu o declara explicit, forma pe care o poate imbraca utilizarea lui, mai ales in conexiune cu intregul sistem la care a aderat, este pasibila de pericole de o uriasa importanta pentru demnitatea si libertatea umana. Nelinistea,desigur, creste daca se are in vedere ca ar putea, pentru protectia dorita, sa sprijine in mod simplu Interpolul. Astfel, la fiecare sistem politienesc, ceea ce produce neliniste este modul lui de utilizare si persoanele care il vor folosi. Cate popoare, cum suntem noi,grecii, nu cunosc foarte bine ce putere are in mana conducerea Uniunii Europene?

- Aplicarea acordului se sprijina pe functionarea sistemului electronic de informatii, o gigantica indosariere electronica ce injoseste omul, preschimbandu-l in numar si in articol informational. Care este vrednicia pe care o confera invatatura ortodoxa persoanei omenesti si cum este incalcata aceasta vrednicie prin aplicarea Acordului?

- Intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul da masura acestei vrednicii omenesti, dupa insusi cuvantul Domnului, care spune ca “Sambata pentru om s-a facut”! Prin urmare, fiecare “masura" care masoara omul contribuie la degradarea vredniciei sale, la subaprecierea acesteia. Desigur, in privinta aceasta Acordul nu este prima “masura” de acest gen, deoarece este o simpla rotita in sistemul mai amplu al New Age.Peste tot astazi omul nu este considerat ca o persoana cu personalitate, ci ca un numar, inca si in societatea noastra academica. Ar fi deci o mare iluzie daca am izola in constiinta noastra acordul Schengen si nu l-am considera in cadrul mai amplu al New Age.

- In noua Europa fara granite si cu noul regim de control si ingradire care se instaureaza prin acordul Schengen, Ortodoxia este in pericol sa devina o minoritate controlata. Care considerati ca trebuie sa fie caile de stopare a unui astfel de pericol?

- Ca si crestin nu as vorbi de “cai de oprire” ci despre "cai de infruntare”, iar acestea sunt stabilite de legatura omului cu harul lui Dumnezeu. Nu cerem “retete de comportament”, deoarece acestea sunt specifice acelei lumi care produce institutii precum Acordul Schengen, deci Apusului. Noi putem doar sa tragem concluzii din comportamentul traditional al crestinilor in situatii asemanatoare. Pozitia lor se exprima prin marturisire si mucenicie (adica a-i refuza Cezarului ce-I apartine doar lui Dumnezeu). Iar aceasta presupune legatura launtrica a inimii si unirea omului cu Hristos. De aceea, mucenicia si marturisirea nu sunt impuse, ci “se fac”.

- Acordul Schengen, dupa ratificarea lui de catre Parlament, constituie pentru multi un eveniment nelinistitor. Dupa parerea dumneavoastra, va trebui sa acceptam o astfel de pozitie pasiva sau, altfel, cum vor trebui sa se coordoneze incercarile noastre de opozitie?

