„Depresia Facebook”, cea mai recentă afecţiune a adolescenţilor

Articolul a fost preluat de aici.

Folosirea reţelelor sociale online poate părea ceva distractiv şi nevinovat, însă doctorii susţin că acest lucru poate să determine, în rîndul adolescenţilor, aşa numita “depresie Facebook”.

Majoritatea adolescenţilor deţin un cont pe o reţea de socializare precum Facebook. Pentru cei mai mulţi este o distracţie, o modalitate simplă de a păstra legătura şi de a afla ce se întâmplă cu prietenii. Însă noi cercetări arată că un număr tot mai mare de tineri ce devin obsedaţi de astfel de site-uri pot ajunge să aibă probleme.

Academia Americană de Pediatrie avertizează părinţii de apariţia unei noi probleme intitulată "depresia Facebook." Ea apare ca urmare a vizionării pozelor şi status-urilor unor persoane care par mai fericite decât cel care le vede în acel moment.

"Atunci când eu stau în casa şi sunt tristă că nu am ce să fac şi văd că alţi prieteni se duc şi petrec fără mine, intru într-o stare asemănătoare cu depresia", povesteşte eleva de liceu Elizabeth Kisch. Cu toate acestea, fata spune că încearcă să nu ia prea în serios Facebook-ul.

"Este foarte uşor să te compari cu alţii în funcţie de ce afişează ei pe Facebook, lucruri care pot sau nu să fie reale", spune psihiatrul Ken Ensroth. El susţine că reţelele de socializare pot afecta un adolescent doar dacă acesta are deja o părere proastă despre sine şi percepe aceste mijloace de comunicare ca pe un concurs de popularitate.

Adevărata problemă, spun specialiştii, este că mulţi tineri confundă aceste reţele cu lumea reală.

Dr. Ensroth spune că există unele semne care ar trebui depistate din timp de părinţi, precum: oboseala, tristeţea, insomniile şi refuzul de a merge la şcoală.

În timp ce pentru unii tineri reţelele de socializare vin ca un beneficiu, ajutându-i să se integreze, pentru alţii ele devin un factor care conduce la depresie.

Ziua copilului la librăria Sophia

Sfântul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul de minuni

Articol preluat de aici.

Acatistul Sfântului Ioan Rusul

Sfantul Ioan Rusul. Patria natală - Rusia

Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a ridicat împotriva turcilor în 1711.

Prizonier de război

Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azofului, sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer superior turc care era eparh în Procopie, Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe cuviosul. Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi, vai!, cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.
Sfântul Ioan însă făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor - o viaţă fără prihană”. Împodobit deci cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică - necredincios.
Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.
Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lângă Bethleem.
Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa - în limba rusă: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.
Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale.
După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mekka, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mekka. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.
Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mekka, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mekka. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.
Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mekka şi cine a adus-o”.
Auzind acestea casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mekka şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.
Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvântul domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.

Mutarea la cele veşnice

După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.
Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă.

Descoperirea sfintelor moaşte

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi o, minune! - trupul sfântului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.

Osman Paşa arde sfintele moaşte

În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie - ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.
După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

Sfintele moaşte ajung în Grecia

După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti.

Sfinte Mucenice Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Minuni ale Sfîntului Ioan Rusul

Intr-unul din cele doua spitale pentru copii din Atena,o mama sta zi si noapte la căpătâiul copilului sau pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afectiunea cronica a acestuia - paralizia membrelor inferioare- s-a agravat in ultimele zile. La spital insa, de ani de zile se aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseste calciul din organismul copilului )…

Intr-o dupa-amiaza, cind soarele era aproape de apus si foarte putine raze mai luminau salonul spitalului, mama si-a amintit cum mergea la o bisericuta a Maicii Domnului, pe o inaltime afara din Patra, si se ruga aprinzind candelele, citeodata cu sotul, citeodata cu copiii…Mintea ei zboara la bisericuta si se roaga: ” Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, Maica dulce care si tu ai suferit,ajuta-mi copilul. Trimite un sfint, vezi-l pe sarmanul meu cum se chinuieste, neputind sta pe picioarele lui. Ajuta-l Preasfinta, pe copilasul meu chinuit “.
- Mama, ce spui, cu cine vorbesti?
- Gheorghita, copilul mamei, iti amintesti cum citeai la religie ca Domnul nostru cind traia acolo, in Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizati si-i facea sa mearga, invia morti? Spune-i Gheorghita, ca pe tine te asculta, ca tu esti copil bun, spune-i lui Hristos sa te faca bine.

Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovata la mama, la soarele care apune; priveste sus si privirea i se pierde catre ceruri. Noaptea urmatoare Gheorghita a vazut in vis un cavaler frumos, calare pe o mindrete de cal. S-a oprit in fata lui si i-a spus:
- Ridica-te, fa un salt si urca pe calul meu!
- Dar eu sint paralizat, nu ma pot ridica si nu ma pot tine drept pe picioarele mele.
- Da-mi mina, Gheorghita, urca pe calul meu. Eu sint Sfintul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul sa-ti aduc harul Sau si puterea Lui sa te vindeci.

Pe jumatate adormit, copilul se chinuie sa se ridice in picioare. Se trezeste mama si-l prinde in brate ca sa nu cada de pe pat.
- Mama, tine-ma, Sfintul Ioan din Rusia mi-a spus sa ma ridic.

Dimineata, asistenta care fusese de serviciu in acea noapte ii spune profesorului doctor ca acel copil paralizat din Patra, acum paseste. Doctorul vine, il examineaza: loveste cu ciocanelul genunchii copilului, ii inteapa picioarele cu acul si organismul reactioneaza exact. Copilul era vindecat. “Mergeti, le-a spus profesorul, si Dumnezeu sa fie cu voi”.
“Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor…De nu ve veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor. “( Matei 19,14;18,3)

Un baston!

Cel ce merge in biserica ce adaposteste moastele Sfantului Ioan Rusul vede acolo un dar simplu si saracacios: un baston! Este agatat la locul de inchinaciune din fata raclei Sfantului. Bastonul este al batranei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boala asa de grava la coloana, incat era nevoita sa umble cu fata foarte apropiata de pamant. La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizeaza un pelerinaj la Sfantul Ioan Rusul si este adusa Maria Siaca de catre rudele ei. Aici, la racla sfantului, este ridicata de ceilalti pe brate pentru a se putea inchina sfintelor moaste. Indurerata, batrana priveste fericitul trup al sfintului si plange, cerand putin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei batraneti. I-a vazut Sfantul durerea, i-a vazut maretia sufletelui, i-a vazut si credinta.

In fata ochilor tuturor, ceva asemeni unei maini nevazute a apucat-o cu putere de umeri si, incet a inceput sa-i indrepte trupul. Ii trosneste mijlocul si iata! batrana sta acum dreapta! Consatenii ei plang. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugaciune de multumire de catre toti cipriotii, care nu-si mai pot stapani lacrimile. Numai cel ce s-a intamplat sa fie acolo in ceasul in care s-a petrecut minunea poate intelege cu adevarat aceste clipe. La sfarsit se aude glasul batranei: “Feciorul meu, Sfantul meu, nu am ce sa-ti dau, sunt saraca. Iti las bastonul meu, ca nu-mi mai trebuie pan’ la moarte!”

In Cipru ziarele au zis: “Maria Siaca, dupa pelerinajul facut in Grecia la Sfantul Ioan Rusul poate sa-si priveasca acum consatenii in fata, pentru ca aproape 20 de ani era garbovita si nu vedea decat pamantul. Prin minunea Sfantului insa s-a indreptat, iar acum este cu desavarsire bine!”

Apoi Moise a pus toiegele inaintea Domnului,in cortul marturiei.( Numerii 17,7)

Minune intimplata unui om de stiinta!

Povesteste domnul doctor Matzuros din orasul Limni (de pe aceeasi insula pe care se afla si biserica cu sfintele moaste ale Sfintului Ioan) catre I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei.

Prea Sfintite, nu sunt un habotnic, un nestiutor de carte; sunt medic, iar mai inainte eram ateu. M-am imbolnavit. Analize, examinatii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confratii doctori imi spun adevarul: am cancer in forma avansata (metastaza), intr-un loc care aproape sigur conduce la moarte.

Ma gaseam in cladirea fundatiei “Pantocrator” din Atena, unde sint ingrijiti bolnavii de cancer. Dupa instiintarea pe care am primit-o despre boala mea, pe cind ma gaseam singur, intins pe pat, mi-am venit in sine si mi-am intors mintea, sufletul si inima catre Dumnezeu, in care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, ma rugam lui Dumnezeu, ii ceream sa ia aminte la mine: “Dumnezeul meu, am spus, nu credeam in Tine, spuneam ca totul este un basm. Omul si stiinta imi spuneam ca sint totul. Primeste pocainta mea si, daca ma consideri vrednic, vindeca-mi boala prin sfintul al carui trup intreg il avem aici, aproape de noi.” Cineva bate la usa. Il poftesc sa intre. Usa se deschide si intra un medic tinar, frumos, binevoitor.
- Ce faci, doctore, m-a intrebat, cum iti merge?
- Ce sa fac, frate, sa spun adevarul - mor.
- Nu, doctore, nu mori. O sa iau eu tot ce ai rau inauntru.
- Cine esti tu tinere? Mie mi-a albit parul in aceasta stiinta si cunosc ce am.
- Sint acela pe care l-ai cerut mai inainte. La revedere, doctore!

