Manastirea Diaconesti - Colinde si alte cantari

Interviu de Craciun (2012) cu IPS JUSTINIAN CHIRA, Arhiepiscopul Maramuresului, un minunat om

Cel far' de-nceput - Colind DUMNEZEIESC -Maicile de la Diaconesti

Ciprian Voicila: La praznicul timpului, despre oamenii mei buni

Daniel Turcea a zis ca: cerul/ e o pasăre/ în Dumnezeu. E cel mai bun comentariu la tabloul de mai sus, pictat de Bernea. Peisajul si poemul au fost culese de aici. Despre Daniel Turcea, poetul cu cele mai adanci ganduri prefirate, puteti afla mai multe de aici. Horia Bernea l-a pictat pe Daniel cum statea si astepta la poarta Imparatiei: Tot Bernea a schimbat la fata muzeografia romaneasca punand in miezul ei chipul Mantuitorului si Lemnul invierii noastre. Iarna e anticamera sarbatorii Nasterii Domnului. Mai importanta chiar decat propria noastra nastere. Sau: adevarata noastra nastere. Si este un timp al anamnezei, un prilej de a face un mic plonjon in memoria noastra si de a scoate la suprafata ei evenimentele semnificative. Cat bine am facut in anul ce sta sa se piarda in vesnicia monolitica a trecutului si cat rau? Se trezesc in sufletul nostru bunii samariteni care ne-au intins o mana, cand bataia de aripa a neființei ameninta sa ne inghete inima. De Craciun stau, nevazuti, la masa cu noi, uneori mai prezenti, mai pregnanti decat noi insine. Un astfel de Om a fost pentru mine Irina Nicolau. Am vrut sa ramana o urma a intalnirii noastre aici si am descusut-o frenetic aici, spre folosul tinerilor cautatori. Pe domnul Bernea nu am avut sansa sa il cunosc indeaproape. Dar pe vremea directoratului sau de la cercetator si muzeograf pana la pompier sau femeie de serviciu angajatii Muzeului Taranului traiau participativ, intr-o comuniune. Foarte putini erau cei care se trezeau dimineata ca sa plece cu naduf la serviciu. Munca nu era blestem adamic. Era o stare de spirit. Ea este Irina: Irina si Bernea aveau de la Dumnezeu darul si/sau harul de a invia sufletele moarte. Dumnezeu i-a luat la El exact cand a trebuit. Nu stiu cum ar fi rezistat haosului grotesc pe care il traim acum. Poate ca acumulasera cantitatea maxima de suferinta pe care o poate duce un om. Domnul Marcel Petrisor - prieten vechi al Irinei Nicolau - citeaza adesea o vorba a lui Spinoza: omul este o suma limitata de posibilitati. Nu o vad deloc pe Irina accesand incontinuu fonduri mai mult sau mai putin europene, conditie sine qua non la ora actuala pentru orice proiect de cercetare, o matrice ineluctabila. Asa cum nu o vad scriind in limitele fixe ale corectitudinii politice, nu cumva sa se sesizeze cineva, fie ea persoana sau fie el institut. Nici pe domnul Bernea nu il vad in rol de director de mall cultural, de maestru de ceremonii, de executant al ordinelor venite de la vreun „animal politic”. Nu ii vad intr-o lume sufocata de politic. Politicul impune noi reguli de comportament. Persoanele devin brusc indivizi manipulandu-se unii pe altii, in propriile jocuri de putere. Daca ies impotriva guvernului Ponta, e un gest politic. Daca stau in casa, inmultind talantii pe care mi i-a daruit Dumnezeu, este tot un act politic. Iar daca ies in gerul de afara sa imi strig nemultumirea care ameninta sa ma si sa ne sufoce trebuie sa fiu foarte atent langa cine protestez. Nu cumva sa fie intr-o alta tabara ideologica. Nu cumva sa ii fac, involuntar, aceluia, campanie electorala. Nu vi se pare ca acest mod de a gandi este prea complicat? Prea satanic? Cand mergem duminica la Sfanta Liturghie suntem atat de atenti la detaliile care configureaza portretul interior al celui de langa noi? Sa gandeasca intru totul ca noi, sa fie un alter-ego? Eu nu as intra intr-o biserica in care toti credinciosii ar semana la perfectie cu mine. As crede ca am ajuns in iad. Crestinii sunt uniti intre ei prin Hristos, capul Bisericii, nu prin afinitatile lor elective sau prin umorile personale. Pana una, alta, ne ramane noua, celor care i-am cunoscut pe Bernea & Irina sarcina de a ramane vii intr-o lume de strigoi, naluci, avataruri. E vremea strigoilor!- a scris odata un om care a stiut sa mearga pana la capatul crezului sau. Acum e vremea strigoilor mai mult ca niciodata. E greu sa ramai viu, nesolidificat. Adesea simt cum imi ingheata portiuni intregi de suflet. E si mai greu sa transmiti mai departe ceea ce ai invatat de la oamenii vii: viata ca stare de spirit. Cui sa trasmiti?- in primul rand. La ce bun, la urma urmei? (Ciprian Voicila)

Marius Ianuș: Colind cu zăpadă

Sursa: blogul lui Marius Ianuș. „În lumina blândă, albă a amiezii/ au venit în taină meșterii zăpezii/ și-au țesut cu grijă un covor frumos/ ca să-L veselească pe Pruncul Hristos./ Fulgi de nea îi vestesc sorții/ că El nu e robul morții!/ Și-au țesut cu grijă un frumos covor/ ca să nu-și rănească Pruncu-al Său picior/ și să nimerească magii mândrul loc/ unde-au înflorit florile de foc./ Fulgi de nea îi vestesc sorții/ că El nu e robul morții!/ Ca să nimerească magii mândrul staul/ și să-I pună-n față florile de aur./ Să găsească ieslea unde a venit/ Cel Ce ne-a salvat cu al Său colind./ Fulgi de nea îi vestesc sorții/ că El nu e robul morții!”