- Intrebarea dumneavoastra duce la concluzia ca s-ar organiza o “miscare de opozitie”. Deja in raspunsul anterior s-a facut referire la pozitia crestinului. Crestinul, in orice imprejurare, actioneaza ca persoana si pozitia sa nu este rodul vreunui ordin de la vreun centru coordonator, ci de la harul care locuieste intr-insul. Se dezvaluie astfel Hristos pe care Il avem launtric, deoarece “mai mare este Cela ce e intru voi decat acela ce e in lume”(Ioan 4:4). Intotdeauna marturisitorii si mucenicii sunt individuali., insa marturisirea lor este comuna si, astfel, toti se arata in cele din urma cetateni ai aceleiasi vieti intru Hristos. Opozitia noastra fata de acordul Schengen- sa nu uitam aceasta- este indeosebi opozitie fata de Uniunea Europeana, deoarece acum multi inteleg ce inseamna cu adevarat aceasta uniune, dupa Maastricht, dupa Schengen si dupa ce altceva va mai urma. Pana acum doar putini au putut sa priceapa incotro ne indreptam, insa acestia au fost infruntati precum vechii proroci- batjocoriti si ucisi cu pietre- ca vestitori de vremuri rele. In orice caz, protestele sunt indreptatite, fie ele si intarziate. (…)Masurile deosebite de impotrivire ni le ofera traditia noastra: rugaciunea, lupta duhovniceasca, intarcerea in “catacombe", mucenicie. Marturisirile individuale sunt cea mai teribila impotrivire, deoarece presupun gandire obsteasca si unitate a inimilor. Prin urmare refuzul, intru Hristos, al supunerii fata de unele hotarari indreptate impotriva lui Dumnezeu, ca de pilda cele din perioada prigoanelor, constituie cea mai exploziva impotrivire. Sa nu uitam ca intotdeuna crestinii se impotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumesti. Reamintesc pilda Sfantului Ioan Botezatorul. Protestul sau impotriva nelegiuitului Irod a fost facut in mod public, insa nu organizand un “miting”. Nu a organizat un protest de massa, intruniri etc. Mucenicia si marturisirea sunt, prin urmare, de trebuinta din partea fiecaruia dintre noi, individual. Si acesta este cel mai strasnic cataclism, deoarece se face de catre multi, desi individual, si genereaza un protest obstesc. Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decat de “mitinguri de protest”.

- Acesta opozitie va trebui, oricum, sa fie aratata si o data cu iminenta emitere a noilor buletine electronice, si va trebui sa fie una deplina. Ce pozitie trebuie avuta in fata acestei amenintari si, in special, cand aceste buletine se asociaza cu utilizarea numarului 666?

- Utilizarea numarului 666 in noul sistem electronic (lucru de neevitat dupa parerea specialistilor) starneste adevarate ingrijorari spirituale. Deoarece nu suntem doar noi, crestinii, cei ce cunoastem importanta acestui numar, ci si aceia care il utilizeaza in sistemul lor electronic! Si nu stiu cum ar putea un crestin sa accepte pasiv o astfel de lucrare. Aici se vede limpede ratacirea unor teologi si, chiar mai mult, a unor mitropoliti, care sustin ca numarul 666 si “semnul” sunt doar ceva abstract, “launtric”, care se refera la modul de gandire al crestinului si la starea lui sufleteasca “interna”, insa in istoria Bisericii,in perioada prigoanelor, cei ce aveau asupra lor legatura harului refuzau sa “jure pe soarta Cezarului” (Sfantul Policarp al Smirnei) sau sa arunce putina tamaie pe statuia Cezarului, ceea ce insemna sa-i accepte indumnezeirea. Insa, fara o marturie exterioara, refuzul la porunca “fiarei” nu scoate in evidenta cugetul, cele launtrice. Refuzul de a se supune voii Cezarului este intotdeauna revelator al cugetului, adeverire a existentei si a puterii de impotrivire sufleteasca. Putea un crestin precum Sfantul Policarp sa “jure pe soarta Cezarului” cu constiinta usoara, cand launtric era crestin? Asadar, pozitia corecta care trebuie avuta in vedere nu poate fi propusa de cineva, ci tasneste din launtru precum “apa datatoare de viata vesnica”, precum o “roada a Duhului”. Adica, pozitia corecta este marturisirea si mucenicia. Si inca ceva, ca sa fie mai bine inteles. Corabia mantuirii noastre are si un Noe. Si, daca avem in vedere declaratiile unor mitropoliti si ale unor clerici, descoperim ca problema marturisirii noastre nu este atat a poporului, cat a conducerii. Aici trebuie sa fim cu luare aminte deoarece aici este slabiciunea noastra…