Am iesit imediat pe hol si am intrebat daca a vazut cineva pe acel doctor tinar. Ceilalti medici mi-au spus: “Confrate draga, din necazul pe care il ai, intr-o clipa ai vazut acel vis”. Insa nu, eram sigur ca dupa rugaciune il vazusem pe Sfintul. Vazind ca nu glumesc si ca insist, mi s-au facut iarasi analizele si examinari. La urmatoarele analize cancerul disparuse. Citi si citi n-au vazut apoi cele doua plicuri cu analizele: cele cu cancer si, dupa intimplarea istorisita mai sus, fara cancer!

“Prea Sfintite, nu sint habotnic… Am vazut pe Sfintul… M-a vindecat…” (10 aprilie 1964)

” Dumnezeu insusi a dat oamenilor stiinta vindecarii, ca sa se mareasca intru leacurile Sale cele minunate… In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui. ” (Intelepciunea lui Iisus Sirah 38,6-9).

Sfântul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul de minuni

Sfântul Nou-mucenic Evghenie Ostaşul

Preluat de la Familia Ortodoxa.

Nelepădarea de Crucea lui Hristos l-a făcut pe soldatul Evghenie să devină mucenic.

Sfântul Nou-mucenic Evghenie Rodionov s-a născut în 23 mai 1977, în apropiere de Moscova – anume, în satul Kurilovo, în apropiere de oraşul Podolsk. A fost singurul copil al familiei şi a fost botezat creştin ortodox în copilărie. Mama lui se numeşte Liubov («Iubire») Vasilievna.

În anul 1989 bunica l-a luat pe micul Evghenie şi l-a dus la biserică pentru a se spovedi pentru prima dată şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Preotul a observat că Evghenie nu purta cruce la gât şi în timpul spovedaniei i-a dat o cruce, pe care copilul nu a mai dat-o niciodată jos de la pieptul său; chiar a făcut un şnur gros şi a atârnat crucea de el. Mama lui, când l-a văzut că avea cruce, l-a sfătuit să o scoată, spunând că o să-l ridiculizeze colegii lui din cauza crucii. Evghenie nu a răspuns, dar nici n-a ascultat-o. După ce şi-a terminat studiile, în anul 1994, a lucrat ca tâmplar de mobilă, meserie care i-a adus multe venituri.

În 25 iunie 1995 a început serviciul militar şi, după instrucţia necesară, în 13 ianuarie 1996 a fost repartizat la posturile de frontieră din Cecenia. Exact după o lună, pe 13 februarie 1996, a fost luat ostatic. Capturarea lui s-a petrecut astfel: unitatea militară a trimis patru soldaţi – printre care era şi Evghenie – să controleze maşinile care treceau pe un anume drum. Din păcate, cei responsabili i-au trimis pe soldaţi fără a exista nici o organizare prealabilă (nu era nici măcar o instalaţie de iluminare a drumului) şi nici o securitate. Pe acest drum, treceau foarte des ceceni care transportau arme, ostatici şi droguri. În noaptea aceea a trecut pe acolo o ambulanţă.

Când soldaţii au oprit-o pentru control, pe neaşteptate din ea au ieşit peste zece ceceni, foarte bine înarmaţi. A urmat o încăierare şi cecenii i-au arestat pe cei patru soldaţi. Acest fapt s-a petrecut la ora 3 noaptea. La ora 4 au venit alţi soldaţi pentru schimbarea gărzii; fireşte că nu i-au găsit şi au înţeles imediat ce se întâmplase! După câteva zile, unitatea militară i-a informat pe părinţii soldaţilor despre dispariţia lor. Mama lui Evghenie a priceput că nu e vorba de o simplă dispariţie, ci de capturare şi, primejduindu-şi viaţa, s-a dus în Cecenia pentru a-şi găsi copilul. A ajuns în oraşul Hangala şi, după multe încercări, a intrat în legătură cu conducătorii diferitelor grupări de gherilă din Cecenia, încercând să afle ceva despre soarta lui Evghenie – pentru că ştia că cecenii nu îi ucid imediat pe ostatici, ci aşteaptă poate vor primi nişte bani de răscumpărare şi îi vor elibera.

Cecenii i-au spus că fiul ei trăia, dar era ostatic; tăceau, cu scopul de a încerca să afle cam câţi bani puteau să ia de la ea. Pe atunci, un soldat viu ostatic valora 10.000 de dolari, în vreme ce un ofiţer valora 50.000. Când şi-au dat seama că nu e rost să câştige destui bani, au hotărât să îl ucidă. Mama lui a mers peste tot pentru a-l găsi, a trecut prin multe sate, pe drumuri cu mine explozibile, pe fronturi de luptă, a cunoscut mulţi ofiţeri ceceni – aşa cum spune ea însăşi, „am trecut prin toate cercurile iadului”.

Din prima zi a captivităţii de 100 de zile a lui Evghenie, „rebelii” (luptători de gherilă), pentru că au văzut că poartă cruce la gât, au încercat să îl distrugă psihic pentru a-l determina – dacă era posibil – să-şi renege credinţa, să-şi lepede crucea, să devină musulman şi să-l facă călău şi ucigaş al altor prizonieri ruşi. Bineînţeles, Evghenie a refuzat toate propunerile şi, în ciuda deselor şi cruntelor bătăi, a numeroaselor torturi şi a făgăduinţei că va trăi dacă îşi scoate crucea, cecenii nu au izbutit să îl înduplece. Mai târziu, înşişi conducătorii rebelilor i-au spus mamei lui: „Dacă fiul tău se făcea unul dintre noi, nu l-am fi nedreptăţit!”

Pe 23 mai 1996, adică de ziua lui de naştere, rebelii i-au dus pe cei patru prizonieri, printre care şi pe Evghenie, ca să îi omoare. Mai întâi i-au ucis pe ceilalţi trei soldaţi. Apoi, i-au propus pentru ultima oară lui Evghenie să îşi scoată crucea, spunându-i: „Ne jurăm pe Allah că vei trăi!” Evghenie a refuzat din nou – atunci a urmat înfricoşătoarea sa mucenicie. L-au omorât cu cuţitul, tăindu-i capul cu totul, însă nu au îndrăznit să-i scoată crucea de la gât. L-au îngropat cu crucea la gât, însă fără cap.

Într-un sfârşit, după 9 luni, mama l-a găsit pe Evghenie. Cecenii i-au cerut 4.000 de dolari ca să îi dea trupul. I-au dat şi caseta video cu mucenicia fiului ei şi i-au istorisit ei înşişi desfăşurarea captivităţii şi a torturilor îndurate de acesta.

Mama lui Evghenie şi-a vândut apartamentul şi tot ce a mai putut – chiar şi haine – pentru a putea, pe de o parte, să dea aceşti bani, iar pe de alta să facă faţă cheltuielilor de deshumare şi pentru coşciugul special, pentru transport etc. (o sumă considerabilă).

Până la urmă, în 20 noiembrie 1996, trupul a fost adus în satul natal şi a fost îngropat în cimitir. După câteva zile, tatăl lui Evghenie a murit de durere, lângă mormântul fiului lui.

De îndată, în felurite zone ale Rusiei, Sfântul Mucenic Evghenie a început să se arate şi să facă minuni. Relatăm mai jos câteva mărturii şi mijlociri minunate:

O fetiţă care locuia la un orfelinat ortodox a povestit că i-a apărut odată un ostaş înalt, cu mantie roşie, care i-a spus că îl cheamă Evghenie, a luat-o de mână şi a dus-o la biserică. Fetiţa a spus: „Mi s-a părut ciudat că purta o mantie roşie, pentru că soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că aceasta trebuie să fie mantia mucenicului”.

El îi ajută adesea pe prizonierii din Cecenia să evadeze din captivitate şi apoi să scape de orice primejdie, precum minele explozibile etc.

Într-un spital cu răniţi de război, soldaţii aflaţi în convalescenţă au mărturisit că îi ajută un Sfânt Mucenic numit Evghenie, mai ales când au dureri mari. Când unii dintre aceşti soldaţi au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut icoana mucenicului şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase.

Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc şi deţinuţii. Îi ajută mai ales pe cei doborâţi şi distruşi psihic din cauza încarcerării.

În anul 1997, cu binecuvântarea Patriarhului Alexie al II-lea, a apărut cartea Noul mucenic al lui Hristos, ostaşul Evghenie. Un preot pe nume Vadim Skliarensko, din Dniepropetrovsk, a trimis un raport la Patriarhie în care relatează că din coperta cărţii cu fotografia Sfântului izvorăşte mir.

După trei ani şi trei luni de la martirizarea Sfântului, comandantul cecen şi întreaga lui echipă, ucigaşii lui Evghenie, au fost omorâţi chiar de ceceni, după dispute interne între rebeli.

În tot timpul anului, dar mai ales în ziua muceniciei lui, pe 23 mai, la mormântul lui vin mulţi credincioşi în pelerinaj şi se povestesc multe minuni făcute de acest Nou-mucenic al lui Hristos.