Ciprian Voicila: Versuri si ganduri din inima Parintelui Savatie

Pe seara m-am dus intins spre libraria Sophia sa-mi cumpar ultima carte a Parintelui Savatie – Carte de despartire. Am primit-o cadou si a fost mai bine asa: o s-o pastrez doar pentru mine si voi face din ea un sfetnic bun, cand sufletul o sa-mi cada intr-un hau de melancolie sau cand o sa se catere spre o farama de cer. Cand o sa-mi fie dor de tata o sa citesc din ea: „Ce a fost rau si ce-a fost bun/Nu o sa stiu vreodata./As vrea sa tac si-as vrea sa spun:/Mi-i dor de tine, tata!/ (...) As vrea sa vezi cum intre timp/M-a smuls din mine viata/Si n-am nici lacrimi si nici nimb/Si slaba mi-i speranta./ E prea tarziu, dar vreau sa-ti spun:/ Mi-i dor de tine, tata!/Si ce-a fost rau si n-a fost bun/Te rog de mi le iarta!” De o sa uit vreodata, sub imperiul haotic al efemeridelor, o sa-mi aduc aminte ca Dumnezeu „Se iveste/ca un iepuras de lumina/in ochiul unui copil./Dumnezeu Se iveste/ca un cuib de randunica/intr-o casa noua/ Dumnezeu Se iveste/ca o rana dureroasa/pe un trup neprihanit./Dumnezeu Se iveste/de pretutindeni/in fiecare./” La ceas de ispita, voi reciti cu mare bagare de seama: „Nu te apleca peste marginea inimii,/Ca sa nu se rupa brazda neagra a dorintei/Si sa te acopere,/Iar tu sa te rostogolesti ca un bulgare in trecut.” Cand prietenii mei se vor preschimba in calai, imi voi spune odata cu poetul: „Nu este dusman mai temut decat omul pe care l-ai avut prieten; el stie ranile sufletului tau si slabiciunile tale tu i le-ai facut cunoscute cu gura ta”. Cand sufletul meu nu o sa vrea sa intre in camasa de forta a cuvintelor, voi trai pe cont propriu adevarul cuprins in aceasta apoftegma: „Scriitorul de carti nu stie a spune ce are pe inima si mesterul de zugraveli nu-si poate infatisa sufletul pe tabla”. Am gasit in aceasta mica bijuterie infoiata si cateva ganduri care ar trebui citite si recitite de orice inima aflata la limita sau in adancul deznadejdii: „Eu sunt o fire inclinata spre deznadejde, cunoscand toate relele care ies din aceasta cadere sufleteasca. Dar intr-o zi mi-a venit gandul salvator. Mi-am zis ca Dumnezeu cunostea caderile mele, si cele trecute, si cele viitoare, si totusi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Daca ne-am nascut, inseamna ca Dumnezeu Si-a pus toata increderea in noi. E o mare incurajare sa te gandesti ca Dumnezeu are incredere in tine. La disperare omul e capabil de orice rau, el se porneste cu razboi impotriva propriei fiinte, avand parca o placere demonica din a-si calca propriile principii, practic sinucigandu-se spiritual. Cred ca orice duhovnic adevarat isi incepe sfatuirea de dupa spovedanie prin cuvintele: „Sa nu deznadajduiesti!” ” Inca nu m-am hotarat daca minunata „Carte de despartire” este mai intai de toate un volum cu versuri de tamaduit ranile sufletului sau o noua carte de intelepciune straveche. Ramane ca fiecare sa decida pentru el, dupa o atenta citire a cartii... daca se poate, la flacara unei lumanari sau la gura sobei. (Ciprian Voicila) Nota: Cartea a aparut la Editura Cathisma si grafica deosebita a fost realizata de Adrian Adochiței.

Ciprian Voicila: Ne comasati, ne comasati, dar intrebati-ne si pe noi!

Negresit societatea romaneasca a facut din principiul „Se poate si mai rau” principala sa lege de actiune. Horia Bernea, impreuna cu colaboratorii sai, se straduise sa gaseasca si sa expuna esenta fiintei taranului roman. Premiul Emya, primit in 1996, prin care Muzeul Taranului a fost declarat muzeul european al anului dovedeste ca a si reusit. Irina Nicolau, o colaboratoare apropiata, nu o data a vorbit despre un traseu muzeografic pe care vizitatorul potential ar trebui sa il strabata intre Muzeul Taranului si Muzeul Satului pentru mai buna intelegere a spiritualitatii traditionale romanesti. Cele doua muzee sunt, in fapt, doua puncte de vedere asupra aceleiasi realitati spirituale. Daca, dupa moartea marelui Horia Bernea, diversi animatori culturali au vrut sa stranga cu oric pret expunerea Crucea (sa nu uitam ca prima expozitie deschisa de Bernea a fost „Crucea e peste tot”), care le statea ca un os de peste in gat ( peste=Ichtys=acronimul numelui Mantuitorului), iata ca „din ratiuni practice” se pune la cale crearea, prin comasare, a unei noi institutii muzeale „Muzeul Taranului Roman in Sat” sau „Muzeul Sateanului Roman” sau, ca sa nu fie cu banat, „Muzeul Taranului si Sateanului Roman”. Angajatii celor doua institutii vor fi, carevasazica, consateni unii cu altii. O fi analfabetism cultural? Sa fie oare instinctul, foarte viu in ultimii ani, de a face pipi dinadins pe orice forma de memorie colectiva sau pe memoria unor intelectuali care chiar au facut ceva pentru poporul roman - Dimitrie Gusti si Horia Bernea, in cazul de fata? Cu siguranta ca miscarea asta are ca scop diminuarea numarului de angajati in cadrul fiecareia din cele doua institutii de prestigiu. Asa cum in unele spitale stau mai multi bolnavi intr-un pat, la viitorul muzeu mutant vor sta mai multi angajati la o masa, vor imparti concomitent acelasi computer - deci fiecare computer va avea, in urma unei decizii interne, 2 mouse-uri- vor sta pe cate o jumatate de scaun iar in pauza vor manca din aceeasi farfurie. Si ca economia sa mearga mana in mana cu nediscriminarea sociala sau naturala, fiecare angajat care sta cu o fesa pe scaun si manuieste cate un mouse va gandi doar cu o emisfera cerebrala. Si vor gandi, cei 2 angajati ai viitoarei institutii, cand cu emisfera stanga, cand cu emisfera dreapta. Pe rand. Ca sa nu se supere nimeni. Si toata lumea sa fie cand creativa, cand abstracta, in functie de specializarea specifica (sic!) fiecarei emisfere. (Ciprian Voicila) PS: Ghici cine vrea comasare cu orice pret si ghici cine se opune comasarii? Raspunsurile sunt aici.

Petronela Paduraru - „Cu ajutorul Sfantului Nectarie am nascut un baietel”

