Contul unde pot dona cei care vor să o ajute pe Mioara Grigore, autoarea cărții „Cancerul, dragostea mea”.

"Cancerul, dragostea mea" - povestea MIOAREI si... de medialert
Povestea MIOAREI GRIGORE, mama cu cinci copii... de medialert Contul unde puteți dona pentru Mioara este: RO03 BTRL 04801 20122 5679XX, deschis la Banca Transilvania, Sucursala Piaţa Chibrit, Bucureşti. Titular cont: Viorel Grigore. „Cancerul, dragostea mea - cel mai frumos roman de dragoste. Am citit cartea Mioarei Grigore (apărută la Editura Predania) într-o zi de duminică. M-a șocat, mai întâi, titlul: Cancerul, dragostea mea. L-am înțeles abia când am sfârșit lectura. Titlul volumului este amăgitor. Te face să crezi că ții între mâini o carte despre cancer și când colo cartea este, de fapt, o poveste de dragoste. Crezi că vei citi o carte despre moarte și la sfârșit constați că ai aflat, în sfârșit, ce este învierea. Este un roman de dragoste trepidant, crud, în care viața își atinge propriile limite și i se dezvăluie cititorului în toată nuditatea ei. Mioara - care este un scriitor veritabil în al cărei condei se îmbină observația naturalistă a tragismului cotidian, ironia corozivă, autoironia persiflantă, portretistica moraliștilor francezi, absurdul camusian, știința reportajului, aroma binefăcătoare a scrierilor duhovnicești- a scris cel mai frumos roman de dragoste apărut în literatura noastră postdecembristă. Până să îmi cadă în mâini cartea asta, cu titlul ei amenințător și amețitor- dureros de frumoasă- socoteam ca fiind cel mai frumos roman de dragoste Spuma zilelor (Boris Vian), în care gustam cu delicii tonul narațiunii permanent comic și continuu tragic. Cancerul, dragostea mea, fiind o oglindă necruțătoare a vieții, a învins la scor Spuma zilelor, care va rămâne de-a pururi o simplă, frumoasă, suprarealistă ficțiune. Povestea de dragoste a Mioarei se desfășoară amplu și alert pe mai multe planuri ale realității. Mai întâi cititorul ia contact cu Dumnezeu care, iubind-o, i-a dat întâlnire Mioarei exact acolo unde omul (oricare dintre noi) se așteaptă mai puțin: în boala și suferința ei/lui. Iubind-o atât de mult, El i-a scos în cale - de regulă, în perimentrul sacru al bisericii- oameni adevărați, în care ard nevăzut inimi calde și săritoare, sensibile la durerea și disperarea semenului lor. În al doilea rând, cartea Mioarei Grigore ne învață ceva despre dragostea adevărată dintre bărbat și femeie. O dragoste dementă, de nemăsurat cu instrumentele intelectului sau ale rațiunii. Dragostea lui Viorel, soțul Mioarei, crește incredibil, enervant chiar, de la pagină la pagină. Din dragostea lor exemplară răsar niște flori: Maria, Antonie, Iustina, Macrina și Nectarie. Toți cinci luptă pe viață și pe moarte pentru existența mamei lor, pentru fiecare fărâmă de viață pământească. Cine se plânge că din lume a fost evacuată solidaritatea umană, cine se pregătește de parastasul familiei tradiționale, cine tratează cu neîncredere semnele minunate pe care ni le trimite în dar, la tot pasul, Dumnezeu - toți, și mulți alții ca ei, vor fi șocați când vor citi cartea aceasta. Cancerul, dragostea mea ne învață concret, empiric, cum să discernem între ceea ce este esențial, central, în viață și ceea ce este insignifiant, periferic. Cartea reașază valorile în miezul vieții, exact acolo de unde le-a smuls tornada lumii fără de Dumnezeu, nihiliste sau apostate, în care trăim. Nu poți iubi cu adevărat, dacă a dispărut din tine orice urmă de frumos. Și nu îi poți învăța ceva valabil pe ceilalți, dacă nu ești autentic. Dacă ai ales să fii, pentru totdeauna, un simulacru uman. Am recunoscut în Mioara un om frumos și autentic (suferința ne redă dimensiunea autentică a propriei ființe). Am descoperit în ea un scriitor de mare talent care a câștigat pariul cu viața (cartea se încheie cu personajul-narator care urcă un munte nu doar al suferinței, ci și al acceptării; parcurge un drum ascendent pe care își revede filmic întreaga existență, fiind însoțită- cum altfel?- de Viorel și de cele 5 roade ale dragostei lor, iar la capătul itinerarului îl regăsește pe Dumnezeu: „Slavă Ție, Doamne, mai apuc să zic, și pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferința, suferință care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie. Urcam... urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare... urcam spre cruce...”). A câștigat și marele pariu cu literatura. A scris un roman realist, dens, convingător, pe care îl citești plângând, râzând, bucurându-te, parcurgând întregul spectru al stărilor afective, participând empatic la lupta ei pentru viață. Și pentru Viață. (Ciprian Voicilă)

Stelian Gomboș despre „Sfinții de lângă noi”