Traducere din limba neo-greacă de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

PATRIARHIA IERUSALIMULUI: PRECIZĂRI DESPRE ÎNTRERUPEREA POMENIRII PATRIARHIEI ROMÂNIEI

Preluat de la acvila30.

Patriarhia Ierusalimului a expus clar motivele împotrivirii ei faţă de construirea unei biserici la Ierihon de către Patriarhia României, precum şi motivele întreruperii pomenirii Patriarhului României în Diptice, atât în scrisoarea cu nr. 63/27.01.2011 a Preafericitului Patriarh al Ierusalimului, kir Theofilos, către Preafericitul Patriarh al României, kir Daniel, precum şi în comunicatul referitor la aceasta de pe site-ul ei (http://www.jp-newsgate.net/gr/2011/05/09/3352/ ).

De aici se vede că Patriarhia Ierusalimului nu intenţionează să se implice cu Patriarhia României într-o interminabilă confruntare pe internet, de altfel dăunătoare pentru membrii Bisericii.

Cu toate acestea, consideră ca indispensabil să ofere câteva lămuriri, ca răspuns la anumite puncte din scrisoarea cu nr. 2133/ 4.04.2011 a Prefericitului Patriarh al României kir Daniel către Preafericitul Patriarh al Ierusalimului kir Theofilos şi din comunicatul-interviu al Preasfinţitului Episcop-vicar Ciprian Câmpineanul, de pe site-ul Patriarhiei României http://www.basilica.ro/en/news, din 12 mai 2011.

În ceea ce priveşte contribuţia Patriarhiei României către Patriarhia Ierusalimului prin clerici de origine română, cum susţine Patriarhul României, Patriarhia Ierusalimului asigură că clericii români ce slujesc în Patriarhia Ierusalimului sunt doar doi, înscrişi în mod canonic.

În ceea ce priveşte afirmaţia că întreruperea pomenirii şi caterisirea Arhimandritului Ieronim sunt acte anticanonice, pentru că începuse dialogul asupra temei, s-a hotărât astfel de către Sfântul şi Sfinţitul Sinod, pentru că atât din scrisoarea Patriarhului României, cât şi din vizita Preasfinţitului Episcop-vicar Ciprian, era evident că acest dialog era înţeles de către Patriarhia României, ca ducând doar la legalizarea situaţiei anticanonic create.

În ceea ce priveşte afirmaţia Preasfinţitului Episcop Ciprian despre caterisirea Arhimandritului Ieronim, ca cleric al altei jurisdicţii, fără ca acesta să fie chemat mai înainte, nu stă în picioare, întrucât caterisirea acestuia s-a hotărât după ce abaterea sa ecleziastică a avut loc în jurisdicţia canonică a Ierusalimului şi după ce acesta în mod repetat a fost invitat şi înştiinţat de mai înainte.

Patriarhia Ierusalimului nu poate să împărtăşească poziţia Preasfinţitului Episcop Ciprian din interviul său din 12 mai 2011 despre titulatura Altarului ridicat deja anticanonic, de „settlement”/ „aşezământ” sau „stabiliment” – de ce categorie? -, nici despre întreruperea pomeniri doar pentru abateri dogmatice.
Canoanele Bisericii despre ridicarea de Altar într-o jurisdicţie străină sunt clare şi explicite.

Patriarhia Ierusalimului precizează către toate Bisericile Ortodoxe surori, către care va şi trimite în curând Hotărârea Sinodală respectivă, din 26 aprilie/ 9 mai 2011, despre întreruperea pomenirii, că justificarea argumentată cu pretextul pelerinilor şi stabilizarea situaţiei anticanonic create de către Patriarhia României constituie începutul degradării treptate a cadrului ei jurisdicţional şi a transformării lui în câmp liber de acţiune, ca şi cum nu s-ar fi hotărât să fie păstorit de către ea (Patriarhia Ierusalimului), aşa cum s-a întâmplat de-a lungul veacurilor.

Patriarhia Ierusalimului rămâne consecventă în orientarea deplinei comuniuni în Hristos cu Patriarhia României, câtă vreme ea va acţiona pe piatra absolutei unanimităţi a respectării inviolabile a drepturilor ei de secole în Ţara Sfântă.

Produse naturale de la Mănăstirea Nera

"Doamne ajută!

Manastirea Nera este asezata in mijlocul naturii pe malul raului Nera (Sasca
Montana), in judetul Caras Severin.

Maicile de aici, in numar de peste patruzeci, imbina viata duhovniceasca cu
indeletniciri ca apicultura, cultivarea plantelor medicinale si prelucrarea lor.

Anul trecut a fost finalizat laboratorul de productie, fiecare produs avand
certificat de conformitate.

Fata de alte produse similare diferenta este data de concentratia semnificativa de extract natural de plante din compozotia produsului finit.

Printre produsele ce pot fi achiziționate menționam: Gem, Miere, Oţet, Sirop, Bitter, Tinctură, Ulei, Ceai, Unguent, Săpun.

Pentru mai multe detalii vizitați www.sinaxa.net.


Comenzile ce conțin produse de la Mănăstirea Nera se onorează în București și
Sibiu, fără taxe suplimentare. Pentru a putea acoperi costurile de transport,
comanda minima este de 25 ron.

Pentru comenzi in țară, taxele percepute de curier sunt:

* 8 lei taxă de ramburs
* 1% din valoarea coletului
* 50 bani pe kilogram


Pentru localitățile aflate în afara orașelor mari se percepe suplimentar o taxă de 75 de bani pe kilometru, numai în direcția dus.

Veți fi contactați înainte de expedierea coletului pentru a vă comunica
costurile transportului, coletul urmând a fi expediat numai cu acceptul
dumneavoastră.



SINAXA "

Mobilizare generala impotriva hirotoniei arhim. Ieronim Cretu ca episcop! Anaxios – nu este vrednic!

Preluat de la Apologeticum.

Pentru amanunte cititi si aici.

De pe saccsiv am aflat ca sambata este programata hirotonia arhim. Ieronim Cretu in treapta de episcop vicar patriarhal. El a fost deja numit in aceasta “functie” inca din 2009, fara a se tine cont de abaterile sale grave de la Sfintele Canoane. Cum am si publicat la acea vreme, episcopul numit Ieronim Cretu a slujit in insula Patmos in anul 2009 alaturi de reprezentanti ai cultelor eretice: papistasi, protestanti, monofiziti. Mai mult decat atat, el a impartasit din acelasi potir pe toti cei de fata, fie ca erau ortodocsi sau nu. Dupa cum veti vedea in inregistrarile video de mai jos, acelasi lucru s-a intamplat si in anul 2007. Nimeni nu ne garanteaza ca astfel de fapte, sau poate unele mai grave, nu s-au mai petrecut si cu alte ocazii, descalificandu-l astfel pe sus-numitul cleric chiar si de la treapta de simplu credincios ortodox. Conform Sfintelor Canoane, care interzic cu desavarsire rugaciunea si partasia cu ereticii, Ieronim Cretu ar trebui caterisit si excomunicat din Biserica pana se pocaieste public de faptele sale smintitoare si prin care a vandut Credinta.

Este de datoria noastra sa ne mobilizam si sa ne exercitam dreptul pe care-l avem ca fii si madulare ale Biserii, cerand Sinodului BOR sa renunte a-l mai hirotoni episcop vicar pe arhim. Ieronim Cretu. Putem face aceasta prin telefoane, scrisori clasice sau prin email la urmatoarele adrese:

Cancelaria Sfantului Sinod: Str.Antim nr.29 , Bucureşti, (tel) +40-21.337.08.30, (fax) +40-21.337.08.22, cancelaria@patriarhia.ro

Comunicatii si relatii publice: Aleea Dealul Mitropoliei, nr. 25, 040163, Bucuresti IV (tel) +40-21.406.71.67, (fax) +40-21.406.71.72, presa@patriarhia.ro

Daca nu vor tine cont de cererile noastre, dupa cum ne si asteptam, ramane sa ne prezentam la locul unde se va oficia hirotonia si sa strigam: ” Nu este vrednic! Anaxios!”. Avem acest drept, daca stim ca are fapte impotriva credintei.

Mai sus aveti si dovezile video.

Aparitie editoriala de exceptie: Ecumenismul fara masca, de arhim. Haralambie Vasilopoulos – fondatorul Orthodoxos Typos din Grecia

Cartea se găseşte la librăria Sophia şi costă 10 Ron.
Puteti comanda cartea si prin email la adresa: atitudini.pv@gmail.com sau prin formularul de aici.

Sfinţii Părinţii nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se uitau la amabilităţi şi politeţuri; ei doar mărturiseau adevărul. Biserica Ortodoxă a Sinoadelor Ecumenice nu a deschis un dialog cu „Bisericile ereticilor. Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societăţi care urmărea s-o unească cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii . Dimpotrivă, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu cheamă la o unire, în cadrul vreunei organizaţii, cu ereticii, ci îi anatemizează.

Nu există, aşadar, dialog cu ereticii care continuă să rămână în înşelare. Sfinții Părinţii nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal. Nu au întreţinut dialoguri,în termeni de egalitate, după cum vor astăzi unioniştii. Respingeau afirmaţiilor lor, iar atunci când aceia rămâneau neclintiţi în înşelarea lor, Părinţii purtători de Dumnezeu întrerupeau comuniunea cu ei, îi cateriseau şi îi anatemizau. Îi îndepărtau de la Trupul Sfânt al Bisericii ca pe unii ce aparţineau „sinagogii satanei”.