Învăţătura Stareţului Tadei pentru omul zilelor noastre

De câţiva ani pe piaţa de carte duhovnicească apar publicaţii de “psihoterapie ortodoxă”. Printre ele lucrarea Mitropolitului Hierotheos Vlahos, intitulată simplu “Psihoterapie ortodoxă”, a devenit un reper pentru acest tip de abordare a bolilor sufletului. Pentru că despre asta este vorba: călugări, psihiatri, psihologi se întâlnesc într-un elan interdisciplinar ca să demonstreze că bolile psihice nu au întotdeauna cauze neuro-fiziologice, ci au la bază păcatele personale sau moştenite ereditar. Concluzia se impune de la sine: dacă ne vom lepăda de păcate, ne vom însănătoşi sufleteşte şi trupeşte.
Această direcţie terapeutică este în concordanţă perfectă cu Tradiţia Bisericii şi cu Sfânta Evanghelie. Minunile şi vindecările pe care le face Iisus sunt însoţite de îndemnul “du-te şi să nu mai păcătuieşti ca să nu îţi fie ţie mai rău”.
Cartea despre care o să vă vorbesc intră profund în tainele relaţiei dintre mintea şi sufletul nostru. Apărută la editura Predania în anul 2006, volumul propriu-zis este o antologie de interviuri, predici, “capete de învăţătură” ale Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa din Serbia. Părintele Tadei s-a născut în 1914 într-o familie evlavioasă de ţărani. Pentru că se naşte prematur, la şase luni, va fi un copil bolnăvicios. Mama îi moare la scurt timp după naştere şi va fi crescut de mai multe mame vitrege care manifestau plăcerea sadică de a-l snopi adesea în bătaie. Această perioadă grea Părintele Tadei o rezumă în câteva cuvinte: “Când eram mic, eram slab şi neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: Nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic.” Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu şi eu de folos cu ceva”.
După ce termină şcoala primară şi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ se îmbolnăveşte pe la 15-16 ani de pneumonie. Starea i se agravează pe zi ce trece. Medicii îi mai dau de trăit cinci ani. În faţa sfârşitului său inexorabil tânărul Toma ia decizia să îi slujească lui Dumnezeu în tot acest timp care i-a mai rămas. Mai întâi ajunge la Mănăstirea Gorniak. Un călugăr rus îl îndrumă spre mănăstirea Milkovo pentru că, îi spune el, călugăria “aşa cum o înţelegi tu, nu o vei găsi nicăieri în mănăstirile noastre. O astfel de rânduială există numai la ruşi, la mănăstirea Milkovo”. Prima ascultare pe care o primeşte la mănăstirea Milkovo este la baia cu aburi. “Am îndurat cu greu aburul acela, căci aveam plămâni slabi. A trebuit să mă plec la podea, unde nu era abur.” După moartea Staretului Ambrozie obştea se destramă. Iar cel care avea să devină Stareţul Tadei urmează un drum plin de încercări. La mănăstirea Gorniak este hirotonit, urmează şcoala de iconografie la mănăstirea Milkovo. După ce este arestat de două ori în timpul celui de-al doilea război mondial de nemţii care ocupaseră Serbia, Părintele Tadei este numit stareţ la Mănăstirea Vitovniţa, unde îi va înfrunta pe comuniştii care începuseră să controleze zona.
Acestea sunt doar câteva amănunte din viaţa exterioară a Stareţului. Importantă, extraordinară aş putea spune, pentru vremurile pe care le trăim este învăţăruta sa duhovnicească. De obicei, în cărţile duhovniceşti întâlnim ideea că pacea sufletească este roada rugăciunii. Mai întâi trebuie să te rogi, iar pacea va veni de la sine. Dimpotrivă, Părintele Tadei aşază ca piatră de temelie a rugăciunii pacea inimii. “Cel mai însemnat lucru este, cred, pacea inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, aşadar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul. Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Isus”. Pe lângă pacea inimii şi rugăciune, Stareţul accentuează pe felul în care stăm în faţa lui Dumnezeu: “Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-l avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea şi în toate”.
Învăţătura Stareţului vine dintr-o îndelungată experienţă. Părintele Tadei era un om ca noi toţi, măcinat de nelinişte, frică şi întristare. Mărturiseşte despre sine că la începuturile vieţii călugăreşti întristarea îi sfâşia sufletul. “Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni nu voi fi mulţumit de mine, şi nu am putut avea tihnă niciodată”. Ca “remedii” folosea cântatul la armonică şi introspecţia. “Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus mereu mângaiere. Uneori mă întrebam în cuget: “Ce vrei? Ţi-e foame? Ti-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul, ce mai vrei?” Şi totusi, sufletul meu era mâhnit şi căuta ceva care să-l mângaie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare”.
Fiecare dintre noi experimentează continuu neliniştea individuală şi colectivă. Mass-media trăieşte din aceste surse de angoasă pe care ni le induce permanent. Buletinele de ştiri, ziarele, programele TV speculează nevoia de anxietate (creată artificial) pe care fiecare o avem în noi dar pe care nu o conştientizăm. Adevărul acestor rânduri îl trăim toţi şi fiecare dintre noi contribuim mai mult sau mai puţin la el: “Vedeţi voi înşivă cum în familie făurim înţelegere sau facem dezbinare după cum ne sunt gandurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, gânduri sau de vreo greutate, prin aceasta el pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii sale familii. Toţi cei ai casei sunt mâhniţi, nu au pace, nici mângâiere.”. Soluţia este simplă: “El (bărbatul) ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate şi să o împărtăşească tuturor celorlalţi din casă.”