Recenzia a apărut în Confluențe literare și pe site-ul www.crestinortodox.ro. Semnal editorial şi publicistic - Ciprian Voicilă, Sfinţii de lângă noi (Întâmplări. Portrete. Reflecţii), Editura Areopag, Bucureşti, 2014, 272 pagini… Motto: „Cartea lui Ciprian Voicilă, „Sfinţii de lângă noi - Întâmplări, portrete, reflecţii”, este un puzzle încântător de eseistică urbană, file de pateric contemporan, exerciţii de admiraţie şi uluitoare minuni. O carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost şi zorzoane lingvistice, cartea se așază într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian Voicilă ne împărtăşeşte ce a auzit, a văzut şi a simţit... Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumii agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracole se întâmplă întotdeauna lângă noi.” (Laurențiu Dumitru). Sociolog la Muzeul Țăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a publicat recent un nou volum dedicat oamenilor deosebiți pe care i-a întâlnit în perimetrul bisericii. „Sfinții de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecții”, volum apărut la Editura Areopag din București, cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunși uneori în cei mai «ciudați și necăjiți oameni»”.Autorul însuși afirmă că lucrarea sa „este un exercițiu de admirație față de oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit în ultimii ani“. Un capitol din carte este dedicat de buzoian părintelui Macarie Beșliu de la schitul Muntioru din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. Fost stareț al Mănăstirii de la Poiana Mărului, părintele Macarie este, poate, cel mai important duhovnic al zonei Vrancea, de numele său legându-se protestele din anul 2010 ale credincioșilor care au manifestat în fața Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei. Supranumit „al doilea Vasile de la Poiana Mărului”, părintele Macarie Beșliu trăiește în schitul de la Muntioru, unde a fost exilat în urmă cu patru ani de la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a slujit  aproape două decenii. „Am urcat într-o iarnă, cu senzația acută că drumul până la schit devenise infinit și că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Totul în jur era dalb, înghețat, de o frumusețe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf și având ca reper terestru o potecă creată de pașii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârșire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alți creștini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile și mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi s-au afundat în zăpadă până la șold și un vifor ca în stepele rusești mătura totul în cale, în rotocoale spiralate“, scrie autorul Ciprian Voicilă în cartea sa. Cât despre întâlnirea cu părintele Macarie, autorul şi sociologul Ciprian Voicilă scrie: „Când l-am văzut prima dată, m-a marcat chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la mănăstirea Antim, dar și de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să își semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam“. Alte capitole ale cărții sunt dedicate Părintelui Justin Pârvu, Cuviosului G. cel nebun pentru Hristos, CEDRY2K - poetul străzii, Părintelui Nicanor Lemne etc. Cu alte cuvinte, ultima carte a lui Ciprian Voicilă adună o serie de episoade excepţionale cu câteva dintre figurile cele mai luminoase ale ortodoxiei româneşti. O citeşti cu încântarea unui copil ce descoperă zecile de culori dintr-un caleidoscop. Aşa descrie, după cum spuneam şi în rândurile anterioare, Maica Ecaterina Fermo, noul volum al lui Ciprian Voicilă "Sfinţii de lângă noi", apărut recent la Editura Areopag din Bucureşti. În caleidoscopul său, Ciprian Voicilă a adunat întâmplări personale legate de câteva dintre cele mai luminoase figuri ale ortodoxiei româneşti. Iată un episod inedit despre părintele Justin Pârvu: „Prin anii 2007-2008, Ionuţ Crișan a ajuns pentru prima dată la mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La mănăstirea Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le-a propus să intre împreună la părinte, să primească un cuvânt de folos. (...) Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le-a fost mirarea când sfinţia sa le-a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le-a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le-a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându-i, printre altele, să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l-a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu-se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul". Sau o întâmplare, despre Părintele Justinian Chira, bătrânul Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, cel care l-a adăpostit şi l-a ocrotit pe Nicolae Steinhardt. "Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne-am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian a nimerit un prieten de-al meu. Nu ştiu cum arhiereul l-a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s-a întors spre acesta şi ia spus: - Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Iisus Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. „Pentru ce este de folos o asemenea carte, şi cui se adresează ea?” – s-ar putea pune întrebarea. Şi aceasta în contextul de azi, 2014, în care cititul cărţilor „clasice” se diminuează de la an la an sub avalanşa noilor formate on-line: pdf, tablete, e reader etc. Un posibil răspuns ar fi acesta: tot în zilele noastre se manifestă un fenomen de creştere, treptată, dar sigură, a unei atitudini antiecleziale, „liber-cugetătoare”, agnostice şi ateiste, pe care unii dintre noi, cu naivitate, o socoteam apusă odată cu prăbuşirea regimului comunist. Iată că lucrurile nu stau deloc aşa, ci hidra revine în forţă şi agresiv, dominând deja spaţiul media, atât cea „clasică”, ziare, reviste, radio, tv, cât şi cea aşa-zis„virtuală”, internetul. În toate statisticile sociologice România şi românii se găsesc pe podium, poate chiar pe cea mai înaltă treaptă a lui!, la capitolul credinţă/religiozitate, marea majoritate a populaţiei sunt membri/mădulare ai/ale Bisericii Ortodoxe Române. Dar cum este receptată aceasta de către noii atei secular umanişti? Ca o instituţie, întemeiată evident de către oameni după modelele familiare lor: academii, loji, partide, ministere etc., cu interese de putere şi economice concurente lor. Această viziune este împărtăşită, din păcate, nu de puţini „dreptmăritori creştini”, mai mult sau mai puţin intelectuali. Aşa stând lucrurile, iată o mărturie care vede viaţa Bisericii din altă perspectivă, insistând pe aspectele relaţiilor interpersonale, ale comuniunii acestor mădulare, căci, iată, Biserica o fi ea şi instituţie, dar, mai întâi de toate, este Trupul viu al lui Iisus Hristos. Şi acesta este alcătuit din mădulare, de la vlădică la opincă, de la cei mai sfinţi la cei mai păcătoşi. Autorul ne înfăţişează secvenţe reale, trăite de el, ale acestor întâlniri reale, cu oameni vii, contemporani, unii recunoscuţi pentru sfinţenia lor, alţii anonimi, mărturisind prin aceasta lucrarea harului ce nu încetează să se manifeste până la sfârşitul veacurilor. „Cine sfinţeşte mai sfinţească, cine spurcă mai spurce…” – aceasta este libertatea chipului lui Dumnezeu…” (Pr. Dan Bădulescu) Maica Ecaterina Fermo - „Întotdeauna m-am ferit să-mi fac o părere despre cărţile care au în cuprinsul lor mai mult de două subiecte distincte. Aşa stând lucrurile, m-am emoţionat un pic când autorul acestei cărţi m-a