Ma numesc Petronela Paduraru,sunt din Bacau, am 27 de ani, si spre marea noastra bucurie, Sfantul Nectarie a aparut in viata noastra atunci cand aveam mare nevoie, desi noi pacatosii nu stiam despre acest mare sfant. In anul 2012, in luna ianuarie, am aflat cu mare bucurie ca ceea ce asteptam sa ni se intample a avut loc... eram insarcinata ...lucru mult dorit de mine si de sotul meu, mai ales ca, in 2010 am mai avut o sarcina care s-a oprit in evolutie la 12 saptamani, ceea ce ne-a demoralizat destul de mult, iar eu ramasesem chiar cu teama ca nu voi mai avea copii, mai ales stiind ca am si o problema medicala (uter retrovers)... Stiind trauma prin care am trecut, doamna doctor mi-a dat din prima un tratament si mi-a spus sa stau cat mai mult cuminte, urmand ca dupa 2 saptamani sa ne vedem la spital sa mi spuna daca mai continuam tratamentul..... Cand a venit ziua controlului, la ecografia pe care mi-a facut-o mi-a spus ca nu stie ce s-a intamplat, dar nu se mai aud bataile inimii copilului, si ca si aceasta sarcina s-a oprit din evolutie, mi-a spus ceva ca ma va trimite la Bucuresti pentru niste investigatii si ca ma asteapta maine (vineri) la spital pentru a ma chiureta.... Nu stiu cand am iesit din cabinet, cand i-am spus sotului meu ce mi-a spus, sau cand am ajuns in masina, cert este ca imi amintesc ca stateam amandoi in fata spitalului in masina si plangeam... I-am trimis mamei mele mesaj si i-am spus ce s-a intamplat si aceasta a decis sa vina la mine ca sa ma sustina... nu stiam atunci ce bine imi va prinde acest lucru, ba eram oarecum suparata ca o sa vina si o sa planga si ca si asa sufar eu si nu vreau sa o vad si pe ea ca sufera... Vazand ca nu o scoate la capat cu mine, m-a lasat sa stau singura in camera si ea a inceput sa citeasca din niste ziare pe care le aveam prin casa. Acolo a descoperit despre minunile sfantului, si mai ales despre minunea pe care a facut-o cu doamna preoteasă care a avut sarcina extrauterina. Si mi-a spus ca ar vrea sa mearga pana la o biserica sa cumpere acatistul. Atunci mi-am adus aminte ca eu am in casa acest acatist, pe care il luasem cu ceva timp inainte pentru o prietena insarcinata, la sfatul unui calugar, dar nu il dadusem pentru ca aceasta il avea deaja. A doua zi am plecat la spital, cu ochii neuscati de plans toata noaptea si cu inima stransa pentru ca iara voi trebui sa trec pentru a doua oara prin aceasta „operatie”.... Cand am ajuns la spital doctorita mi-a facut ecografie iarasi si mi-a spus ca inima copului BATE.... ca este dezvoltat normal si ca este totul bine... Nu pot spune ce am simtit... mi-am facut cruce si am pupat cruciulita cu Maica Domnului de la gat, si am simtit ca zbor... Si doamna doctor si asistenta si-au facut cruce ... Ajunsa acasa, i-am spus mamei ca totul e bine, iar ea mi-a spus ca in tot timpul cat am fost plecata ea a aprins candela si s-a rugat sfantului pentru o minune si ca doctorita sa- mi faca o alta ecografie si copilul sa fie in viata. Abia atunci mi-a aratat ce gasise in ziare si ce minuni a mai savarsit sfantul si mi-am dat seama ca si aceasta este tot minunea sa, desi eu nu merit pacatoasa. Sarcina a decurs foarte bine, nu mi-a fost rau nici macar o data, nu am avut probleme si mi s-a parut o sarcina foarte usoara. Pe data de 20 septembrie 2012, tot cu ajutorul sfantului, am nascut un baietel de 3400 g si 53 cm prin cezariana, caruia i-am pus numele David Nectarie... Si de aceasta data, prin marea sa bunatate, acesta a vegheat asupra noastra si a facut astfel incat contractiile sa inceapa exact in dimineata (joi) in care doctorita avea programat sa plece in cursul serii la cursuri in Iasi, si sa vina abia dupa 2 zile, iar eu eram programata duminica sa merg la spital sa vedem cand voi naste (ce m-as fi facut daca ea era plecata si ma apucau contractiile a doua zi?). Copilul avea cordonul ombilical de doua ori dat in jurul gatului, si lichidul amniotic verde, ceea ce insemna ca trebuie sa facem niste analize si era posibilitatea sa trebuiasca sa faca injectii cu antibiotic si sa stam mai multe zile in spital... Dar, sfantul veghind asupra pruncului nostru, a facut ca acesta sa nu necesite acest tratament, iar pe mine m-a ajutat sa-mi revin foarte repede dupa operatie, iar luni dimineata deja eram acasa... Ii multumim sfantului ca ne-a ajutat si ne ajuta si ca vegheaza asupra copilului nostru care acum are 1 an si 3 luni si care o singura data a facut temperatura, aproape de varsta de 1 an, ca il mentine sanatos si ca ne-a luminat vietile... Oricat as fi incercat, nu pot descrie in cuvinte ajutorul pe care ni l-a dat, si-mi cer iertare ca mi-a trebuit atata timp sa scriu cum s-a milostivit cu noi.... imi cer iertare si celor care vor binevoi sa citeasca aceste randuri, pentru ca nu am stiut sa scriu frumos, clar si fara de greseala asa cum ar merita descrise minunile sfantului....insa, mi-am dorit sa nu-l supar cu aceasta tacere a mea. Chiar daca verbal am spus oamenilor, aveam pe constiinta ca nu am facut destul... Maica Domnului, Domnul Iisus Hristos, Sfantul Nectarie, Sfantul Stelian, Sfanta Parascheva, Sfanta Xenia, Sfantul Andrei, Sfantul Petru, toti sfintii lui Dumnezeu sa fie cu noi cu toti! (Petronela Paduraru)

Minunile Sfantului Spiridon