Arhim. Haralambie Vasilopoulos

Prezentare facută în cartea “Ortodoxia şi ecumenismul”, de Arhim. Serafim Alexiev şi Arhim. Serghie Jazadjiev:

Ecumenismul este supus unei critici dure de către numeroşi greci ortodocşi, înainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopulos (+1982) – preşedintele „Uniunii Ortodoxe Elene” şi revista oficială a acesteia, „Orthodoxos Thypos” (Presa ortodoxa), deseori citat de noi până acum. Să ne oprim puţin asupra interesantei sale cărţi, „Ecumenismul fără mască”, apărută în Atena la a doua ediţie în anul 1972.
În chiar prefaţa cărţii, la întrebarea „Ce reprezintă ecumenismul de astăzi”, autorul răspunde: „Reprezintă o mişcare ce-şi propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai întâi cu Ortodoxia, ca mai apoi, la etapa următoare, a tuturor religiilor într-o monstruoasă pan-religie.
În sfârşit, la ultima etapă a obscurului său plan, ecumenismul îşi pune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului Unic prin slujirea satanei!”
În capitolul întâi este arătată istoria ecumenismului antihristic (catolic şi protestant), dirijat în taină de sionism şi masonerie. Sunt descrise etapele mişcării ecumenice, începând cu organizaţiile laice de tineret ale masonilor (Y.M.C.A., Y.W.C.A., boy-scouts ş.a.) şi terminând cu comisiile ecumenice pregătitoare: „Viaţă şi activitate” şi „Credinţă şi organizare”, care au dat naştere în 1948 la Consiliul Mondial al Bisericilor. În capitolele II şi III sunt dezvăluite obiectivele şi planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor creştine şi distrugerea Bisericii.
În capitolul IV, „Ecumenismul se autodemască”, se analizează activitatea celor patru adunări generale ale C.E.B., iar între analizele Adunărilor II şi IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirma ieri şi ce face azi Biserica Rusă”, în care este descrisă evoluţia relaţiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul – de la condamnarea acestuia în anul 1948 şi intrarea în C.M.B. în anul 1961.
În capitolul V, „Mijloacele folosite de ecumenism”. autorul se opreşte în mod special asupra aşa-numitelor „Consfătuiri general-creştine”, care au fost convocate în anii 1961 şi 1963 în insula Rhodos. Preşedinte al primei Consfătuiri, la care au fost trasate planurile reformelor în Ortodoxie, a rost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care în anul următor a fost ales Arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom al II-lea (1962-1967). Când în 1968, Patriarhul ecumenic Athenagoras a convocat cea de-a doua consfătuire, insistând asupra participării Bisericii Elene, Arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscând planurile ecumenice ale primei consfătuiri, a refuzat categoric, susţinut de întreaga ierarhie greacă. Arhim. Haralambie descrie în culori vii aceste evenimente ca martor ocular al faptei mărturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom. El se opreşte pe larg asupra modului în care se fac pregătirile pentru Sinodul al optulea Ecumenic, denumit ulterior „Sinodul cel Mare şi Sfânt”, citând cele spuse în legătură cu viitorul for de alt militant contemporan împotriva ecumenismului – mitropolitul grec Augustin al Florinei: „Nu suntem împotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor – ecumenismul”.
În capitolul VI sunt arătaţi intermediarii folosiri de ecumenism: ereticii, reprezentanţii laici ai autorităţilor, ierarhiile bisericeşti vândute etc.
În a doua parte a cărţii Arhimandritului Haralambie sunt dezvăluite uneltirile iudeilor împotriva creştinilor, amintindu-se, în baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23. cap. 1), despre încercarea lor nereuşită de a restaura, cu ajutorul împăratului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de romani în anul 70: „Din temelia rămasă întreagă a templului au izbucnit îngrozitoare limbi de foc şi au ars pe cei ce lucrau.”
În capitolul întâi al părţii a doua se demonstrează că „islamul este o creatură a iudaismului”, concepută de evrei pentru subminarea creştinismului, care însă, în chip providenţial, s-a întors împotriva lor înşişi. În capitolul al doilea au fost publicate fotografii documentare, cazuri înspăimântătoare şi scene cumplite din sângeroasele prigoniri la care papistaşii au supus pe ortodocşii din Serbia în timpul celui de-al Doilea război mondial, căzând victime 800.000 de oameni, ca şi prigonirile Ortodoxiei din anul 1968 în Cehoslovacia.
În capitolul final, autorul concluzionează: „Creştinii ortodocşi sunt datori să nu îngăduie blestematului ecumenism să pângărească Ortodoxia!”
Din rândul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, care, într-o conferinţă publică ţinută la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar într-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune Ortodoxia: înăbuşirea sentimentului ortodox, destrămarea unităţii religioase a poporului grec şi influenţa păgubitoare a C.E.B. dirijată de pan-erezia protestantă.
Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte îngrijorător faptul că unii teologi ortodocşi, influenţaţi de teologia ecumenistă, fără să se gândească, înaintează propuneri păgubitoare pentru dogmatica şi rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe”.
După cum ştim, cea mai însemnată lucrare teologică antiecumenistă din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasi, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), având subtitlul „Mântuirea întru Hristos, ereziile şi pan-erezia ecumenismului” şi epigraful „Decăderea cea din urmă este decăderea sufletului”.
Raportând la erezie acest epigraf, preluat de la Sfântul Grigorie de Nissa, autorul remarcă: „Adoptarea unei erezii este într-adevăr decăderea cea din urmă a sufletului. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rău de pe pământ, căci luptă împotriva celui mai mare bun, care este credinţa creştină ortodoxă.
Luptând cu Credinţa Ortodoxă, ecumenismul luptă împotriva Adevărului inspirat de Dumnezeu, care este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul luptă împotriva lui Hristos şi împotriva lui Dumnezeu… Luptând împotriva lui Dumnezeu ecumenismul atacă şi Biserica Ortodoxă care este „trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27) şi vistieria adevărului şi al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreştină, antiumană şi inumană a tuturor veacurilor!”
Respectiva lucrare constă din patru părţi: mântuirea noastră întru Hristos, ereziile ca duşmani ai mântuirii întru Hristos şi a omenirii, erezia ecumenismului contemporan şi teologia modernă.
În capitolul patru sunt arătate cauzele pentru care „numeroşi ortodocşi tolerează în acest sens ecumensimul şi chiar aderă la el, făcându-se promotorii lui, demni de dispreţ, dar şi periculoşi”. Potrivit autorului, cauza principală rezidă în „recurgerea teologiei răsăritene la filosofarea teologică „ştiinţifică” a Occidentului eretic, drept care noua teologie ortodoxă nu-şi are originea pe teren propriu, ci e adusă din străini, adică nu mai este cea întemeiată de Sfinţii Părinţi, aşa cum a fost până odinioară. Această „nouă” teologie se caracterizează prin necunoaşterea Sfinţilor Părinţi, în schimb cunoaşterea autorilor heterodocşi. Faptul cel mai regretabil însă este că teologii ortodocşi, în majoritatea cazurilor, află despre „concepţiile Sfinţilor Părinţi din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatic ortodox de seama. Făcând şcoală la învăţători străini, ortodocşii nu-şi însuşesc ceea ce ne învaţă de fapt Sfinţii Părinţi, ci ceea ce vorbesc despre Sfinţii Părinţi şi despre învăţătura lor ereticii!”
După cum ştim, „teologia” eretică nu este propriu-zis teologie, ci o disciplină despre om, fiindcă teologia heterodocşilor nu este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cuvântul omului, care supune criticii raţionaliste ceea ce însuşi Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin învăţătura Sa, tălmăcită corect de Sfinţii Părinţi.
„După toate acestea, rezumă autorul, face să ne mai mirăm că teologii, pătrunşi de „ştiinţa” împrumutată de la eretici, acţionează în sprijinul ereziei ecumenismului şi în detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestând ostilitate faţă de Ortodoxie şi fiind îngăduitori cu erezia. Simpatizând cu erezia, ei nu sunt în stare să predice drept cuvântul adevărului lui Dumnezeu şi nici capabili să apere cauza Bisericii Ortodoxe.”
Autorul îşi încheie lucrarea cu un apel către adevăraţii creştini ortodocşi de a fi „credincioşi până la moarte” (Apoc. 2, 10) în lupta cu pan-erezia ecumenismului, însufleţindu-i o exclamaţie liturgică: „Să stăm bine, să stăm cu frică!”

Căsătorie şi Cruce – Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine.

Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii. Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa.