rugat să scriu câteva rânduri cu impresiile mele despre cartea lui, cu atât mai mult cu cât îmi este şi bun prieten. Spre surprinderea mea, am fost furată imediat de conţinutul caleidoscopic al cărţii şi nu mă pot abţine să nu fac referire la bucuria pe care mi-a lăsat-o lectura cărţii, bucurie similară copilului care priveşte uimit zeci de imagini superbe din sticlă colorată, care se succed cu fiecare mişcare a tubului banal de carton – numit, pe bună dreptate, caleidoscop. Într-adevăr, deşi închisă în banalele coperţi de carton, cartea aceasta ne surprinde tocmai prin unitate în diversitatea subiectelor, prin coloritul şi inflorescenţa fiecărui subiect, care cucereşte ca stil şi ca subiect în egală măsură. Cartea aceasta este adresată oamenilor care caută „piatra filozofală” şi, când găsesc un fake sau un kitsch, prin înşelare drăcească se păcălesc, crezând că au descoperit misterul vieţii. Dar Ciprian Voicilă ne oferă exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai „ciudaţi şi necăjiţi oameni” şi remarcă, extraordinar de pertinent, că acolo unde societatea noastră secularizată, descentrată şi desacralizată huleşte, batjocoreşte şi scuipă, tocmai acolo se află comoara lui Dumnezeu! Ferice de acest tânăr scriitor, care a folosit din plin harul şi bucuria darului Duhului Sfânt, dobândit în repetate rânduri, în tainicele întâlniri cu sfinţi în viaţă, cu oameni adevăraţi -oamenii lui Dumnezeu – dar mai ales că a ştiut să discearnă fără pic de înşelare care sunt acei oameni, chiar dacă uneori aveau aspect exterior dubios; şi acolo unde majoritatea societăţii ar fi scuipat a silă, el a apreciat, bucurându-se cu Bucurie Sfântă. Îmi aduc cu drag aminte de copilăria mea, a anilor ’60, când majoritatea cărţilor pe care familia mea încerca să mi le facă cunoscute, prin lumea cărora sufletul meu s-a adăpat, pregătindu-se pentru viaţă, purtau pe copertă însemnul binecunoscut al „Bibliotecii pentru toţi”. Citind cartea Sfinţii de lângă noi, cred că pot afirma cu toată tăria că este o carte pentru toţi. O recomand deci tuturor tinerilor debusolaţi, căci vor găsi calea, o recomand tuturor părinţilor pierduţi în „neînțeleasa lume a copiilor”, căci vor găsi cu siguranţă calea, o recomand tuturor plictisiţilor şi abuzaţilor de strâmbătatea vieţii, căci vor găsi calea, chiar şi filozofilor şi politicienilor care sunt cel mai greu de îndrumat, o recomand şi lor, căci sigur vor găsi răspuns şi cale de ieşire către singura şi adevărata viaţă – viaţa în Iisus Hristos”. Sorin Preda - „Ce dar minunat ne oferă Ciprian Voicilă! Darul unei cărţi simple şi frumoase ca peretele de răsărit din casa unui creştin. O carte binecuvântată la umbra icoanei unor cuvioşi: părinţii Justin Pârvu, Proclu, Nicanor sau maica Paisia. O carte plină de gânduri şi emoţii mistice, stârnite de amintirea unor fapte şi întâmplări fără egal: mirul izvorât din fotografia părintelui Justin, piciorul care începe să-i crească unui copil şchiop, zidul de aer ridicat în calea securiştilor. Întâmplări grele, puternice, dumnezeieşti, pe lângă care trecem adesea indiferenţi, apatici şi fără nicio reacţie sau tresărire de conştiinţă – dovadă că trăim, cum spune şi unul din capitolele cărţii, într-o lume greşită, o lume pe dos. O lume pe care nu o putem lăsa aşa copiilor noştri, ci, urgent şi cu un ultim efort, se impune să o schimbăm. Este un efort uriaş. Un efort titanic şi nemilos, ce trebuie să înceapă mai întâi cu noi înşine. Acesta este, de fapt, îndemnul cărţii. Să ieşim din inerţia molcomă şi consumistă în care trăim. Să restabilim ordinea firească a lumii, detronând lucrurile şi avuţia, pentru a pune gândul mântuirii şi trăirea lui Iisus Hristos, emoţia şi frumosul, bunătatea şi milostenia în chiar centrul vieţii noastre de oameni lesne muritori în însăşi nemurirea noastră”. “Oamenii despre care am scris în această carte au ceva în comun: i-am întâlnit în perimetrul sacru al Bisericii. Pentru mine, unii sunt deja sfinţi: părintele Justin Pârvu sau maica Paisia. Alţii merg pe calea sfinţeniei- monahul Proclu, părintele Macarie de la schitul Muntioru, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian Chira sau G. cel Nebun pentru Hristos. Iar alţii sunt eroi: Gheorghe Jijie, Marcel Petrişor. În timp ce tânărul Stelian, fostul Cedry2k, a descoperit destul de recent calea Adevărului dar, dacă va merge pe ea, ar putea deveni un reper pentru cei din generaţia sa. Am simţit imboldul interior de a scrie, fie şi în treacăt, şi despre experienţa întâlnirii unui matur cu copiii, dar şi despre starea perpetuă de a fi copil. Am scris despre prietenie, punctând câteva repere culturale, pentru că prietenia este o întâlnire decisivă, o experienţă inegalabilă, unică pe care o descoperim cu precădere în adolescenţă şi care ne marchează pentru totdeauna. Cum altfel devenim oameni dacă nu prin întâlnirea cu un om, cu o carte, cu Dumnezeu? Eroii cărţii mele sunt autentici, vii, exemplari. Au un ideal clar. Caracterul lor atipic se profilează pe un fundal al României de astăzi care devine din ce în ce mai pregnant, mai agasant, mai contrafăcut. De aceea am simţit nevoia ca, în anexele cărţii, să mă refer la câteva probleme care ne stau în faţă ca o ameninţare şi care tind să ne transforme viaţa în opusul ei: manipularea, standardizarea, dependenţa de televizor, sexismul, asaltul noilor minorităţi, macdonaldizarea vieţii şi a morţii, simulacrele care ni se oferă ca modele, consumerismul, costurile vieţii trăite între betoane. Anexele sunt contrapunctul, antiteza cărţii propriu-zise. Ele sunt, de fapt, partea a doua a volumului de faţă. Şi cele două părţi trebuie citite împreună: Oameni admirabili… întro lume pe dos. (Ciprian Voicilă). Aşadar, în concluzie şi în încheiere, tânărul sociolog la Muzeul Ţăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a fost inspirat de “oameni ai lui Dumnezeu”, oameni admirabili pe care i-a întâlnit în ultimii ani. Cu toţii se regăsesc în Sfinții de lângă noi. Ciprian Voicilă a publicat diverse articole şi eseuri în revistele Dilema Veche, Cultura, Suplimentul de cultură, Observator Cultural, Visul copiilor, Draga Mea, Adevărul literar, Cuvântul, Martor – revista de antropologie editată de Muzeul Ţăranului Român, Viaţa Românească, Sinapsa, Orthograffiti, Axa, Liternet, Metropam. Este coautor la volumele Experimentul Zaica (Editura Meridiane, 2000, în colaborare cu Irina Nicolau şi Daniela Alexandrescu); Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola (Editura Ars Docendi, 2002, în colaborare cu Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Cosmin Manolache, Daniela Alexandrescu); Povestiri mici şi mijlocii (Editura Curtea Veche, 2004, împreună cu Călin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica; volum apărut în 2013, în limba germană, sub titlul Kleine und mittlere Geschichten); Cartea cu euri (Editura Curtea Veche, 2005); Cartea cu bunici (Editura Humanitas, 2007, volum coordonat de Marius Chivu); Anii ’90 şi bucureştenii (Editura Paideia, 2008); Îngeri, zmei şi joimăriţe (Editura Humanitas, 2008, în colaborare cu Ana Pascu, Carmen Mihalache, Cosmin Manolache), Despre părintele Macarie (culegere de mărturii, Editura Areopag, 2013), volumul autobiografic Diavolul din pahar.  Prin urmare, îi dorim autorului Ciprian Voicilă să aibă parte de mult succes, mult spor şi multe împliniri duhovniceşti, în continuare, pentru a-L putea propovădui şi mărturisi pe Dumnezeul Cel Adevărat, cu timp şi fără timp, spre Slava Lui şi folosul duhovnicesc al oamenilor! (Stelian Gomboş)