La editura Areopag a aparut un volum cu Noi minuni ale Sfantului Spiridon 1.După ce am fost într-o excursie în insula Corfu, la întoarcere, şoferul, fiind foarte obosit, a adormit la volan şi maşina, având viteză mare pentru că a condus foarte grăbit, a izbit un stâlp de înaltă tensiune în Bulgaria. Eu dormeam, şi impactul a fost atât de puternic încât am simţit o izbitură mare şi un suflu care mă împingea necontrolat. Nu am reuşit să mă apuc de nimic. Am strigat: „Doamne!” Imediat am simţit două mâini puternice, scăldate în lumină, care mă susţin şi care îmi creează o stare de bine şi linişte. M-am trezit în iarbă, afară din autocar. Am auzit ţipete din autocarul care era acum la o oarecare distanţă de mine. Am văzut că-mi curge sânge şi am simţit că am urechea tăiată. Am putut să mă ridic, pentru că nu aveam nimic, am mers şi i-am liniştit pe cei cu care călătoream. Am fost dusă la spital ca să mi se cureţe rănile. Am mai avut două tăieturi profunde pe fesă. Am refuzat să fiu cusută la ureche şi la fesă. Mă simţeam deja bine. Între timp, cei care au făcut măsurătorile au constatat că am zburat din autocar 10 metri. Nu am suferit nimic grav, ceea ce este o adevărată minune, datorită mâinilor puternice ale Sfântului Spiridon, care m-a sprijinit şi m-a scăpat de moarte sau de fracturi grave ale coloanei sau ale altor oase. După ce am ajuns acasă din insula Corfu, am constatat că, deşi necusută, urechea se lipise şi începea să se vindece. Nu am avut nevoie de nicio intervenţie medicală. Cinstit să fie Sfântul Spiridon! Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Lui! (M.L.) 2. DOAMNE AJUTA! As dori sa marturisesc si eu minunea pe care Sfantul Mare Ierarh Spiridon a facut-o cu noi pacatosii. In iarna anului 2001 eram studenta in anul IV si intr-un weekend, am venit din Iasi (unde invatam) acasa intr-un orasel din judetul Bacau. Pentru mine, familia era un mic rai pe pamant: parinti iubitori care intotdeauna sacrificau totul ca noua, celor trei copii ai lor(mai aveam doi frati mai mici: unul elev in clasa a-XI-a si celalalt student in anul II) sa nu ne lipseasca nimic. Mama, care pentru noi era centrul existentei, era pensionara pe caz de boala (in anul 1999, la doar 47 de ani, avusese un accident vascular cerebral). Nimic spectaculos nu se anunta in acel weekend, cand deodata, sambata dimineata, pe 8 decembrie, niste dureri abdominale groaznice au apucat-o pe mama. Am mers de urgenta la spital la noi in orasel, unde medicul de garda ( un pediatru) a prescris o reteta pentru colica biliara. Ne-am intors acasa, am luat tratamentul, dar starea mamei se inrautatea vizibil. In aceste conditii duminica seara ( pe 9 decembrie) am ajuns cu ea la Spitalul Judetean Bacau , unde a fost internata la Terapie intensiva. Chirurgul care era de garda (sa-i dea Bunul Dumnezeu sanatate) mi-a spus inca de la inceput ca este vorba de o urgenta chirurgicala si ca situatia e foarte grava. Trebuia operata cat mai repede, dar tocmai se instalase si un blocaj renal, nu mai era deloc constienta, astfel incat medicul a fost nevoit sa amane operatia. Nu stiti cat m-am rugat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu acele zile sa nu ne lase fara mama atunci cand aveam mai mare nevoie de ea. Miercuri dimineata, pe 12 decembrie, de Sfantul Spiridon, chirurgul a hotarat sa faca operatia indiferent de riscuri (era singura sansa, altfel oricum murea). Mi-am pus toata nadejdea in Sfantul Spiridon si Maica Domnului, din tot sufletul, m-am rugat Sfantului sa aiba grija de mama. Si prima minune, cand era inca in salon, inainte de operatie, rinichii au inceput sa functioneze( eliminau lichide prin sonda urinara). Cele 5 ore cat a durat operatia, m-am rugat incontinuu Sfantului sa o salveze pe mama. Iar Sfantul, in marea sa bunatate, s-a aplecat spre noi pacatosii si ne-a ascultat ruga. Mare a fost mirarea doctorilor cand au vazut ca mama a scapat ( diagnosticul a fost peritonita acuta generalizata consecutiva unui ulcer perforat). Seful sectiei de chirurgie, intr-una din vizitele de dupa operatie, i-a spus mamei: “ Doamna, s-a intamplat o minune. Ai fost cu un picior in groapa.” Iar mama i-a raspuns: Doar Preasfantul Dumnezeu s-a milostivit de mine la rugaciunile Preaslavitei Sale Maici si ale Sfantului Spiridon. De atunci, oricand am avut ocazia am marturisit tuturor marea minune pe care Sfantul Ierarh Spiridon si Preasfanta Stapana au facut-o pentru familia noastra. (Aurelia) 3. Istoria este relatată de un martor direct al acestor evenimente, Viorel Vultur: În săptămâna dinaintea Paştelui - 2012, un grup de români, cu voia Maicii Domnului, au intrat în Sfântul Munte Athos. Şi probabil nu întâmplător, pentru că niciunul dintre ei nu bănuiau ce va urma şi prin ce transformări minunate aveau să treacă. Aflându-se la Mănăstirea Vatopedu, s-au închinat pe rând la toate icoanele, ajungând şi în faţa Maicii Domnului Esfagmeni (Înjunghiata). Pe când se rugau în genunchi în faţa icoanei, o persoană din grup nu s-a mai putut ridica din genunchi timp de aproximativ 5-10 minute, ca şi cum ar fi fost pironit de o forţă nevăzută, timp în care transpiraţia îi curgea şiroaie pe faţă, fiind chinuit de o stare de rău. Anunţat, Părintele Kiril a ajuns imediat, constatând că respectiva persoană are într-adevăr o problemă. Întrebarea părintelui nu s-a lăsat aşteptată: „Ești sectant ori catolic?” Răspunsul a venit neîntârziat: „Sunt catolic”, ocazie cu care părintele i-a zis sub un ton uşor imperativ că trebuie să se boteze ortodox, aceasta fiind voia Maicii Domnului. Părintele Kiril i-a citit Rugăciunea Brâul Maicii Domnului cu racla ce conţine Brâul Maicii Domnului pe cap, după care acesta s-a putut ridica în picioare, liniştindu-se. Starea acestuia s-a ameliorat spre seară, după slujba de la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – Schitul Lacu. La coborârea din Sfântul Munte, grupul de români s-a deplasat în Insula Corfu, la Sfântul Spiridon. Dar minunile încă nu au încetat. La închinare, dis-de-dimineaţă, pe pieptul sfântului au fost găsiţi 8 trandafiri, câte unul pentru fiecare român. Părintele George nu a sesizat pe cineva care să îi pună, mai ales că, cu o seară înainte, el a fost cel care a închis racla, iar trandafirii nu erau. Mare a fost bucuria românilor, mai ales că se ştia bunul obicei al sfântului, care face astfel de cadouri, nefiind un caz singular. Minunile însă nu s-au terminat. Cu ocazia procesiunii, Viorel Vultur a pătruns nevăzut prin cordonul de poliţişti care-l protejau pe Sfântul Spiridon, însoţindu-l, în chip miraculos, pe o distanţă de aproximativ 2 km, timp în care a stat nedezlipit de raclă. Abia la intrarea în biserică a fost observat şi îndepărtat, spre uimirea unui părinte, martor direct al întâmplării. La întoarcerea în ţară însă, s-a întâmplat cea mai frumoasă minune posibilă. În săptămâna luminată, catolicul s-a botezat ortodox la una dintre mănăstirile judeţului Neamţ. În prezent, ortodox fiind, participă la Sfânta Liturghie, marcat de modul cum Maica Domnului îşi aduce copii acasă.