Traducere de Gherontie Monahul, din „Aghios Minas”, periodicul mitropoliei Kastoriei, nr. 41/2009

Articol publicat în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”

O minune a Sfântului Mare Mucenic Mina

Cu vreo 5 ani în urmă, treceam printr-o perioadă grea şi deznădăjduiam, ca de atâtea ori în viaţa mea. Mama abia scăpase dintr-o intervenţie chirrgicală la Spitalul Fundeni, iar eu aşteptam să fiu operată urgent. Fiul cel mare luase examenl de licenţă la o facultate particulară, dar lucra în alt domeniu şi nu avea studii de specialitate.
Şeful departamentului le recomandase înscrierea la o facultate de profil, dar el nu voia. Deşi mă simţeam foarte rău, m-am dus să-l înscriu la facultate, în ciuda voinţei lui, dar de lacrimi nu puteam nici să scriu cererea.
M-a ajutat secretara foarte binevoitoare, care m-a încurajat şi în privinţa operaţiei mele.
M-am rugat la Sfântul Mare Mucenic Mina să reuşească fiul meu la această facultate, gândindu-mă că poate mor în timpul operaţiei, iar el să-şi poată menţine serviciul pentru a-l ajuta şi pe fratele lui mai mic să-şi termine liceul.
Ajutat de fratele lui, fiul cel mare a realizat materialele pentru proba practică şi s-a prezentat la oral. Pentru scris i-am adunat manuale şi culegeri, dar nu s-a uitat pe ele. Fratelui i-a dat nişte notiţe după care se pregătise el şi fusese premiat chiar la un concurs al liceelor tehnice.
S-a întors de la examen mândru că n-a scris niciun cuvânt şi că va pica. Când l-am întrebat ce le-a dat, mi-a spus subiectele, iar eu i-am arătat că erau chiar cele pe care le avusese în ghiozdan. S-a uitat şi nu-i venea să creadă că fratele lui îi dăduse pentru a repeta chiar ce le-a dat la examen.
După ce am scăpat cu bine din operaţie, m-am dus la Sfântul Mina, la care merg din 6 în 6 săptămâni din 2002, an în care am făcut partajul, după divorţ. M-am închinat la sfintele moaşte şi un gând de reproş mi-a încolţit în minte. Mi-am cerut iertare fiindcă Sfântul Mina nu mă lăsase altădată, când eram la nevoie.
Şi totuşi fiul meu cel mare a terminat anul trecut această facultate, şi-a luat licenţa pentru domeniul în care lucrează. Cum? Printr-o minune a Sfântului Mare Mucenic Mina care, chiar şi când ne pierdem nădejdea, din puţina noastră credinţă, lucrează pentru întărirea noastră.
După ce a început anul universitar, tatăl fiului meu s-a dus la decanul facultăţii şi l-a rugat să-i permită să urmeze cursurile. Acesta a analizat mapele cu materialele depuse pentru examenul practic (eliminatoriu) şi i-a explicat că există psibilitatea de a fi primit ca student audient, doar să asiste la cursuri, iar dacă renunţă cineva pe parcursul primului semestru, va fi admis în locul aceluia.
Copleşită de problemele zilnice nu mai speram să se rezolve admiterea fiului meu, dar iată că Sfântul Mare Mucenic Mina, pe cărarea bisericii, unde era şi drumul spre facultate, ne-a ajtat.
Îi mulţumim din toată inima. Sfinte Mare Mucenice Mina, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Doamne ajută! Amin!

Marilena, 53 de ani, Bucureşti

26 aprilie 2011

"O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca - O mărturie a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic"

Acest film redă povestea emoţionantă a întâlnirii dintre doamna Aspazia Oţel Petrescu şi Părintele Arsenie Boca.

Una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, supravieţuitoare a temniţelor comuniste, deapănă acum, la 87 de ani, întâmplări despre (Mănăstirea) Sâmbăta se Sus şi Sfântul Ardealului petrecute în urmă cu peste 60 de ani.

"Simţeai cum împreună cu Părintele cântă copacii, cântau păsările, trilurile lor se împleteau cu cele ale psalmodiei părinţilor. Simţeai într-adevăr că toată natura este în genunchi şi se roagă ..." Aspazia Oţel Petrescu

Preţ: 10 lei

Mărturie despre sfinţenia Părintelui Ilie Lăcătuşu

Marturie despre ajutorul grabnic al Sfantului Nectarie

Ma numesc Romaniuc Loredana Isabelle si la inceputul anului 2010, in februarie m-am imbolnavit. Pana atunci fusesem sanatoasa vreme indelungata, fara nicio problema grava de sanatate, doar ocazional mici raceli care treceau repede. Din februarie si pana in septembrie starea mea de sanatate a decazut considerabil pana la a ma aduce la disperare si la depresie. Aveam probleme mari cu stomacul. Nu mai puteam manca nimic decat fierturi. Nu reuseam sa mai dorm noaptea, aveam o stare de panica permanenta. De unde inainte avusesem un somn profund, acum aveam o stare de insomnie acuta, care nu se mai sfarsea. Aveam palpitatii tot timpul. Practic nu mai stiam ce sa fac ca sa ma simt si eu bine.
Initial m-am dus la doctor care nu si-a dat seama ce aveam, intrucat simptomele mele erau contradictorii. Am cheltuit 2000 ron pe analize fara ca sa aflu ce aveam si cum as putea sa-mi remediez starea de sanatate.
In conditiile acestea mi-am pierdut locul de munca.
Eram din ce in ce mai deprimata si mai nelinistita pentru ca zilele treceau si ma simteam tot mai slabita, iar in rarele cazuri cand eram chemata la un interviu pentru un loc de munca, nu puteam face fata pentru ca nu ma puteam concentra.

De vreo doi ani ma tot gandeam sa ma spovesesc si sa ma impartasesc, dar amanam de fiecare data si gaseam diverse motive sa nu ma duc. Data fiind situatia care nu parea sa aiba rezolvare, m-am indreptat spre Dumnezeu si i-am cerut ajutorul. M-am dus de urgenta sa ma spovedesc. Apoi preotul mi-a dat canon urmand sa mai vin peste o luna sa ma spovedesc din nou.
Canonul cuprindea printre altele diferite rugaciuni, Psalmul 50 si 50 de metanii.

Ma gandeam cum am sa fiu in stare sa fac atitea rugaciuni si metanii cand eu abia ma tineam pe picioare. I-am cerut ajutorul lui Dumnezeu si indata ce ma apucam sa fac rugaciunile si metaniile starea mea fizica se imbunatatea impresionant. Pe parcursul citirii rugaciunilor, Psalmului 50 si metaniilor starea mea fizica devenea foarte buna si speranta revenea din nou.
Dandu-mi seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta cu adevarat m-am pus deci pe treaba si m-am rugat Maicii Domnului si lui Iisus Hristos sa ma ajute sa trec cu bine prin incercarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

M-am rugat, de asemenea, sa ma indrume ca sa gasesc pe cineva care sa poata sa ma scoata din impas. La cateva zile dupa aceea am aflat de o doctorita care se ocupa si cu terapiile alternative pe baza de biorezonanta. M-am dus la ea si mi-a dat un tratament in 3 etape cu diverse produse naturiste si am inceput treptat sa ma simt mai bine. Tot timpul tratamentului si pana in ziua de azi am urmat canonul pe un an de zile pe care mi la dat preotul si starea mea de sanatate a inceput sa se imbunatateasca si sa se stabilizeze.
Am inceput deci sa-mi caut din nou loc de munca. La un moment dat cand ma rugam, a inceput sa-mi vina in minte numele sfantului Nectarie, de care stiam si la care ma mai rugasem si ma ajutase, dar nu stiu de ce de data asta pur si simplu n-am dat atentie si ma rugam inainte, fara sa ma rog sfantului Nectarie.

Incepusem sa citesc carti cu vietile sfintilor si sfaturile lor si frecventam magazinele cu carti si lucruri bisericesti la care gaseam tot ce-mi dorea inima in acest domeniu.
La un moment dat, intrand intr-un astfel de magazin, m-am dus spre standul de carti si undeva la vedere trona o carte mare pe care scria “Sfantul Nectarie – Minuni in Romania”. O iau si o deschid la intamplare si citesc cu uimire un titlu care spunea ca Sfantul Nectarie ajuta la gasirea unui loc de munca. Bineinteles, am citit imediat intrega marturie despre ajutorul dat de Sfantul Nectarie la gasirea unui loc de munca persoanei respective.
M-am gandit imediat ca acesta a fost un semn de la Dumnezeu si de la Sfantul Nectarie ca sa ma rog Sfantului sa ma ajute in aceasta privinta, dat fiind ca mie imi tot venise in minte numele lui inca de cateva saptamani bune in fiecare zi cand ma rugam. Am considerat asadar ca acesta era un semn palpabil si ca aceasta era voia lui Dumnezeu.
Am cumparat cartea despre minunile Sfantului Nectarie in Romania, pe care am citit-o in intregime si ca urmare, pe langa canonul dat de preotul meu duhovnic m-am pucat sa ma rog Sfantului Nectarie si sa citesc Acatistul lui in fiecare zi rugandu-ma sa ma indrume in gasirea unui loc de munca cat mai grabnic.

Peste vreo luna se facea un an de cand nu aveam loc de munca. Mi-era foarte greu sa ma intretin. Pot spune ca doar cu ajutorul lui Dumnezeu puteam trece cu bine de la o luna la alta, dar eram foarte stramtorata. Ma ajutau familia si prietenii. Era, deci, ceva de importanta vitala sa am un loc de munca.
Am aflat din cartea despre minunile Sfantului Nectarie ca la manastirea Radu Voda din Bucuresti se da mir sfintit de la candela lui, care ajuta oamenii bolnavi fizic si sufleteste. Ma gandeam cum sa ajung, ca eu eram in Focsani si drumul la Bucuresti ar fi fost scump pentru mine in momentul respectiv. Stateam foarte prost cu banii. Daca as fi fost chemata la un interviu pentru un loc de munca la Bucuresti as fi folosit drumul respectiv ca sa merg si la manastirea Radu Voda sa ma inchin si sa ma rog la mostele Sfantului si sa iau mir sfintit. Imi cautam de munca la Bucuresti pentru ca in Focsani nu gasisem nimic.