Alexandra Svet despre „Sfintii de langa noi”

Mult mai mult decat o carte. Intalniri cu Vesnicia. Binecuvantari pe care le simti parca aievea, ca si cum ai fi chiar in fata ochilor blanzi si senini ai Parintelui Justin, ca si cum te-ar ajunge binefacatoare rugaciunea din fata ferestrei deschise a Arhiereului de la Rohia care iti cunoaste fiecare gand, ca si cum ai simti linistea lui Cioran dinaintea mortii....pentru ca, iata, de aici am aflat ca a murit spovedit si impartasit.... Nu va spun mai multe, va las sa descoperiti singuri comorile din carte- de la cei care au descoperit taina tineretii fara de batranete si a vietii fara de moarte. Lasati-l pe Ciprian Voicila sa va poarte de mana, sa va arate lumea vazuta prin ochii sai si sa va inalte inimile. Va soptesc doar cateva ganduri de-ale lui, care pe mine m-au cutremurat... “Mă hotărâsem să le fac pe toate pentru Dumnezeu: să gândesc, să scriu, să vorbesc, să respir, să admir, să înving, să mă las înfrânt, să urăsc de moarte păcatul, să caut frumosul bine camuflat în urâciunea zilnică, să iert de şaptezeci de ori câte şapte, să pun între paranteze dorinţa polimorfă de a căuta plăcerea şi de a evita constant orice suferinţă, să amân momentul răzbunării până când orice umbră de dorinţă de răzbunare se va evapora de la sine, să nu mă mai rog pentru mine, ci întotdeauna pentru ceilalţi. Iar dacă trăiesc, pentru Dumnezeu să trăiesc, şi, dacă voi muri, pentru El să mor.“

Marius Ianuș: Cântec pentru Sfântul Valeriu

Valeriu, Valeriu, sub pecetea nopții,/ în crugul infernului nostru târziu,/ s-au dus haiducii, s-au dus toți hoții/ de Rai dintr-al Domnului Fiu?/ S-au dus la Domnul aceștia, cu toții,/ prin bezne și temnițe reci de dureri?/ S-au dus toți aceștia în Văile Morții,/ să bea Apa Vie ce curge din Cer?/ Valeriu, Valeriu, un ceas ca un câine/ dă roată timpului nostru sărac…/ Ce a fost ieri? Dar ce va fi mâine!/ Durerile toate în al trupului sac…/ Tu roagă-te-n taină să rupem tăcerea,/ să vină Izbânda cu Armata-i de Fier,/ să crească în inimi din nou Învierea,/ ca să trecem al Nopții nopților ger.

Sfânta Lumină de la Mormântul Domnului. Ierusalim, 2014

În pragul Învierii Domnului, să o ajutăm pe Mioara Grigore, autoarea minunatei cărți, „Cancerul, dragostea mea”

Aici veți găsi o filmare cu Mioara și familia ei, exemplară din diverse unghiuri. Distribui cu întârziere (o întârziere pentru care îmi cer iertare) această postare. Despre „testamentul” Mioarei am scris - după cum m-a călăuzit Dumnezeu - aici. Nu am făcut-o din milă: am făcut-o cu mândria că am descoperit în Mioara Grigore un scriitor veritabil. Pentru mine romanul ei autobiografic - apărut la Editura Predania, „Cancerul, dragostea mea”, nu este un testament. Este un pansament. Pe care îl folosești când ți se pare că durerile și urâtul tău existențial sunt unice, fără sinonimii. Folosindu-l, pansamentul își arată negreșit eficacitatea: durerile tale se relativizează, devin mult mai mici, ridicol de insignifiante. Cartea este mărturia unei vieți în care Dumnezeu își face simțită din plin prezența. Testamente scriu numai oamenii care stau să moară. Mioara trăiește și ne va mai trăi. Dacă aș avea banii necesari, i-aș da lunar - fără să clipesc - suma asta, 6000 de euro. Dar, din păcate, nu o am. Vă îndemn pe toți cei care îmi sunteți prieteni aici, în mediul virtual, să transmiteți mai departe acest mesaj. Până când va ajunge la cei care și pot, nu doar ar vrea să o ajute pe Mioara. Astăzi, spre mâine, este ziua Învierii Domnului. Să ne bucurăm, descoperindu-L în Mioara, în soțul ei, Viorel, și în cei 5 copilași ai lor, pe Cel ce suferă de-a pururi cu cei ce suferă acut și mut și să-I întindem o mână caldă și fermă. (Ciprian Voicilă)