Acatistul Sfantului Spiridon

Ciprian Voicila: Am 35 de ani și nicio zi în plus

Am 35 de ani și nicio zi în plus. „Vârsta mea e mai rotundă decât mine” îngăimă el. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Țara omului este copilăria”, îmi spuse Angela, femeia cu care m-a unit Dumnezeu. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Grohu porcăie”, îmi spuse râzând cu gura până la urechi Miriam, carne din carnea mea și suflet din sufletul meu. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Unde te-ai ascuns, ghiaure?”, mă întrebă mamaia Lenuța, cu brațul plin de lemne, stând în frig, în fața ușii încuiate de mine, în timp ce eu stau în poziție foetală, ascuns adânc în șifonierul de un maro strălucitor. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ Pe 13 decembrie a nemurit Nichita, cel care vorbea despre sine așa: „eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Ce culoare are Dacia noastră 1300, Ciprinel?” „Alllbă!” răspund eu pe la un an și jumătate, doi. Iar el a tăcut și nu m-a contrazis./ „Ce ați făcut, domnule Voicilă până la vârsta asta? - m-a întrebat nepotul unui sfânt celebru. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Doamne, dă Doamne să moară toate babele și toți moșii din satul ăsta, să rămână zahărul și uleiul la copii!” mă rog eu ținându-mi mânuțele ridicate sus, sus, îngenuncheat la Cooperativa Agricolă din comuna Brebu, în fața sătenilor nerăbdători să-și ia rația lunară, din mila lui Nea Nicu. Iar ei au tăcut și nu m-au contrazis./ Mamaia Lenuța s-a pregătit toată viața de moarte. Avea o servantă în care își dosea atent hainele pentru înmormântare. Într-o zi i-am extras de acolo cerceii din argint și i-am scufundat în butoiul cu apă de ploaie, așa: ca să-i moară moartea. Iar ea a tăcut și nu m-a contrazis./ Ai gene lungi, ca ale mele, mi-a spus mama. Iar eu am tacut si nu am contrazis-o./ „Asta e o bătaie de batjocură” îmi spuse înfierbântat tataia Mircel, pictor de ocazie în timpul liber, mare amator de Radio Europa Liberă și de Vocea Americii, pe care le asculta ritualic, seară de seară, la radioul Gloria, camuflat într-o husă cenușiu-închis, nu cumva să-l vadă ochiul neadormit al informatorului de peste gard. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ Mihai Apostol se întoarse spre un coleg mai mic, venit și el la cursul de creativitate, și îi spuse ritos: „Moș Crăciun nu ezixtă!” Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Domnule Voicilă, lumea a fost creată de Dumnezeu dar pare stăpânită de diavol”, mi-a spus domnul Sorin Dumitrescu. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ Miriam, mâncând, uitându-se la icoane: „Dumnezeu înmoaie oușorul ca să fie mai bun”. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Din voi doi, Bunea Ciprian și Voicilă Ciprian ar ieși elevul perfect”, ne spuse tovarășa învățătoare Ilie Florica. Iar noi am tăcut și nu am contrazis-o./ CMI (Cornel Mihai Ionescu) mi-a scris pe o carte: „ Să-ți găsești punctul fix pe cercul infinit al lui Hermes”. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Mamaie, cand o să fii tu mare, și mamaia nu o să mai fie, să îi dai măcar un covrig de pomană” mă rugă mamaia Lenuța. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Hai să facem un steag româniu” îmi sugeră entuziastă Miriam. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Dumnezeu nu te judecă după un moment de înălțare sau de cădere, ci după întreaga linie a vieții”, mi-a mărturisit domnul Gheorghe Jijie. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Să fii sănătos și la pungă gros!” mi-a urat prin telefon Cuviosul G. cel Nebun pentru Hristos. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Nu mai da din mână când vorbești. Semeni cu Ceaușescu!” m-a atenționat domnul Dinu, profu dintr-a-cincea, de la Școala Generală nr 16. Iar eu n-am mai dat din mână, am tăcut din gură și nu l-am contrazis./ M-am lovit la mână. Miriam: „Când o să mă fac mare o să te duc la doctor”. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „La mulți ani!” i-am urat domnului Emanoil Paraschivaș când am aflat că e trecut binișor de 90 de ani și i se spune Bunicul. „Mă, vrei să te bat!? Tu nu știi cum e să ai 90 de ani.” Nu m-a bătut, iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Tati, tu ești un om bun? m-a întrebat Miriam în timp ce coboram scările. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o. (Ciprian Voicilă)