Din cartea cu minunile Sfantului Nectarie am aflat insa ca mult mai aproape de mine, in judetul Vrancea, aproximativ la 6 km de Focsani, la o biserica din Ghimicesti erau moastele sfantului Nectarie, deci nu mai era nevoie sa bat drumul pana la Bucuresti.
Am hotarat ca in duminica care venea sa ma duc la Ghimicesti sa ma rog la moastele Sfantului si sa iau mir sfintit de la candela lui de acolo.
Insa Dumenezeu a hotarat altfel. Imediat ce m-am gandit cu adevarat sa fac cele de mai sus, la citeva ore am fost contactata de o firma din Bucuresti care ma chema la interviu. Era intr-o joi si am stabilit interviul in lunea care urma astfel ca eu sa fiu duminica in Bucuresti, sa ma pot duce la liturghie la manastirea Radu Voda, unde sunt moastele Sfantului Nectarie.

Zis si facut. Am fost, m-am rugat la moastele Sfantului pentru sanatate si gasirea grabnica a unui loc de munca, apoi in ziua urmatoare am fost la interviu.
Din momentul in care am inceput sa ma rog Sfantului Nectarie si pana in momentul primirii raspunsului pozitiv la interviu au trecut doar 10 zile pe parcursul carora am avut doua interviuri.
Am fost sunata, in sfarsit, ca sa-mi pregatesc cele necesare angajarii.
I-am multumit din suflet Sfantului Nectarie si Maicii Domnului care m-au ajutat prin puterea lui Dumnezeu. I-am multumit, de asemenea, Domnului nostru Iisus Hristos la care ma rugam in fiecare zi.

Acum, ca ma invrednicise Domnul sa am un loc de munca, aparuse o noua problema. Nu aveam unde sa stau in Bucuresti si nici bani sa-mi inchiriez ceva.
M-am rugat in continuare la Sfantul Nectarie sa ma ajute cu gasirea unei locuinte linistite, curate si ieftine care sa fie utilata cu tot ce-mi era necesar.
Precizez ca tot timpul cand am fost la interviuri imi faceam timp inainte sau dupa sa merg la manastirea Radu Voda si sa ma rog la moastele Sfantului. In Bucuresti, pe timpul interviurilor, stateam la o prietena.
Urma sa semnez contractul de munca inainte cu o saptamana de venirea propriu-zisa la serviciu in Bucuresti. Urma sa-l semnez intr-o luni si m-am gandit sa vin de sambata ca sa prind duminica in Bucuresti si sa ma duc iar la moastele Sfantului Nectarie sa ma rog.
Asa am si facut. Urma sa plec marti la ora 11 dimineata inapoi la Focsani pentru ca semnarea contractului avea loc luni spre seara si nu mai aveam cand sa plec luni de la Bucuresti.
Sfantul Nectarie s-a dovedit a fi si de asta data un foarte grabnic ajutator, intrucat marti cand urma sa plec acasa, am aflat cu surprindere ca toate trenurile fusesera anulate si nu mai aveam cu ce sa plec inapoi, decat cu un personal la ora doua care facea 5 ore pe drum si cu un rapid la ora 20, care facea trei ore, ceea ce era mai convenabil pentru mine. Asa ca am optat pentru plecare la ora 20. Intre timp, daca tot n-aveam ce face, mi-a venit subit ideea sa dau telefon unei cunostinte la care nu apelasem niciodata ca s-o intreb daca nu stie pe cineva care ar vrea sa ma ia in gazda contra unei sume rezonabile pentru mine.
Imediat cunostinta mea mi-a zis ca stia pe cineva care cauta sa ia in gazda. A luat legatura cu persoana respectiva sa vada daca mai era valabila oferta si a primit raspuns pozitiv. Apoi am vorbit personal la telefon cu gazda si am cazut de acord sa ne vedem, dar era un impediment. Ea nu putea ajunge de la servici acasa decat pe la ora 19.30, iar eu aveam deja luat bilet la tren la ora 20.00 si zona unde locuia era departe de gara si nu puteam ajunge repede ca sa nu pierd trenul.

A ramas sa ne intilnim asa si urma sa ma las in voia lui Dumnezeu cu trenul, ca nu stiam ce as putea face. Dar ma rugam totusi Sfantului Nectarie si lui Dumnezeu sa ma ajute si de data asta, pentru ca nu mai aveam bani ca sa-mi iau alt bilet de tren. Peste vreo ora am primit un telefon de la cea care urma sa-mi fie gazda ca sefa lor le daduse liber tuturor asa din senin sa plece acasa si urma sa vina imediat ca sa ne putem intalni si sa vad locul in care urma sa ma mut si sa convenim asupra detaliilor financiare.
Cu voia lui Dumnezeu si cu ajutorul Sfantului Nectarie am vazut locuinta, mi-a placut si casa si gazda, am cazut de acord si financiar. Chiar in fata blocului este o statie de troleu de unde am putut lua un troleu ce mergea direct la gara fara sa mai schimb alte mijloace de transport. Am ajuns la gara cu 10 minute inainte sa plece trenul.
Iata ce inseamna purtarea de grija a lui Dumnezeu. Am semnat contractul de munca si mi-am gasit si locuinta in aceeasi zi exact la pretul dorit de mine.
Nu pot decat sa spun: “Slava lui Dumnezeu intru Sfintii Sai.”

Precizez ca pe parcursul acestei dificile incercari pe care mi-a dat-o Dumnezeu ca sa ma smereasca m-am rugat si altor sfinti care cu siguranta m-au ajutat si ei prin rugaciunile lor. Acestia sunt: Sfantul Spiridon, Sfantul Nicolae, Sfanta Parascheva, Sfantul Antonie cel Mare, Arhanghelul Mihail si parintele Arsenie Boca.

In principal insa m-am rugat Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului si Sfantului Nectarie, care s-a dovedit cu adevarat un grabnic ajutator.

Multumesc lui Dumnezeu si tututor Sfintilor Lui si Sfintilor Parinti care m-au ajutat cu scrierile lor prin cartile pe care le-am citit si le citesc de atunci incoace.

Am scris cele de mai sus deoarece i-am promis Sfantului Nectarie ca daca ma va ajuta, am sa fac public ajutorul grabnic pe care mi l-a dat, ca sa fie si altora de ajutor in nevoi si intru credinta lor in Dumnezeu.

Romaniuc Loredana Isabelle

O nouă lansare la librăria Sophia

Trei cărţi frumoase, pentru copii, de la editura Iona

Mai multe informaţii găsiţi pe site-ul editurii Iona.

Cărţile se găsesc la librăria Sophia.

Povestea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Făcătorul de minuni

În Bucureştii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de asuprirea turcească, se naşte pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.


Textul bogat în învăţăminte şi împodobit cu ilustraţii calde dezvăluie copiilor o pildă de mare bărbăţie şi jertfă, arătându-le că adevărata credinţă biruie orice împotrivire.


Autor: Cătălin Grigore
Ilustrator: Cristina Ionescu-Berechet
Nr. de pagini: 32
Broşată, format: 20x24 cm
Preţ: 17,5 RON

Cântarea lui Nicolae: povestea Imnului Trisaghion
Nicolae Vorbăreţul era un băiat obişnuit care îşi iubea casa din Constantinopol aproape la fel de mult pe cât îi plăcea să vorbească. Aceasta până în ziua în care îngerii l-au luat din mijlocul unui cutremur şi l-au învăţat să cânte. De atunci a devenit Nicolae Cântăreţul. Cântarea sa a izbăvit cetatea de cutremure şi a pătruns pentru totdeauna în viaţa liturgică a Bisericii ca Imnul Trisaghion.

Textul poetic şi minunatele ilustraţii în acuarelă aduc la viaţă Bizanţul secolului al cincilea, arătând copiilor de pretutindeni că şi ei pot fi aleşi de Dumnezeu pentru a aduce binecuvântări omenirii.

Autor: Elisabeth Crispina Johnson
Ilustrator: Masha Lobastov
Traducător: Alexandra Grigore
Preţ: 24 de LEI
An de apariţie: 2010
Nr. de pagini: 32
Cartonată, format: 20x25


Povestea Sfântului Ierarh Nectarie, Făcătorul de minuni
Micul Anastasie era un copil cuminte şi însetat de înţelepciune. Ca tânăr, s-a hotărât să slujească lui Dumnezeu într-o mânăstire, aşa că a devenit călugăr. Pentru dragostea şi ascultarea lui a primit o mulţime de daruri dumnezeieşti, printre care şi cel al facerii de minuni. Viaţa lui curată l-a arătat oamenilor ca un mare Sfânt al Bisericii, ocrotitor al copiilor şi tămăduitor al bolilor de tot felul.