Vă recomand un text superb al scriitoarei Alexandra Svet: Luminândă

Ti-am luat liliac. L-am asezat in fata icoanei pe care mi-a daruit-o proprietarul. Icoana in care, pe sticla putin crapata jos, esti zugravit cazut, coplesit de greutatea crucii. Pe un fond verde- e atat de mult verde- se disting mantia cea rosie a suferintei, chipul deznadajduit al Maicii Sfinte, lacrimile a trei femei miloase, Simon ajutandu-Te cu crucea, soldatii biciundu-Te fara de mila, vreo doi trei trecatori curiosi. Candela palpaie in fata icoanei luminandu-ti patimirea. Miroase a tamaie, a liliac si a ploaia de afara. Cand am iesit in noapte parea ca toti copacii se misca in jurul meu, vii , tanguindu-se ca acum 2000 de ani... Parea ca aceeasi tensiune ca atunci cuprinde intreaga fire si ca luna plange cu aceleasi lacrimi de sange ca in noaptea aceea, cand Te privea neputincioasa, de acolo de sus, si parca ar fi vrut sa moara ea in locul Tau, dar nu putea... Tin in mana comoara mea cea mai de pret. Bucata din maslinul langa care ai plans. Cea pe care mi-a daruit-o paznicul gradinii Tale. Cand am intrat prima oara in ea, am izbucnit in plans... parca Te vedeam, descult si imbracat in alb, mergand spre cei veniti sa Te ucida. lasandu-Te sarutat de cel pe care l-ai numit "prietene", desi stiai prea bine ca Te-a tradat. Acest "prietene" rostit atunci in noaptea aceea, mi se pare cel mai complex si mai frumos si mai inalt si mai nobil cuvant rostit vreodata pe pamant. Culmea nobletei. De Fiul Omului, dupa ce plansese cu lacrimi de sange, inainte sa moara pentru noi, catre ucenicul care L-a tradat, pentru 30 de arginti si Il vindea acum, cu un sarut - (culmea vicleniei!) Retraiam parca fiecare dintre gesturile petrecute atunci acum 2000 de ani si nimeni nu imi putea potoli plansul. Si imi venea sa sarut pamantul cel sfintit de Lacrimile tale de sange... Si plangea inima in mine ca Te-a durut atat de tare. Ca Te-ai simtit atat de singur. Paznicul Tau m-a vazut ca plang. Isi tot facea drum pe langa mine. Tot incerca sa intre in vorba cu mine. L-am ignorat, cufundata in durerea mea. La plecare am stat insa putin de vorba cu el. Nu statusem mult acolo, cu Tine, insa deja ma simteam acum, la plecarea din gradina, mult mai buna decat eram atunci cand intrasem. L-am intrebat, asa, intr-o doara, nu stiu ce mi-a venit, daca noaptea se intampla ceva in gradina. Mi-a spus, pe tonul cel mai firesc din lume, ca uneori vii noaptea si Te rogi. L-am intrebat unde. Mi-a aratat maslinul cel mare si batran in fata caruia ma oprisem mai devreme, incercand sa il ating. Mi-a spus ca vii, imbracat in alb, intri in el si plangi. Ore in sir. Il ascultam fara sa ma indoiesc macar o clipa ca totul se intampla exact asa cum spune el. "Inauntrul maslinului e o mica grota" mi-a spus " Daca vii maine in pauza de pranz, cand nu e nimeni aici, te voi lasa sa intri sa te rogi acolo". L-am privit muta de uimire si de recunostinta si n-am mai apucat sa rostesc nici un cuvant ca a plecat brusc de langa mine. S-a intors radiind de bucurie si de bunatate, intanzandu-mi fericit o bucata din coaja maslinului... Am luat-o si l-am imbratisat intr-o efuziune necontrolata de fericire si de multumire care l-a facut sa roseasca, sa se fastaceasca si sa radieze si mai tare, de parea sa isi iasa din trupul micut si atat de firav... Si-n timp ce eu priveam muta, coplesita, topita, comoara sfanta din mana mea, el imi povestea zambind cu toata fiinta lui ca bunicul si strabunicul lui au fost la randul lor paznicii gradinii, iar el venea aici de mic copil. Imi spuse din nou, privind absent, cu lacrimi in ochi spre maslinul cel batran... "Vine aici uneori noaptea ...plange si se roaga... Sta ore in sir" Am plecat buimaca, tinand strans in mana comoara ce avea sa imi aminteasca in fiecare noapte de atunci incolo ceea ce conteaza. In fiecare seara de atunci, inainte de a adormi o tineam strans si veneam sa iti fiu alaturi in rugaciune, macar pentru cateva clipe. In fiecare seara de atunci incolo aveam sa imi amintesc- tinand strans la piept bucata de lemn de maslin ce parea ca traieste, ca vorbeste, ca vibreaza- ca dincolo de Realitate, exista Adevarul. Cel ce vine si se roaga plangand pentru noi, descult si imbracat in alb... Au trecut doi ani de atunci... Bucata mea de coaja de maslin are acum forma unei inimi, si are desenat pe ea - mi-a aratat Maica Pantilimona, ca eu nu m-am invrednicit sa vad-o lacrima ce se prelinge dintr-un ochi ce se contureaza subtil pe lemnul viu... O tin strans la piept. In seara asta parca plange... Imi amintesc ca a doua zi la pranz am fost acolo. Gradina era goala, soarele ardea mai luminos ca oricand, o multime de pasari ciripeau de parca incercau sa ne spuna ceva, dar noi nu intelegeam nimic...iar eu si Elena am intrat in grota din maslinul cel batran... Paznicul, stresat, incordat, speriat sa nu il prinda cineva, ne-a lasat sa stam o jumatate de ora acolo... Asa ne-a zis... Dar cine mai avea insa vreo notiune de timp? Au trecut doi ani de atunci... Am vazut cam toate locurile pe unde pasii si lacrimile Tale au sfintit pamantul. Inima mea a ramas totusi acolo, in Gradina Ghetsimani... O parte din ea e mereu acolo, plangand langa Tine. Incercand - si reusind prea rar - sa ramana treaza, sa iti fie alaturi in priveghere. Azi e Joia cea Mare. Ascult din nou denia de Joi, tin strans in mana comoara sfanta din coaja de maslin, in casa miroase a tamaie si a liliacul proaspat pe care Ti l-am adus... Scriu si simt cum ma invaluie somnul... Macar asta seara daca nu ai ramane singur... Dar in noaptea asta vei fi luat si vei fi dus la moarte. De doua mii de ani nu s-a schimbat nimic. Ne lepadam, Te vindem, Te tradam, chiar dupa ce iti sarutam cu evlavie chipul din icoana, Te rastignim... sau suntem, pur si simplu, indiferenti. Nu, de doua mii de ani nu s-a schimbat nimic. Strang tare la piept bucata de lemn din maslinul tau batran. Parca imi vorbeste. Astaseara se aude din el o ruga mai fierbinte decat in alte seri si pe pamantul mortii cad astazi lacrimi mari, de sange, sa-l invie. Imbracat in alb, descult, ai venit din nou...Asa cum vii in fiecare noapte. De doua mii de ani Ma vad din nou acolo in gradina Ta, rugandu-ma, atat de mica, la maslin. Revad apoi fiecare pas de cand am plecat. Imi amintesc cum in mintea mea rasuna obsesiv durerea unei singure fraza. O singura fraza ce avea sa ma urmareasca - ea si toata iubirea aceea din ea- mereu de-acum incolo.... Iar "Ea, crezand ca este gradinarul, I-a zis: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu Il voi ridica...." Plec din gradina unde ai plans. Si in inima mea rasuna obsesiv un singur indemn. Ce m-a calauzit, de atunci, si ma va calauzi mereu de acum incolo. "Ce căutați pe cel viu cu cei morți? S-a sculat, precum a zis mai înainte. Nu vă mai aduceți aminte de cuvintele Lui?" Cărora crezând ele, au propovăduit cele ce au văzut....." Plec din gradina unde ai plans, tinand strans comoara mea cea mai de pret. In mana, bucata mea de coaja sfanta de maslin. Si in inima o Luminândă. Svetilna. Cantare a luminii. Cantarea luminii lumii. (Alexandra Svet)

Alex Rădescu: “Sfinţii de lângă noi. Întâmplări, portrete, reflecţii” – Ciprian Voicilă