Marius Ianuș - De la Fracturism la Dumnezeu

Preluat de la yanush.wordpress.com. Rezumatul conferinţei ţinută la Biblioteca Bucovinei din Suceava. [Cum în sală era o fetiţă de opt ani, am fost nevoit să îmi autocenzurez anumite idei, comentarii şi expresii. Voi insera unele dintre ele în această relatare, între paranteze pătrate.] Ar trebui mai întâi să explic cum şi de ce a apărut Fracturismul. Într-o Românie cenuşie, în care un sistem cu nişte reguli fusese înlocuit cu alt sistem şi alte reguli peste noapte, în care erau lupte de stradă, o sărăcie cumplită, mafioţi, politicieni corupţi, procurori care se aruncau în cap de la balcon, un scriitor mic şi mustăcios de la Bucureşti se trezise, pe urmele unui anume Fukuiama, că „istoria s-a terminat”. Istoria, istoria literaturii, „totul” se termina cu el. Acest autor era unul dintre reprezentanţii optzecismului central, al celui lunedist. Lunediştii, dar şi mulţi alţi optzecişti din ţară se ocupaseră cu aglomerări de cuvinte colorate şi zgârie-nori de carton. Practic, ei s-au comportat mereu de parcă nu ar fi trăit în România, iar atunci când au dat nasul cu realitatea cruntă, au avut reacţii de copii răsfăţaţi. „De ce eu?”, pare să se întrebe un optzecist, „De ce să mă duc eu să predau la Budila?” Budila e un sătuc frumos aflat la cinsprezece kilometri de Braşov şi la patru kilometri de casa părinţilor mei. Dar cele poate treizeci de minute pe care le avea de făcut cu trenul până acolo i se păreau acestui optzecist obraznic un adevărat iad. La fel, ajuns profesor într-un sat superb din Maramureş, un alt coleg de generaţie al acestor răsfăţaţi s-a grăbit să proclame acel sat ca fiind „fără ieşire”. Cât despre optzeciştii aşa-zis „existenţialişti”, marea lor problemă existenţială e alcoolul. Fluvii de alcool, cuvinte goale şi „depresii” studiate inundă paginile pe care o critică semiotică şi zadarnică încearcă să le stoarcă de înţelesurile pe care nu le au. Acesta e contextul în care a apărut Fracturismul. Era vremea unei generaţii formate în „anii liberalizării ceauşiste”, o generaţie crescută în falsa fereastră de libertate a revistelor PIF, care se comportă de parcă s-ar fi născut în America. O generaţie profund inadaptată, de atunci şi până azi. Noi ne-am dat seama că suntem altceva. La ora naşterii „Manifestului Fracturist”, în 1998, eram vreo patru autori care făceam altceva. Trei basarabeni, Dumitru Iuda Crudu, Savatie Baştovoi, Mihail Vakulovski, şi cu mine. Că făceam altceva, măcar în anumită parte a scrierilor noastre – cazul lui Ştefan Baştovoi, actualul Părinte Savatie, cu „Cartea Războiului”, era mai mult decât evident. Ei veneau cu reflexe ale poeziei ruse, iar eu cu alte lecturi, mobilizatoare, cu caracter stângist. Manifestul Fracturist a fost scris în noaptea de 10 spre 11 septembrie, [când am fost bătuţi pe stradă]. De fapt, în dis-de-dimineaţa zilei de 11 septembrie. Această dată nu e întâmplătoare. Manifestul Fracturist a fost un gest de terorism literar. Cu câţiva ani înainte de atacul de la WTC, eu şi D. I. Crudu am lovit, ca două rachete soiuz, turnurile de carton ale literaturii optzeciste. Aceste turnuri s-au prăbuşit de îndată, iar lumea de pe margini a izbucnit în aplauze. Se pare că toţi se săturaseră de desenele animate şi mofturile de răzgâiaţi ale optzeciştilor. Toţi vroiau poezie adevărată. [Dar opresc comparaţia aici. Bine că acele turnuri optzeciste nu erau locuite şi nu au fost oameni care să se arunce în moarte de la înălţime, ca în acele scene cumplite de la WTC. Din păcate, în epocă am pedalat un pic cam mult pe această idee a „terorismului”. Am privit acei morţi cu o răceală de „anarhist”, considerând că „imperialiştii americani au primit ce au căutat în Quweit”. O opinie nedemnă de un creştin, pe care astăzi o regret. Atunci am scris, în „Ursul din containăr”: „Mama mea o să bage versurile mele / în manualele luptătorilor Al-Qaeda”. La foarte puţină vreme după ce am intrat în NATO aveam să trag roadele acestor vorbe şi ale „Manifestului Anarhist”. Vreme de aproape un an am fost terorizat prin urmărire. Mi se scotocea aproape în fiecare dimineaţă în maşină... Se poate spune că şi eu am primit ce am căutat. Acele versuri „teroriste” sunt mai mult decât regreatabile. Dumnezeu să mă ierte şi să aibă milă de sufletele celor care au murit în acea tragedie.] Am făcut Fracturismul şi el a avut succes. Un succes care se repercutează până azi. Din păcate, nu am ştiut atunci în ce direcţie să caut. I-am pus curentului literar acest nume pentru că trăiam într-o „fractură” istorică. (Mai există, totuşi, şi un motiv secundar, personal: eu am avut o fractură de femur cu ceva complicaţii, care mi-a marcat copilăria.) Îmi doream o literatură care să vorbească despre această lume, despre omul aflat în această lume. Am pornit la drum, deci, dintr-o perspectivă stângistă. „Omul e foarte important prin sine şi poate schimba ceva în lumea care, nu ştim exact de ce, e strâmbă.” Cam aşa gândeam. Eu nu mi-am dat seama atunci că trebuie să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii noastre şi că trebuie să ne raportăm, înainte de toate, la El. Aşa totul se simplifică. Dumnezeu stăpâneşte lumea şi el ştie de ce are nevoie fiecare pentru mântuirea sufletului său. Dacă îl punem pe Dumnezeu pe primul loc al vieţii noastre, Îl lăsăm să lucreze în viaţa noastră. Şi înţelegem că omul, care e atât de expus diavolului, reuşeşte să facă şi el ceva bun doar cu ajutor de la Cel de sus. Eu trăiam într-o lume „intelectuală”. O lume a analogiei, a comparaţiei. O lume în care mintea ta produce tot felul de sisteme care sunt închipuite „alternative” sau „explicaţii” la sistemul realităţii. Dar prin aceste sisteme ale minţii nu ajungi la nimic. Îmi dădeam seama de asta de pe atunci, dar nu ştiam ce să pun în loc. Acum am descoperit drumul pe care poţi depăşi acest labirint al vorbelor goale şi poţi urca. El este drumul Rugăciunii. Diavolul ne-a smuls din grădina Raiului, dându-ne să muşcăm din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Acest fruct ne-a „deschis” mintea, făcând-o un adevărat depozit de material radioactiv pentru diavol. Câţi nu se lasă prinşi de uneltirile celui rău! Câţi intelectuali! Câţi nu îşi umflă capul cu concepte şi idei pretins înţelepte, până ajung să nu mai fie în stare să spună un „Tatăl nostru”?! Câţi nu ajung atât de plini de vorbe goale şi de mândrie deşartă încât le e ruşine să mai calce într-o biserică! Când ajungem pe drumul către Dumnezeu, scăpăm de toate aceste deşertăciuni. Totul se limpezeşte. Nu am nevoie de nicio elucubraţie intelectuală ca să ştiu care e sensul vieţii. L-am aflat de la Sfântul Serafim din Sarov şi îl mărturiseşte propria mea experienţă: sensul vieţii noastre e să dobândim Duh Sfânt. Acesta se dobândeşte prin rugăciune şi post, prin participare la slujbele bisericii şi prin fapte bune. Dacă participi la o liturghie sau la un maslu de la început („Binecuvântată este Împărăţia”) până la sfârşit (când se miruieşte ultima dată) e imposibil să nu primeşti Darul Duhului Sfânt. O picătură de Duh Sfânt pe care o simţi aşezându-se în sufletul tău. La fel în rugăciune sau în post. Dacă le ţii mereu, creşti continuu. Sunt nenumărate trepte în rugăciune. Cei care practică Rugăciunea Inimii, de pildă, ajung la stări de bucurie nepământească şi la darul înainte-vederii. Sunt şi multe trepte în post, iar fiecare dintre ele aduce întărirea puterii duhovniceşti. Putem renunţa la carne, apoi la brânză, lapte şi ouă, apoi la ulei şi tot aşa. Sunt creştini care au ajuns să se hrănească doar de două-trei ori pe săptămână, cu Sfintele Taine, primite la liturghie. Părintele Ioanichie Bălan ne povesteşte despre un sihastru care trăia prin munţii noştri şi care ajunsese la această măsură. Sihastrul acesta era, potrivit mărturiilor strânse de Părintele Ioanichie Bălan, invizibil. Dacă se întâmpla să îl întâlnească oamenii, călugării de la Sihla sau Sihăstria se întreba cu ce a greşit de a fost descoperit de Dumnezeu oamenilor. Fusese, în anii de de după primul război mondial, episcop-vicar al Episcopiei Kievului şi fugise de persecuţia comunistă în România. Ivan/Ioan. Dar şi despre Sfântul Serafim din Sarov se spune că a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi pe o piatră, în rugăciune, fiind hrănit în tot acest timp de două vrăbiuţe. Prin post şi rugăciune putem dobândi mari puteri sufleteşti. Şi mai ales Duh Sfânt, uleiul din candelele celor cinci fecioare înţelepte. Trebuie să ne rezolvăm problema mântuirii în acastă viaţă. În pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ajuns în Iad, bogatul nemilostiv îi cere Lui Dumnezeu să i-l trimită pe Lazăr, pe care îl vede în Rai, ca să-şi umezească degetul şi să-l atingă de buzele lui, ca să-i mai potolească durerea. Dar Domnul îi spune: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26) Această parabolă ne-a fost lăsată de Domnul Hristos. Între Iad şi Rai e o prăpastie cu neputinţă de trecut. Catolicii spun că ar mai exista un loc intermediar, Purgatoriul, unde s-ar chinui o vreme cei cu păcate mai mici, dar această teorie nu poate fi argumentată prin Sfânta Evanghelie. De fiecare dată când vorbeşte despre Iad, Domnul Hristos vorbeşte despre acel loc ca despre ceva ireversibil. Aşa că să avem grijă. Trebuie să ne dobândim mântuirea cât suntem încă în viaţă. „Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Cea mai mare tristeţe a mea e că nu îmi încep viaţa cu mintea de acum. M-am întors spre Dumnezeu şi încolţit de necazurile care m-au potopit din pricina păcatelor mele. Dacă aş avea optisprezece ani şi mintea de acum! Dar viaţa nu poate fi întoarsă din drum… Părinţii mei nu m-au dus la biserică. Ei fac parte dintr-o generaţie dinaintea celei optzeciste. Oameni profund debusolaţi şi profund marcaţi de comunism. Noi mergeam la biserică doar o dată pe an, de Paşte, ca să luăm lumină. Nici atunci nu intram în biserică. Ca mulţi alţii din generaţia mea, m-am întors spre Dumnezeu ajutat mai degrabă de rugăciunile bunicilor, de dincolo de mormânt. Dar, ca să nu o obosim prea tare pe domnişoara, care trebuie că are de făcut lecţii pentru mâine, vă invit să citiţi mai multe despre descoperirile mele duhovniceşti în volumul O noapte și o dimineață.