Textul simplu şi grăitor şi ilustraţiile luminoase în acuarelă poartă sufletul pe alt tărâm, ca un îndemn de a descoperi mireasma sfinţeniei, de care se poate împărtăşi orice copil.

Autor: Cătălin Grigore
Ilustrator: Cristina Ionescu-Berechet
Preţ: 22 de LEI
An de apariţie: 2010
Nr. de pagini: 32
Cartonată, format: 24x26 cm

Patriarhul Pavle: Şi raiul şi iadul incep încă din această viaţă

Se trezeşte foarte devreme. Şi când toţi dorm slujeşte dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru poporul său. În inima lui este loc pentru patria lui întreagă. Este mic de statură, dar uriaş în duh. Pe umerii săi firavi poartă povara întregii naţiuni. Oamenii spun: Acesta este îngerul nostru, care ne acoperă şi ne ocroteşte.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a născut pe 11 septembrie 1914 în Slavonia, purtând numele de mirean Goiko Stoicevici. La vârsta de 32 de ani primeşte tunderea în monahism la mănăstirea “Bunavestire”, care se află în clisura Ovciar – Kablar (în apropiere de oraşul Ciaciak). Viitorul patriarh al Serbiei este adus de parintele Iulian la mănăstirea “Bunavestirea” de la mănăstirea «Sfânta Treime», unde vieţuise o perioadă de timp înainte ca frate. În ajunul Buneivestiri a anului 1946, Goiko Stoicevici devine monahul Pavle. El este al 44-lea păstor al Bisericii Sârbe în ordine după Sfântul Sava. Patriarhul Pavle îşi închină întreaga viaţă Bisericii, este vestit şi iubit de popor pentru modestia sa.

Patriarhul a petrecut 33 de ani în Kosovo şi Metohia, ca episcop de Raşka şi Prizren, şi acesta este unul din principalele motive pentru care rămâne strâns legat de acest odor sfânt al pământurilor sârbeşti.

Sfinţia voastră, să începem cu începutul viţii voastre pământeşti povestiţi-ne despre Goiko Stoicevici (numele de mirean al patriarhului Pavle), despre Slavonia, despre satul Cucianţi şidespre copilaria timpurie!

Am crescut aşa cum creşte şi tineretul de astăzi, cu deosebirea că viaţa era foarte diferită şi existau hotare, pe care aproape nimeni nu le călca. Iar acum vedeţi ce se întâmplă… Am rămas foarte de timpuriu fără părinţi. Tatăl meu, care plecat la muncă în America, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a întors acasă să moară. Pe atunci nu aveam nici trei ani. Fratele meu abia se născuse. Mama s-a căsătorit la câţiva ani după moartea tatălui meu şi a murit şi ea curând. Eu şi fratele meu am rămas cu bunica şi mătuşa. Sentimentul meu de iubire maternă este legat de mătuşa mea. Îmi amintesc devotamentul ei fără margini, a fost ca o a doua mamă pentru mine şi cred că atunci când voi muri o voi vedea mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi.

Familia noastră era credincioasă, copiii mergeau la şcoala de duminică, învăţau “Legea lui Dumnezeu” ştiau “Tată nostru” încă din primii ani de viaţă, dar când creşti fără părinţi, sentimentul apropierii şi grijii Tatălui Ceresc se trăieşte mai puternic. Am auzit despre un copil pe care mama lui l-a lăsat cu bunica, de care nu s-a mai îngrijit, care când auzea cuvântul de la ceilalţi copii cuvântul « mama », fugea acasă, îmbrăţişa pisica şi îi zicea «mamă » …

Mătuşa noastră ne iubea mult, dar uneori, prentru greşeli ale noastre, trebuia să ne pedepsească cu nuiaua…

Aş vrea să remarc faptul că sistemul actual de educaţie este bolnav, incorect, copiii cad literalmente în platoşa dragostei şi a grijii părinteşti şi nu se pot dezvolta firesc. Este ucisă orice iniţiativă şi copilul creşte cu un psihic de cheltuitor, în loc să se deprindă cu gândul că va trebui să devină într-o zi sprijin pentru familie, sau devine mofturos şi capricios, aşteptând ca toate să i se facă după plac.

Au existat bănuieli atunci, vreun semn, că vă veţi închina viaţa Bisericii?

Nu, în afară de faptul că aveam o sănătate firavă. O dată, chiar mi-au pus o lumânare la căpătâi, crezând că am murit. Mătuşa a băgat de seamă că nu sânt bun la munca câmpului şi a hotărât că trebuie să-mi continui studiile. Familia a avut o înrîurire hotărâtoare asupra deciziei mele de a intra la Academia Duhovnicească, dar mi-a rămas interesul pentru fizică, cu care mă ocupam în timpul meu liber.

Şi totuşi, v-aţi cercetat serios decizia de a intra la Academia Duhovnicească?

Atunci, în al 3-lea an de studii la Academie, mi-a venit în cap gândul: “Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu, oare, să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?” Mult timp m-a chinuit întrebarea asta, fără să-i pot afla răspuns. Nu puteam avea încredere în nici unul dintre prietenii mei, deoarece pe ei nu îi chinuiau astfel de întrebări. Şi nu îndrăzneam să-l întreb pe profesorul meu, pentru că mă temeam că mă vor crede eretic - cine ştie?! La vârsta aceasta îţi trece orice prin minte, şi eu am purtat multă vreme această întrebare, până ce am flat răspuns la fericitul Augustin, care îl explică prin noţiunea de timp. Timpul, spune el, este o oarecare neîntrerupere, care are trecut, prezent şi viitor. Trecutul a fost, nu mai există, viitorul va fi, acesta încă nu există, dar ce este acum? Există prezent, dar şi acesta aproape că nu este – punctul de atingere al trecutului cu viitorul, în care, de îndată ce ai intrat, viitorul se transformă permanent în trecut. Timpul există numai pentru obiecte, materii, universuri şi bineinţeles pentru noi, oamenii. Noi trăim şi cunoaştem în categorii, spaţii şi cifre. Aceste categorii nu exista pentru Dumnezeu. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci numai prezent veşnic. Cîci atunci când vorbim de viitor, acest viitor este al nostru, şi nu al Lui. Şi aceste răspunsuri au devenit pentru mine soluţia problemei care mă chinuia. Dacă nu aş fi găsit răspuns la întrebarea care mă chinuia cu siguranţă aş fi renunţat la teologie.

Cum v-aţi simţit când v-au ales ca patriarh?

Asta a fost un şoc pentru mine. Nu m-am aşteptat, nici nu am bănuit aşa ceva. Aveam 76 de ani pe atunci, iar la o astfel de vârstă este foarte anevoios să începi ceva nou. Dar dimineaţa este mai înţeleaptă decât seara. Ziua următoare mi-am venit în fire şi am început să mă gândesc de unde să încep, care este primul lucru de care să mă apuc. Ştiţi cum este, sânt lucruri posibile, lucruri imposibile şi lucruri pe care eşti dator să le faci. Simţul datoriei şi a împlinirii ei, iată ce ete important.



Puteţi spune care este cel mai dificil moment din slujirea dumneavoastra?

Cel mai greu este să biruiesc deznădejdea, caracteristică oamenilor. Dar mai târziu, privind înapoi, înţelegi că şi necazurile şi nereuşitele au rostul lor. Iată, îmi amintesc cum mergeam pe jos către mănăstire, drumul lung, ploua, nu aveam umbrelă, iar sub mine un noroi cleios, că abia puteai ridica piciorul. M-am gândit atunci: “Doamne, de ce este aşa? Nu mă duc la restaurant, de ce e aşa de greu, ce se întâmplă?” Iar apoi mi-am răspuns singur: “Dar unde îţi este stăruinţa, unde este efortul tău?” Totul se aşează dacă ştii să rabzi şi să te încredinţezi lui Dumnezeu.

De ce nu vă socotiţi a fi un maror ocular al evenimentelor din Kosovo?

Din simplul motiv că nu am fost martor ocular al acestor evenimente. Şederii mele în Kosovo i-a fost dată, cu ceva timp în urmă, o prea mare însemnătate. Eu pur şi simplu am fost acolo pentru că era firesc să fiu. Noi tot avem aşa nevoie de oameni buni şi păstori buni şi sântem gata să îi vedem pretutindeni şi permanent şi acolo unde nu sânt. Dar greşim când vedem numai exteriorul. În virtute este trebuinţă să se crească neîncetat, pentru a se ajunge la cea mai înaltă treaptă – „neputinţa da a păcătui”. Acesta e un proces lăuntric adânc, care, fireşte, se reflectă şi în afară. Uneori un om trece pe lângă tine, şi simţi o uşurare, o căldură, fără să ştiţi de ce. Şi invers, când eşti împreună cu altul îţi este foarte greu, parca nu eşti în apele tale. Noi pregătim raiul sau iadul prin fiecare celulă duhovnicească a noastră. Nevrozele, iată, acestea sunt chinurile iadului încă din lumea aceasta. Din ce pricină credeţi că sânt ele? Din lipsă de dragoste. Dragostea desăvârşită izgoneşte toate fricile întunecate.

Aşadar, începutul iadului e pe pământ?