Despre binele sau răul pe care ni-l facem nouă şi apropiaţilor noştri vorbeşte întreaga învăţătură a Avei Tadei. Suntem responsabili de gândurile pe care le întreţinem, iată un adevăr foarte greu de crezut pentru omul postmodern, obişnuit să relativizeze orice. Poate de aceea ne şochează relatarea acestei întâmplări. “Odată m-am mirat de cum doi părinţi credincioşi şi-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinereţe crescut în acest duh, era de-a dreptul ca un înger, era de o bunătate neînchipuită. Odată a venit la el o fată din ţinutul lui să-i ceară ajutorul. Ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum îl ruga pe acest tânăr s-o ia în căsătorie, căci părinţii şi fraţii ei sunt aspri şi dacă afla că e însărcinată, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se omoare. El a încuviinţat să iscălească un astfel de contract de căsătorie, iar după ce se naşte copilul şi va începe să meargă, îndată băiatul va merge pe calea lui, iar fata pe a ei. Cum asta se întâmpla într-un sat mic, totul s-a aflat de îndată, iar mama lui nu a putut sa îndure cele întâmplate, deşi tatăl spunea că este vorba de viaţa fiului lor şi nu a ei, dar aceasta nici nu voia să audă. “Nu vreau să-l mai văd viu”, obişnuia să spună. Aşa s-a şi întâmplat. În timp ce conducea o motocicletă, fiul lor a avut un accident, împreună cu un prieten. După ce s-a întâmplat aceasta, mama a venit la mine tristă şi mâhnită, iar eu i-am spus: “Tu ţi-ai omorât singurul fiu. Vezi cât de puternice sunt gândurile tale? Ai zis că nu mai vrei să-l vezi viu, şi asta s-a şi întâmplat.” “
La începutul articolului am spus că volumul “Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viata” este o carte de psihoterapie ortodoxă. Argumentul pe care îl invoc este următorul. Învăţătura Stareţului Tadei se întâlneşte cu tezele terapiei cognitive, un curent psihoterapeutic aflat în vogă în Occident. Pornind de la ideea că între evenimentele pe care le trăim şi emoţiile pe care le simţim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente, psihoterapia cognitivă dezvoltă o serie de metode prin care pacientul este învăţat să îşi conştientizeze gândurile şi să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive. În rezumat, adepţii psihoterapiei cognitiv-comportamentale susţin că “ tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre” (Philippe Brinster- Terapia cognitivă, editura Teora, 1999, p. 17).
Terapeutul îl învaţă pe pacient cum să pornească la o adevărată “vânătoare de distorsiuni”. Deformarea reprezentării mentale a realităţii se cristalizează în câteva tipuri recognoscibile:
1. Radicalizarea- când vedem lucrurile în alb sau în negru;
2. Suprageneralizarea- când generalizăm o situaţie particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative “niciodată” sau “totdeauna”;
3. Deformarea selectivă- când reţinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părţile ei pozitive;
4. Autodeprecierea;
5. Inferenţa- când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;
6. Emotivitatea- când ne proiectăm stările sufleteşti asupra realităţii;
7. Prezenţa lui “ar trebui”: când îi cerem realităţii să respecte nişte cadre fixe, nişte norme bine definite;
8. Etichetarea: când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei;
9. Personalizarea: când punem în cârca unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.
Dincolo de asemănările dintre psihoterapie şi duhovnicie, întâlnim, desigur, mult mai multe diferenţe. Prihoterapiile în genere nu fac decât să înbunătăţească mecanismul psihic al omului fără să îi propună un sens existenţial. De aceea logoterapia lui Viktor Frankl a găsit ecouri entuziaste în rândul creştinilor. În afara nevrozelor psihogene, Frankl a identificat o nouă categorie de nevroze: nevrozele noogene, determinate de sentimentul zădărniciei existenţei. De pildă, un om poate ieşi dintr-un episod depresiv major dacă descoperă în sufletul său un scop pentru care să trăiască.
Am putea concluziona că pentru un creştin îmbisericit stările sufleteşti negative sunt evitate printr-o metodă foarte folositoare: simţind continuu prezenţa lui Dumnezeu. Stareţul Tadei spune aşa: “Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa- fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici”. O învăţătură identică găsim la Părintele Arsenie Papacioc. Omul citadin, asaltat permanent de stimuli vizuali şi auditivi, foarte greu reuşeşte să rostească pe parcursul unei zile, “Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Să te mişti permanent în prezenţa Domnului, iată o metodă pe care mi se pare că El însuşi ne-a trimis-o prin Cuviosul Tadei în timpul pe care îl trăim. Şi pentru că o terapie costă timp, bani şi nu oferă un răspuns la întrebarea “care este scopul vieţii mele?” consider că învăţătura Stareţului Tadei este o cale mai bună, care poate fi urmată de fiecare dintre noi.