De la francezi avem expresia livre de poche. Ca format, in aceasta categorie se incadreaza noul volum al lui Ciprian Voicila:”Sfinţii de lângă noi. Întâmplări, portrete, reflecţii” Ca structura si continut, este însă o carte de suflet. Personajele, vieţile lor (contemporani cu secolul nostru), motive de tainice si roditoare întâlniri pentru Ciprian. Si prin el, autorul, ziditoare pentru noi, cititorii. Intalniri cu Pr. Justin Parvu, cu Maica Paisia, cu cersetori, cu Cedry2k, cu Gh. Jijie si Pr. Macarie si multi altii. Reflectii despre banalizarea binelui, despre identitate sau dorul arhaic (cu frumos!), despre Muzeul Ţăranului Român în vremuri de cumpănă… Am avut bucuria sa primesc aceasta carticica chiar de la autor, întărita cu pecetea scrisului sau de mână. Marturisire nu pentru fala rafturilor mele cu carti (desi nu e irelevant sau de ignorat), ci pentru nota personalista, a sângelui albastru trecut prin pixul mecanic. Cartea se gaseste la librariile Sophia si Evanghelismos, dar îi mai dorim si alte lansari! Doamne ajuta! (Alex Rădescu). Textul a fost preluat de aici. Alex Rădescu este coautor la volumul Jurnal athonit. Pagini de ucenicie.

Marius Ianuș: Drumul Crucii– (1) Date ”tehnice”

Dimensiunile Crucii: lungime – 307 cm, lățime 170 cm (a fost măsurată exact la București), lățimea scândurii – aproximativ 17 cm (la ochi). grosimea scândurilor – doi centimetri (la fel). Scânduri din lemn de brad sau molid. Durata Pelerinajului: 17 Martie – 16 Aprilie 2014. Nu am mers Duminica și în Sărbători. Au fost și două opriri în celelalte zile – am stat sâmbătă 5 Aprilie la București, pentru că pe 4 a fost ziua fetiței mele, pe care am văzut-o pe 5, și o lansare de carte a mea. Am stat vineri 11 Aprilie și sâmbătă 12 Aprilie la Mănăstirea Moglănești (Toplița), și la îndemnul Părintelui Onisim, așteptând să mai treacă ploaia. Vremea: pe primul braț al Crucii mele ploile m-au ocolit, în chip minunat. Pur și simplu ploua (și ningea – la Moldova-Sulița) noaptea și în Sărbători. Pe al doilea braț, și mai ales în ultimele patru zile de mers, am avut ploi zdravene, ba chiar și ninsoare. Poate unde am scurtat acest braț al Crucii (pe care îl plănuiam inițial ca fiind de la Cluj la Iași). Dar Părintele Onisim m-a avertizat că spre finalul drumului or să-mi vină și ceva încercări. Traseul: Moldova-Sulița – Pojorâta – Vatra Dornei – Păltiniș – Bilbor – Toplița – Tușnad – Sfântu Gheorghe – Prejmer – Săcele – Breaza – București (Piața Aviatorilor) – cu autobuzul la Târgu Mureș – Târgu Mureș – Reghin – Toplița – Petru Vodă – Humulești. (Nu am intrat în Gheorgheni și în Brașov, din motive personale, dar și dintr-un Cuvânt al Domnului, dar în mod cert binecuvântarea pelerinajului meu a atins și aceste orașe.) Peste 700 de kilometri. Susținători: cel mai mare susținător al meu a fost domnul regizor Nicolae Mărgineanu, căruia îi doresc o mare binecuvântare a Măicuții Domnului, asupra vieții lui și asupra vieților celor dragi lui. Și vă invit să urmăriți pe internet câteva din filmele sale: Binecuvântată fii, închisoare!, Părintele Arsenie Boca, omul Lui Dumnezeu, Privește înainte cu mânie. M-au mai sprijinit de-a lungul drumul meu, în ordinea în care i-am întâlnit: Părintele Zosima, de la Mănăstirea Moldova-Sulița, Costică de la Marginea, Părintele Ovidiu (preot acum, înaintea hirotonirii atunci) de la Dărmănești, Maica Nectaria de la Mănăstirea Păltiniș, Dumitru de la Glodu, Mariana, Ilie și Valeria de la Toplița și Gheorgheni, Maica Miriam și obștea Mănăstirii Izvorul Mureșului, Costel, Diana Șandru și familia ei de la Breaza, Profesorul Constantin ”Monșer” Giurgincă, de la Breaza, Costel, pustnicul necanonic, Părintele Constantin de la Bărcănești, Maica Iustina/Ieronima de la Mănăstirea Țigănești (și întreaga obște a acestei preafrumoase mănăstiri), călugărul care nu mi-a spus numele de la Otopeni, Ciprian Voicilă, Daniela Șontică și Daniel Focșa, lansatorii mei de la București, Librăria Predania, din același oraș, Iulian Boldea, Dumitru Buda și Amalia Buda de la Târgu Mureș, Părintele Onisim, Maica Ecaterina și întreaga obște de la Moglănești, omul care nu mi-a spus numele său de la benzinăria din Tulgheș (o fi Emilian, cel care caută informații despre mine pe internet?), Gabriela și copiii ei, Ana și copiii ei, Cosmina-Maria, Alina-Maria, Cornel, Maica Justina și obștea Mănăstirii Paltin, Iarina-Maria, David-George și părinții lor, Dumitru, nu mai știu de unde, Vasile de la Humulești, cu toți ai săi și obștii Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului de la Vatra Dornei (pe care am uitat, eu știu de ce, să o trec la rândul ei). Fără aceștia pelerinajul meu ar fi fost mult, mult mai greu. Le mulțumesc și Fratelui Vasile, Fratelui Ciprian, Sorei Anomismia și Fratelui Gabriel, care au postat trimiteri la pelerinajul meu sau la lansarea cărților mele pe blogurile lor. Ilustrații: Mai jos găsiți câteva imagini din pelerinaj. Dar relatarea abia începe. 1. Către Panaci, prima imortalizare a unui moment de odihnă:

2. Între Glod și Bilbor, pe Șaua Aluniș – Vămanu, la 1277 metri altitudine, la o cruce pusă de un credincios din Bilbor:

3. Plăcuța care atestă altitudinea locului menționat mai sus:

4. O să vă povestesc eu mai încolo ce e cu focul ăsta:

5. Pe Valea Prahovei:

6. La București. Fotografie făcută de domnul Nicolae Mărgineanu:

7. Domnul regizor Nicolae Mărgineanu, fotografiat, lângă Cruce, de mine:

8. Scriu la povestea Drumului Crucii mele, pe care o veți citi curând, poate pe acest blog, poate în presă, poate și-și, la Mănăstirea Doamnei, Moglănești, Toplița:

9. Am călătorit cu o singură pereche de papuci (cumpărați la mâna a doua). De fapt, m-am ambiționat să fac asta, pentru că la Toplița, pe al doilea braț al pelerinajului, aș fi putut (și poate că ar fi trebuit) să-mi iau niște cizme de cauciuc… Știind însă că voi da crucea, am hotărât să rămân și eu cu o amintire a pelerinajului – acești papuci:

10. Poate cea mai grea încercare a drumului, ninsoarea de pe muntele dintre Petru Vodă și Pipirig. În această poză nu puteți vedea toată grozăvia ei, pentru că atunci când s-a întețit, din pricina frigului, cu mâinile înghețate, nu mai puteam să scot aparatul foto din rucsac. De fapt, nu mai puteam nici măcar să deschid fermoarul de la buzunarul fâșului, așa că îi rugam pe cei care mă opreau să își ia singuri pliante din buzunarul meu:

11. Harta pelerinajului. Dar este o hartă conjuncturală. Pe Adevărata hartă a României, cea a României Mari, crucea mea e chiar în mijlocul țării:

12. Pliantul pe care l-am împărțit pe drum: descărcați.

Marius Ianuș: Am reușit!

Am ajuns acasă! Am reușit să-mi duc la bun sfârșit pelerinajul – de la Moldova-Sulița la București și de la Târgu Mureș la Târgu Neamț - peste șapte sute de kilometri, pe jos, cu o cruce în spate, scriind cea mai frumoasă poezie a mea: o cruce peste trupul României. Îl voi povesti, foarte degrabă, pe larg. Le mulțumesc tuturor celor care m-au susținut și pomenit în rugăciunile lor. Să îi răsplătească Măicuța Domnului și Părintele Arsenie Boca! Doamne ajută!

Ciprian Voicila: Praznicul singuratatii si masura copilariei

Cand ai pierdut sensul religios al unei sarbatori arunca-ti o privire spre icoana in care se reflecta sarbatoarea si ea te va invata totul. Textul evanghelic simte nevoia sa se desfasoare. Are nevoie se spatiu, de timp si de cuvinte ca sa se faca inteles. „A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intimpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvintat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul Vine, sezind pe manzul asinei”. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El, si ca acestea I le-au facut Lui. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intimpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta” (Ioan, 12, 12-18). Icoana reda printr-o singura imagine esenta sarbatorii. Daca ochiul tau, cel mai spiritual simt pe care il ai, va intalni o icoana a intrarii Domnului in Ierusalim vei intelege intr-o clipa. Cel ce s-a golit pe sine de dumnezeire si s-a facut om, Fiul Omului nascut nu intr-un palat, ci intr-o iesle intra in Ierusalim ca sa-si intalneasca propria moarte. Nu intra purtat de slugi, ci pe asin. De ce pe asin? Parintii Bisericii interpreteaza asa aceasta actiune parabolica a Mantuitorului: “Stim din Sfanta Scriptura ca asinul era socotit la evrei animal necurat.. Pentru aceea nici nu se primea intre cele ce se aduceau jertfa lui Dumnezeu, dupa Lege (Levitic 11, 26). El simboliza popoarele pagane care nu credeau in adevaratul Dumnezeu. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor, salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Sederea Mantuitorului pe manzul asinei insemna supunerea neamurilor inaintea lui Hristos” (Arhimandrit Ilie Cleopa- „Predici la praznice imparatesti”, editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 182). Femeile, batranii, tinerii nu stiu ca ei insisi implinesc o prorocie cand Ii canta: „Osana, intru cei de sus, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului”. Mai inainte regele David anticipase acest moment intr-unul din Psalmi: „Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda”(Psalm 8, 2). Apostolul Ioan ne spune foarte clar: „de aceea L-a intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”, a invierii lui Lazar. Iesisera sa vada un vindecator. Aceiasi oameni care ii strigau acum „Osana!”, aveau sa ii strige lui Pilat: ia-L, rastigneste-l! pentru ca fusesera dezamagiti: se asteptau ca Hristos sa coboare Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu sa inalte natura umana de-a dreapta Tatalui. Voiau un Paradis terestru, nu o Imparatie spirituala. Cunoscand inima lor, ne putem imagina cat de singur a intrat Iisus in Ieusalim. Evangheliile sunt scrieri pentru oamenii singuri si insingurati. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). “ In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai sai nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?” (Marcu 15, 34). Singurii care ii alina singuratatea sunt copiii. Nu ii gasim in nici una dintre Evangheliile sinoptice, dar ii vedem in icoana Intrarii in Ierusalim. Stau pe jos si isi intind hainutele peste care va trece El. Copiii s-au bucurat sincer si dezinteresat de venirea Lui in Ierusalim. Copiii sunt masura la care trebuie sa ajunga oamenii mari. Fericiti cei singuri, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!(Ciprian Voicila)

Cărți traduse din limba rusă de Angela Voicilă, apărute la Editura Areopag

La Editura Areopag a apărut cartea despre viața, minunile și prorocirile Schimonahiei Nila Kolesnikova

Traducere de Angela Voicilă. Volumul se găsește la Librăria Sophia și la Librăria Evanghelismos. …Cartea de faţă descrie viaţa ascetei ortodoxe şi mărturisitoarei secolului XX, schimonahia Nila (Evdochia Andreevna Kolesnikova -1904-1999). La vârsta de 12 ani a plecat la mănăstire, unde a fost tunsă călugăriţă, primind numele Eufrosina. După distrugerea mănăstirii în timpul regimului sovietic, a trecut prin cumplitele deportări şi lagăre comuniste. Fiind eliberată în anii de după război, a locuit în Tula, apoi în sătucul Fosforitnîi, care se află în împrejurimile Moscovei. In anul 1960 a primit schima mare, cu numele Nila. Dumnezeu a înzestrat-o cu mari daruri: înainte-vederea, vindecarea şi prorocirea. La stareţa plină de har ajungeau oameni din toate colţurile Rusiei pentru a primi ajutor, mângâiere şi vindecare de boli. Cartea este alcătuită pe baza amintirilor şi mărturiilor celor care au cunoscut-o pe maică în timpul vieţii, fiind completată cu ajutorul scrisorilor şi observaţiilor fiilor duhovniceşti şi oamenilor apropiaţi stareţei. ...Schimonahia Nila Kolesnikova este cunoscuta crestinilor romani prin profetiile pe care le-a facut despre viitorul Rusiei, despre viitorul intregii omeniri si despre sfarsitul lumii. Putini dintre cuviosii secolului XX au tras semnale de alarma atat de clare despre apropierea vremurilor din urma. Ceea ce este insa de mare importanta in cuvintele maicii Nila este ca totul este spus cu un duh de nadejde, cu un duh de liniste, fara tulburare. Ea nu vrea sa sperie pe nimeni, ci doar se face trambita dumnezeiasca pentru a-i pregati pe credinciosi pentru vremurile de prigoana care se apropie... CUPRINS: Notă/ Cuvânt înainte/ VIAŢA SCHIMONAHIEI NILA Anii copilăriei/ În mănăstire/ În tranzit, spre închisoare/ Lagărul/ Pe pământul natal/ Tula/ Orăşelul Fosforitnîi/ Boala şi trecerea ei la Domnul/ AMINTIRI DESPRE MAICA NILA/ PROROCIRILE. ÎNDRUMĂRILE. RUGĂCIUNEA/ Cuvântul coordonatorilor volumului.