Fireşte, aici! Şi fericirea începe aici. Dacă aici putem să ne pregătim pentru fericire, acolo, nu mai putem. Moartea, iată hotarul dincolo de care nu mai este pocăinţă. Dar după moartea fizică sânt trepte ale fericirii. Pentru sporirea omului nu este stare pe loc în virtute, aşa cum nici în rău nu este oprire. Cât de repede poate să crească un om ţine de rîvna lui. Fireşte, multe depind de raţiunea, de înţelegerea şi de rezolvarea problemei sensului vieţii. Aceasta este o întrebare de primă importanţă. Dacă omul răspunde acestei întrebări atunci totul devine mai uşor.
Un tânăr l-a întrebat pe Einstein în ce constă sensul vieţii omeneşti. „Ca să cunoşti răspunsul la această întrebare trebuie să ai credinţă în tine”, i-a răspuns învăţatul. Tânărul a continuat: „Nu este mai bine să nu-mi pun întrebarea asta?” Einstein i-a răspuns: „Omul care nu găseşte răspuns la întrebarea asta şi nu găseşte un scop al vieţii sale va fi nu numai nefericit, ci şi incapabil de viaţă. În măsura în care am putut pătrunde în legile naturii am văzut în ele manifestarea unei inteligenţe superioare, în comparaţie cu care totul de care este capabilă raţiunea omenească este numai o licărire palidă.”

După părerea mea acolo unde există raţiune superioară acolo există şi o persoană care aparţine acestei raţiuni superioare. Deoarece persoana nu există fără raţiune, aşa şi raţiunea nu există fără persoană. Nici dragostea, nici pizma nu pot să existe fără persoană. Pentru mine „raţiunea superioară” este raţiunea lui Dumnezeu. Pentru Einstein e diferit. El era panteist, nu a crezut într-un Dumnezeu - Persoană, a înţeles raiul şi iadul prea literal, superficial.

Se poate explica pogorârea focului Duhului peste Mormântul Domnului prin legile naturii?

Patriarhul intră în paraclisul Mormântului Domnului. Lumânările sânt stinse. Focul se pogoară pentru credinţă şi rugăciune. Este o minune. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu L-Ar fi văzut pe Mântuitorul înaintea porţilor Damascului atunci tot creştinismul ar fi o ficţiune. Dacă Hristos nu a înviat, creştinismul nu ar avea sens, căci în aceasta stă esenţa credinţei noastre. Dacă Hristos nu e Dumnezeu, dacă nu există altă lume, atunci sântem cei mai nefericiţi dintre oameni. Cum este posibil putem să dovedeşti că lumea a aparut singură, din nimic, sau că sufletul e muritor. Aceasta nu va mai fi stiinţă, ci chiar credinţa materialiştilor.

Ce este mistica ortodoxă?

Este trăirea personală adâncă a credinţei şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. Este într-atât de adâncă încât este cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, ca să nu ne abatem de la cale, trebuie neapărat să cercetăm învăţătura Bisericii şi să mergem sub cârmuirea ei. Multe secte au apărut tocmai din înşelare. Omul este dator să găsim calea cea dreaptă, ca să trecem prin pădure, iar aceasta este cu putinţă numai cu ajutorul preotului, care ştie deja drumul.

În vremea de astăzi mulţi oameni se îndreaptă către meditaţia budistă, chiar dacă rugăciunea, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este singura, unica cale de comuniune cu Dumnezeu. În Tradiţia ortodoxă este cunoscut isihasmul. Există practicaţi ai isihasmului în zilele noastre?

Oamenii aceştia sânt reticenţi în a povesti experienţa lor, este ceva tainic, profund. Isihasmul este o cale de dobândire a luminii dumnezeieşti. Potrivnicii isihasmului spun, în batjocură, că isihaştii nu fac decât să-şi privească buricul. În realitate, ei adună în chip deosebit atenţia înlăuntrul lor, spre a se slobozi din robia lumii acesteia. Cândva şi mirenii alergau la acest fel de rugăciune, dar numai sub cârmuirea unor monahi isihasti. Acum monahii sânt tot mai puţini, şi de aceea sânt tot mai puţini şi îndrumătorii în această lucrare.


Este cunoscut faptul că vă spovediţi de patru ori pe an. Care este semnificaţia spovedaniei?

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Prea Sfinţia voastră, să vorbim despre femeie. Cândva aţi spus că, femeia este „vasul slab”, iar altă dată că femeia este cu mult mai serioasă şi responsabilă decât bărbatul, pentru că ea zămisleşte, naşte şi educă copiii. Coincid, oare, aceste două aprecieri?

Coincid. Femeile sânt mai emoţionale, mai simţitoare, greşesc mai uşor, deşi nici printre bărbaţi aceasta nu este o raritate...”Vasul slab” – este din textul despre Adam şi Eva, Eva a greşit prima.

De ce a ascultat Adam de ea? Nu este aceasta slăbiciune?

El a ascultat pentru că aici este vorba despre căsătorie. Doi într-un trup. Nu a fost nici înşelarea ei, nici nechibzuinţa lui, ci el a decis conştient, împreună cu ea să poarte povara păcatului. De aceea căsătoria este aşezământ al raiului, şi nu a fost distrusă prin căderea în păcat.

Care dintre virtuţile creştine este mai importantă: rugăciunea sau milostenia?

Importantă este şi prima şi a doua, şi foarte importante... Este imposibil să distingi vreuna dintre virtuţi în mod deosebit. Dacă ai ucis, dar nu ai furat, eşti vinovat. Rugăciunea, aceasta este legătura noastră vie cu Dumnezeu, convorbirea noastră cu El. Ce familie este aceea în care fiul nu spune nimic tatălui său? Fără milostenie şi împreună pătimire către alţii nici noi nu ne putem mântui. La fel, noi toţi sântem un singur trup.

Credinţa învaţă că fericirea este principalul ţel al vieţii...

Pentru dobândirea fericirii sânt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

Interviu luat de Svetlana Luganskaia pentru site-ul Pravoslavie i mir, Rusia în 1997

Joi lansăm la librăria Sophia cartea despre Patriarhul Pavel

Un prieten a conceput un blog pentru ajutorarea chiliei "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" din Sfântul Munte Athos

Îl puteţi accesa aici.

Despre chilie

Acum doi ani am ajuns pentru prima oara in Sfantul Munte Athos fara nici o programare in prealabil. Probabil nu intamplator, am trecut si pe la Chilia “Intrarea in Biserica a Maicii Domnului” care, la acea data, se afla in constructie.

Tot cu acea ocazie, l-am cunoscut pe parintele Pimen, care ne-a fost si ghid al pelerinajului nostru. De atunci a devenit si sfatuitorul nostru.

Cand l-am intrebat cum a reusit sa construiasca chilia, parintele mi-a dat un raspuns care ma pune pe ganduri si in ziua de azi. Cu Maica Domnului impruna am construit chilia, spune fara rezerve parintele Pimen. Cum asa parinte? Cum este posibil acest lucru?. Atunci, parintele mi-a transmis ca, in fiecare dimineata, privea agenda lucrarilor de constructie si din pricina faptului ca erau foarte multe, le impartea cu Maica Domnului. Si asta timp de cativa ani pana la terminarea chiliei. Ii spunea Maicii Domnului: eu astazi fac cutare si cutare lucru, iar cu celelalte lucruri din lista te rog sa ma ajuti. Si Maica Domnului nu l-a dezamagit. Tot ce a rugat-o, a dus negresit la bun sfarsit in acelasi timp cu parintele Pimen. Si mult a crescut evlavia parintelui Pimen la Maica Domnului.

Chilia adaposteste in altarul sau particele din moastele sfintilor Artemie, Pantelimon, Gheorghe, Ekaterina, Anastasa, o particica din lemnul Sfintei Cruci si o particica din Braul Maicii Domnului.

Parintii chiliei, pe langa activitatile duhovnicesti, impletesc metanii, sculpteaza in lemn, picteaza icoane, inregistreaza cantece religiose, traduc si scriu carti. Cartea Sfantul Munte Athos – Gradina Maicii Domnului scrisa de parintele Pimen, este cea mai vanduta carte de pe Muntele Athos.

Acum, aproape definitivata, de o frumusete inimaginabila, chilia ofera conditii foarte bune celor care o viziteaza.

Inchinatorii cazati la Chilia “Intrarea in Biserica a Maicii Domnului”, pot beneficia de transport prin Sfantul Munte cu masina chiliei, monahii fiind ghizii pelerinilor, fiind totodata adevarate enciclopedii in istoria Sfantului Munte, cunoscatori in detaliu ale istoriilor icoanelor facatoare de minuni, precum si ale minunilor savarsite de Maica Domnului in Athos.

Ca sa pot oferi o mica imagine a acestei binecuvantate chilii, am adaugat cateva fotografii care cuprind fazele constructiei chiliei, cartile scrise ori traduse de parintele Pimen, cateva ilustrate cu detaliile paraclisului, instantanee cu parintii chiliei, precum si modalitatea prin care binevoitorii doresc sa ajute monahii chiliei “Intrarea in Biserica a Maicii Domnului” din Sfantul Munte Athos.

Ar mai fi foarte multe lucruri de spus, dar cel mai bine este sa descoperiti singuri aceste lucruri, prin propria prezenta in Sfantul Munte, unde sa puteti primi harul Maicii Domnului izvorat din icoanele facatoare de minuni.

Ionuţ Riteş