Parintele Zaharia de la Essex despre invatatura Sfantului Siluan

“Intrebare: Parinte, ce sfat ati avea pentru oamenii care traiesc in lume, fie preoti sau laici, ca sa porneasca pe calea despre care ati vorbit?

Raspuns: Da, am vorbit despre aceste cuvinte ale lui Hristos catre Siluan: “tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Acestea nu sunt pentru toata lumea- nici macar pentru toti calugarii. Imi amintesc ca, atunci cand am devenit duhovnic, am inceput sa pricep un pic cum se traieste aceasta si am vrut sa o impartasesc cu cei dimpreuna cu mine vietuitori si incercam s-o invat pe una din maici; si Parintele Sofronie mi-a spus (iertati-ma ca vorbesc asa deschis): “nepriceput mai esti! Asta nu este pentru toata lumea, nici macar pentru toti calugarii. Spune-i acestei persoane sa-si implineasca ascultarile, sa faca lucrul dat de egumen, adica lucrul manastirii, si se va mantui”. Da, incetul cu incetul, oamenii devin mai puternici, harul da putere firii lor si incep sa puna aceasta in lucrare, intr-o anumita masura. Insa mai exista o alta cale, pentru cei ce traiesc in lume: sa staruiasca, multumind lui Dumnezeu neincetat, astfel: “Multumesc Tie, Doamne, pentru toate cate ai facut mie”, si asa mai departe, adaugand la sfarsit: “…macar ca sunt nevrednic”. Aceasta duce la acelasi rezultat, la aceeasi stare. Psihologic, este mai usor de primit si are acelasi efect, pentru ca multumind lui Dumnezeu neincetat, mijlocim pentru neputinta noastra inaintea Lui si compensam aceasta neputinta. Cred ca aceasta este o cale mai la indemana celor care traiesc in lume. Si cand suntem intariti de har, acelasi har ne va invata. Nu trebuie sa uitam niciodata ca”unul este Invatatorul nostru, Hristos.” (Mt.23:10).

(Arhimandritul Zaharia- Largiti si voi inimile voastre, editura Reintregirea, 2009, pp.84-85)