Inregistrarea video a conferintei „Criza lumii de azi” (Fagaras)

Inregistrarea audio a conferintei „Criza lumii de azi” (4. 12. 2013, Fagaras)

Organizatori: Asociația pentru Isihasm și Protopopiatul Făgăraș 1 Parteneri: www.mărturisim.ro și Editura Agaton Miercuri, 04 Decembrie 2013, ora 18.00, Protopopiatul Făgăraș. Invitat special: Părintele Mihai Andrei Aldea (Parohia Sfântul Daniil Sihastrul, București). Alți invitați: Ciprian Voicila (Sociolog, Muzeul Țăranului Român); Părintele Valentin Funieru (Parohia Dejani, Țara Făgărașului).

Ciprian Voicila - Un chip de marturisitoare: Nicoleta Nicolescu - fragment din cuvantul tinut la conferinta de la Iasi, dedicata Sfintilor Inchisorilor (19 martie 2013)

Am venit în fața dumneavoastră să evoc figura unei mucenice a lui Hristos și a neamului românesc: Nicoleta Nicolescu. Informațiile despre ea sunt disparate: le descoperim oarecum accidental în literatura memorialistică a celor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste. Este nedrept că nimeni până acum nu s-a preocupat să îi scrie biografia. Despre ea doamna Sofia Cristescu Dinescu, un om care a cunoscut-o îndeaproape, mărturisea: ea a fost prototipul femeii luptătoare, capabilă să jertfească totul pentru Hristos și neamul românesc. Nicoleta Nicolescu s-a născut în 1912 la Craiova. În 1930 a fost admisă la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității București. În același an intră în Mișcarea Legionară. În 1933 Căpitanul o numește șefă a Cetățuilor, care erau -după cum știm- organizațiile legionare pentru femei. În 1936 devine consiliera personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, ea având - până la moartea sa martirică survenită în 1938 - și funcția de curier. Încrederea pe care Căpitanul o avea în ea era atât de mare încât a stabilit ca în lipsa lui nimeni să nu ia nicio hotărâre fără să o consulte. În cadrul Cetățuilor Nicoleta Nicolescu le-a impus camaradelor sale o înaltă ținută morală și duhovnicească. Membrele Cetățuilor țineau post negru în fiecare vineri, mergeau la biserica Sântul Ilie Gorgani și se rugau pentru mântuirea neamului românesc. De la Nicoleta ne-au rămas puține cuvinte. Într-o circulară le scria surorilor sale de ideal: Și să vrem camarade să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voință neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte. Domnul Ilie Tudor, în cartea sa de memorialistică, De sub tăvălug, descrie întâlnirea emoționantă pe care a avut-o, copil fiind, cu Nicoleta Nicolescu. Domnul Ilie Tudor, la vârsta de 14 ani, alături de alți 15 copii orfani din Dolj ajung la București. 70 de copii strânși din toată țara aveau să fie crescuți pe strada Gutemberg nr. 3, de Căpitan, în spiritul dragostei de Dumnezeu și de neam. În scurt timp, își amintește domnul Ilie Tudor, după sosirea noastră la sediu, ne-am dus într-o sală lângă biserica Ilie-Gorgani unde am găsit alți vreo 60 de copii din toată țara. Majoritatea din Gorj, Mehedinți, Romanați și 7-8 moldoveni, ori din Ardeal. Era sala unei cantine. Ne-a luat în primire o fată. Înaltă, bine legată, întreaga ei făptură inspira încredere, puritate, hotărâre. Era Nicoleta Nicolescu, care se bucura, cum am constatat mai târziu, de o mare încredere din partea Căpitanului. - De-acum înainte eu sunt mama voastră! La început ne-a învățat cum să mâncăm. Cum se țin furculița, cuțitul. A început din primele zile inițierea devenirii noastre ca oameni, ca legionari, ca viitori mari și adevărați negustori români. La sfârșitul anului 1938, Nicoleta Nicolescu este arestată fără ca cineva să stabilească acuzațiile pentru care a fost arestată. Înainte de a fi ucisă a fost violată și torturată îndelung în beciurile Prefecturii Poliției capitalei. Sofia Cristescu, vechea sa prietenă, descrie într-un text autobiografic, Cetățui sfărâmate, sfârșitul ei cutremurător: Au dus-o cu o mașină în afara Bucureștiului și, trăgând pe dreapta, au împușcat-o. Au învelit-o într-o pătură și au pornit din nou mașina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei, ca de altfel și a unor băieți arși acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranței. Pentru că ne întrebam dacă este cenușa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt și care erau acum corojite, dar destul de clare. După alte mărturii înainte de a muri Nicoletei torționarii i-au tăiat cu bestialitate sânii. Trupul sfârtecat i-a fost aruncat într-un sac, iar când sacul a fost aruncat în cuptorul numărul 1 al crematoriului s-au auzit ieșind din el urlete cumplite de durere. Torționarii au aruncat-o în crematoriu de vie. Un bun prieten, Eleodor Enăchescu, mi-a povestit că în 1956 urna a fost dusă la o biserică din Predeal unde au fost reînhumați o parte din marile căpetenii legionare. Urna a fost ascunsă în piciorul mesei de altar. Potrivit unei note informative de la securitate, acest lucru s-a aflat, securitatea a luat-o de acolo si nu se mai știe ce s-a întamplat cu ea. S-a vrut ștergerea urmelor ei. Dar ea, martira Nicoleta Nicolescu, rămâne în memoria și în inimile noastre. Principala virtute a Nicoletei era curajul sau bărbăția morală, cum îl mai numește Sfântul Nectarie. Pe un asemenea om sfântul taumaturg din Eghina, atât de iubit în România în ultimii ani, îl descrie în cuvinte nemuritoare care ne merg drept la inimă: Încercările care-l înconjoară nu pot nicidecum să-i zdruncine cutezanța judecății morale. Nicio ispită, fie materială, fie morală nu este în stare să-i clatine statornicia principiilor și convingerilor sale, nicio amenințare nu poate să îl înfricoșeze, nicio pierdere nu poate să îl facă să se răzgândească, spre a accepta o opinie aflată în contradicție cu principiile morale ale legii; niciun viciu nu reușește să îi învingă vigoarea morală a sufletului, bărbăția morală; aceasta îl conduce în arena virtuților, îl duce la martiriul adevărului, ea îl înalță la desăvârșire, îi îmbracă în mantii (imperiale) pe prietenii săi, îi face vestiți în cetate, le deschide poarta Împărăției cerurilor. Să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască și nouă măcar puțin din curajul Nicoletei Nicolescu, iar pentru sfintele ei rugăciuni să ne miluiască și să ne mântuiască. (Ciprian Voicila)

Imagini de la conferinta „Criza lumii de azi”, desfasurata la Fagaras

Ciprian Voicila - Sfantul Nicolae/ Mos Nicolae in traditia poporului roman

Ziua de 6 decembrie este cea a Sf. Neculai. Popular i se spunea "Sân-Nicoară" sau "Sân-Micoară". Se ştie din străbuni că Sfântul Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu. Stă în stânga Lui şi în noaptea de Sfântul Vasile iau masa împreună. Cerurile se deschid de trei ori şi pământenii îi văd pe amândoi înconjuraţi de o lumină nelumească. Se zice că în trecut Dumnezeu l-a însărcinat să păzească soarele care, scârbit de mulţimea urâciunilor pe care era silit să le vadă, căuta să fugă de pe bolta cerească ba spre miazăzi, ba spre miazănoapte. Unii spun că Sân-Nicoară a mai avut şi alte meserii: a fost podar, corăbier, pescar. Este cunoscut în special ca ocrotitorul celor care călătoresc pe apă. Alţii spun că Sfântul Nicolae a pus capăt potopului din vremea lui Noe. Fratele său geamăn este Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, care a participat la Sinodul de la Niceea în 325 d. Ch., unde l-a pocnit pe Arie pentru că acesta susţinea că Iisus nu este Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi creştini. Se zice că într-o zi Dumnezeu i-a chemat la El pe Sfântul Cassian Romanul şi pe Sfântul Nicolae. Pe drum întâlnesc un om care se chinuia să-şi scoată căruţa care se înţepenise în noroi. Sfântul Nicolae vrea să-l ajute, dar Cassian îl opreşte amintindu-i că au întâlnire cu Dumnezeu şi că nu se cade să întârzie. Sf. Nicolae nu se dă bătut, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului, îşi murdăreşte şi îşi rupe hainele şi până la urmă scoate căruţa din nămol. Căruţaşul pleacă bucuros la drum, blagoslovindu-l pe binefăcătorul său. Între timp, Sfântul Cassian plecase grăbit la întâlnirea cu Dumnezeu. El ajunge, evident, primul. Într-un sfârşit apare şi Sfântul Nicolae obosit şi murdar. Spre surprinderea Sfântului Cassian, Dumnezeu îl întâmpină cu o politeţe rece, în timp ce Sfântului Nicolae îi iese în cale cu vădită prietenie. Lui Cassian îi spune că numele său va fi purtat doar de un om la zece mii, iar numele Sfântului Nicolae va fi unul dintre cele mai des întâlnite pe pământ. Un părinte vestit de la mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt, extrage din povestea de mai sus următorul înţeles: "Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului." (N. Steinhardt - Dăruind vei dobândi; editura Mănăstirii Rohia, 2006, p.185). Sfântul Nicolae mai are un frate, pe Simicoară, care era serbat a treia zi după el. Simicoară e un Sân-Nicoară mai mic. Specialitatea lui era protecţia împotriva frigurilor. Pe sfânt îl întâlnim mai ales în colinde. Vă redau unul: "Sfântul Sfânt Nicoară Bun gând şi-a gândit, D-un prânz a făcut, Câţi sfinţi c-a poftit Toţi că or venit. Sfântul Sfânt Nicoară Puse raze-a treia zi Ţi-l văzură că veni Pe un cal porumb, Negru de-asudat, Albu' de-nspumat. C-un ţipău de grâu, C-o cupă de vin. Din ţipău mişca, Din cupă vin bea. Nicoară-ntreba: - Unde-ai zăbovit? - Sfinte, am zăbovit, C-am îndireptat Două luntrii pline Cu suflete bune; Luntrii încărcate Cu suflete curate. La mese întinse Cu făclii aprinse. Două luntrii grele Cu suflete rele La mese strânse Şi la lumini stânse." (Notă: Ţipău - pâine mică, pâinişoară.) Moș Nicolae a rezistat campaniei ateiste întreprinse cu mare sârg de comuniști. În ciuda faptului că Moș Crăciun a fost înlocuit în ultimii ani ai comunismului cu Moș Gerilă (Ded Maroz), care, chipurile, trecea granița din Uniunea Sovietică în România ca să aducă mult-așteptatele cadouri, îmbrăcat în veșminte roșii, de un roșu comunist. Moș Gerilă nu mai venea în Ajunul Crăciunului ci fix în noaptea de Anul Nou. Timpul a trecut, a trecut și valul consumerismului l-a misionat pe Moș Crăciun să devină cel mai mare agent de vânzări. Vinde cel mai bine și vinde orice. Dar despre asta, într-un articol viitor. (Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român)

Ciprian Voicila: Ce cred copiii despre Mos Nicolae si Mos Craciun?

Sambata ies din carcasa mea de om matur si ma intorc in Taramul Posibilului. Lumea maturilor este condusa de principiul realitatii si de ideologia realismului. Aici ai realitate cata vrei. Ai eficienta. Si mai ales, ai exactitate. Lumea de semnificatii a copilului este radical diferita. Ceea ce noua, maturilor, ne pare a fi un scaun, pentru copil poate fi un castel, o fiinta fantastica pe patru picioare, o masina de teren s.a.m.d. Intalnirea cu un copil iti revigoreaza sufletul, iti spala mintea de universul explicatiilor stereotipe, adevarate, dar moarte. Sambata de sambata ma intalnesc, o ora, cu mai multi copii. Sunt copiii care vin la Atelierul de Creativitate, organizat de Radio Itsy Bitsy. Facem un soi de comert: eu le livrez povesti de mult uitate, ascunse prin hartoagele prafuite din biblioteca, le provoc imaginatia prin fel de fel de teme insolite. Ei ma ajuta sa imi lamuresc dilemele pe care le port in mine din copilarie si care atarna greu. Ca un sac doldora de jucarii. Stiind ca saptamana viitoare va veni iarasi Mos Nicolae, negresit, le-am lansat niste intrebari care de ani buni nu-mi dau pace: unde locuieste Mos Nicolae? Dar Mos Craciun? De ce aduc, ambii, cadouri? De ce sunt amandoi mosi, n-ar putea fi macar unul mai tanar? Cat de cuminti trebuie sa fim ca sa primim cadouri? Si trebuie sa fim cuminti tot timpul? Cum de reusesc sa aduca mult-asteptatele cadouri tuturor copiilor, intr-o singura noapte? Nu obosesc? Dar sa o luam pe rand… Eu: Unde credeti voi ca locuieste Mos Nicolae? Dragos Frasineanu (5 ani): Locuieste in pamant. Intr-o groapa. Eu: Pai, nu ii e frig? Dragos: Nu, pentru ca are niste lemne acolo. Si are o usita acolo, care este soba. Locuieste langa casa lui Mos Craciun. Teodora Mihoci (6 ani): Mos Nicolae locuieste un pic mai departe de Mos Craciun. Pentru ca sunt separati de anotimpuri, toamna vine Mos Nicolae si iarna vine Mos Craciun. Numai in anotimpurile friguroase vin. Vara nu vin, ca e prea cald pentru ei. Doar Mos Craciun locuieste la Polul Nord. Mos Nicolae locuieste intr-un loc pe care nu il stim. Ioan Izak (5 ani): Poate Mos Nicolae locuieste pe blocuri. Dragos Frasineanu intervine: Sau poate locuieste intr-o pestera. Dragos Frasineanu intervine: Sau poate locuieste intr-o pestera. Maria Izak (8 ani): Mos Nicolae locuieste intr-un iglu, langa Mos Craciun. Eu: Dar cine este Mos Nicolae? Ioan Izak: Mos Nicolae e Sfantul Nicolae. Traieste cred ca in cer, adica un pic mai jos decat Dumnezeu, nu chiar in spatiu. Eu: Cum credeti voi ca poate sa aduca jucariile cei doi mosi la atat de multi copii - ganditi-va ca primesc jucarii copiii din intreaga lume? Nu obosesc? Si cum de nu ii putem vedea? Cand ne trezim dimineata vedem doar jucariile. Mosii au disparut fara urma. Alma Maria Florea (5 ani): Mos Craciun cumpara din magazine jucarii. Daca avem prea multe jucarii de la Mos Craciun, nu este bine pentru ca ni se umple casa de jucarii. Ioan Izak intervine: El este invizibil. Se duce in magazine fara sa plateasca. Mos Craciun face bani, le da spiridusilor, spiridusii se duc la magazin, dau banii invizibili. De Craciun spiridusii il ajuta pe Mos Craciun, le baga (pe jucarii) in cutii. Mos Craciun lasa sania pe bloc sau pe casa. Intra pe geam, zboara ca Spider-Man. Se face invizibil. Intra pe geam, lasa cadourile si dup-aia dispare. Maria Izak: Eu cred ca spiridusii intra in case ca sunt mai mici, se fac invizibili si intra in case. Ioan Izak: Mos Craciun nu oboseste, ca sta pe sanie. Vlad Cristescu il aproba: Nu oboseste, ca mos Craciun sta pe sanie. Intervine Alma: El (Mos Craciun) se transforma daca are bagheta. Eu: Dar ce credeti voi ca mananca Mos Nicolae si Mos Craciun? Dragos Frasineanu: Mos Nicolae si Mos Craciun mananca zapada. Ioan Izak intervine: Sau pesti. Dragos Frasineanu intervine: Sau foci. Eu cred ca amandoi aduc iarna. Ioan Izak intervine: Eu cred ca de la iarna se fac amandoi batrani. Dragos Frasineanu: Eu cred ca au trait prea mult timp, de aia au devenit batrani. La fel ca tine (adica la fel ca mine. Te pomenesti ca in ochii lor sunt un batran! Am mai aflat ceva interesant de la ei!) Eu: Dar ati fost cuminti ca sa primiti jucarii de la Mos Nicolae? Alma Maria: Eu toti anii astia am fost cuminte. Eu o sa fiu mereu cuminte. Eu: Dar stiti ca Mos Nicolae mai aduce si cate o nuielusa? Maria Izak: Aduce nuielusa lu cei rai. Am vrut sa-i fiu si eu util lui Mos Nicolae. Am luat un pix, o coala si am inceput sa notez ce cadouri asteapta partenerii mei de dileme si dialog de la Mos Nicolae. A reiesit ca: Daria Zamfir (7 ani) vrea o papusa Monster High - dar nu e prea urata?, zic. Nu, zice, am acasa tot setul; Alma vrea un ursulet simplu, cat se poate de simplu, Winnie, dar si un ponei care vorbeste; il cheama Rosa; Ioan vrea testoase Ninja, dar si monstruleti mici, seria 3 de gunoi (le mai zice Mizerabili sau Deseuri); El s-ar multumi si cu un zombie pe care il tragi de maini si ii iese creierul; Dragos vrea un aparat care face inghetata adevarata - dar nu facem rosu in gat, daca mancam iarna inghetata?, zic. Nu, zice, pentru ca exista si inghetata calda. Maria vrea muuuulta ciocolata si un Pet Shop, adica animalute mici care dau din cap. Teodora vrea fetita din filmele de pe Minimax si un Pet Shop cu animalute mici. Vlad vrea 2 jocuri si un set de tren, cu baterie. Diana Maria Cretu (4 ani) vrea „o pisicuta care o cheama Daisy, am vazut-o eu pe o carticica”. (Ciprian Voicila)