La minunat ceas de taină în chilia Părintelui Justin. „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” de Stelian Crăciun (Cedry2k)

La începutul lunii octombrie am plecat cu trei prieteni într-un fel de pelerinaj, care iniţial trebuia să cuprindă toată zona Moldovei. Având, bineînţeles, tot felul de ispite, dintre care unele de-a dreptul înfiorătoare, a trebuit să scurtăm considerabil traseul: am înnoptat la Schitul Sfântul Ilie din Berzunţi, unde am primit binecuvântarea bunului părinte Isaia, am fost găzduiţi şi la Sfânta Mănăstire Văratec şi, după un periplu perfect, în care am întâlnit mulţi oameni minunaţi, am ajuns la Petru Vodă. (Nu reuşisem să merg la înmormântarea Părintelui Justin Pârvu şi abia aşteptam să ajung, ca să pot săruta Crucea de la căpătâiul unui sfânt adevărat). Am fost primiţi cu căldură, ca de obicei, de către fraţi şi maici, motiv pentru care mă simt mereu acasă acolo. Doi dintre cei trei prieteni de care eram însoţit se aflau chiar la începutul vieţii lor duhovniceşti, motiv pentru care fraţii i-au trimis la spovedit la părintele stareţ Hariton, după care am avut inspiraţia să mergem sus, la Sfânta Mănăstire Paltin, pentru a ne anunţa plecarea. Maica F. ne-a întrebat dacă am urcat la chilia Părintelui şi, cum nu o făcuserăm, s-a oferit să ne conducă până acolo. Chiar dacă nu sunt un credincios foarte înduhovnicit, impresia pe care am avut-o ajungând în holul chiliei a fost una copleşitoare. Simţeam că cineva foarte puternic este acolo, cu noi, şi nici măcar nu intraserăm încă în camera în care, în fiecare zi, Părintele Justin alina şi chiar vindeca sute de suflete rănite. Fotografiile din hol sunt, chiar şi pentru un ochi mai puţin format, edificatoare în ceea ce priveşte trăsăturile sufleteşti ale Părintelui. Dacă în tinereţe Părintele părea mai răzvrătit, mai ambiţios, acum, spre sfârşitul vieţii sale lumeşti, expresia Părintelui surprinsă de fotografi este unică, relevând o combinaţie de dragoste şi exigenţă, ceea ce poate părea paradoxal, dar pentru mine este exact dovada unui caracter superior, cu adevărat harismatic. Am intrat deja puternic emoţionat în chilie şi, împreună cu prietenii mei, am cinstit icoana Părintelui aflată chiar în locul unde obişnuia să întâmpine pelerinii. Apoi Maica F. ne-a condus în camera alăturată, unde se aflau expuse alte obiecte ale Părintelui, inclusiv sfinte moaşte de la Sfântul Vasile cel Mare, la care am mare evlavie. Revenind în prima cameră, maica ne-a semnalat prezenţa unei miresme minunate şi, privind mai atenţi, am observat că icoana părintelui, la care ne închinaserăm cu cinci minute mai devreme, era umedă şi emana un puternic miros de mir. Am fost copleşiţi, semnul era indubitabil şi timp de vreo zece minute, eu şi prietenii mei ne minunam şi încercam să ne revenim. Mi-am adus aminte de spovedania prietenilor mei şi sunt convins că acesta a fost un motiv de bucurie pentru Părintele Justin, prin care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu această dulce „prăjitură duhovnicească”, aşa cum numea Părintele Paisie Aghioritul astfel de întâmplări uimitoare. Abia după ce am conştientizat miracolul trăit, ne-am trezit toţi cu ochii în lacrimi. Simţeam cum inima mi se despietreşte şi mă ruşinam de asocierea nevredniciei mele/noastre cu acest episod de neuitat, care trece de tărâmul logicii şi al înţelegerii lumeşti. Nu ştiu din ce motiv, în care îmi răsuna repetat acelaşi citat: „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi…”. articol preluat din Revista Atitudini Nr. 31.

Marius Ianuș: Flori de foc, de gând și de lumină

Noul meu volum de versuri poate fi descărcat, în format electronic, de aici: descarcă. Lansarea lui a avut loc ieri, la București. (Marius Ianuș) Aici găsiți amănunte despre ultima parte a pelerinajului întreprins de Marius.

Marius Ianuș: „Noi lămuriri asupra Drumului Crucii”. Vă așteptăm vineri, 4. 04. 2014, de la ora 19.00, la Librăria/Ceainăria Predania unde vor fi lansate volumele de poeme ale lui Marius Ianuș

„Sunt la Breaza, găzduit de Familia Șandru, căreia îi mulțumesc și pe această cale pentru bunătate și efortul și dorința de a mă ajuta. Tocmai am primit de la profesorul meu de română din liceu, Constantin ”Monșer” Giurginca, un caiet cu versuri ale mele de la 16 ani. Poate le voi posta după Paște pe blog, în fotocopii. Au fost câteva întâmplări pe drum. Le voi povesti la sfârșit. Voi căuta să ajung la propria mea lansare. Al doilea braț al Crucii mele va fi Târgu-Mureș – Reghin – Deda – Toplița – Paltin-Petru-Vodă – Pipirig – Târgu Neamț. Doamne ajută!” Vineri, 4. 04. 2014, de la ora 19.00, la Librăria/Ceainăria Predania vor fi lansate volumele de poezie „Vino, Măicuță!- Flori duhovnicești pentru Măicuța Domnului” și „Flori de foc, de gând și de lumină”. Vorbesc: Daniela Șontică, Daniel-Cristea Enache, Daniel Focșa. Recită: Cerasela Popescu (Constantin). Moderator: Ciprian Voicilă.

Ziarul „Opinia” din Buzău: Buzoianul Ciprian Voicilă, o carte despre „sfinții de lângă noi”

Sociolog la Muzeul Țăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a publicat recent un nou volum dedicat oamenilor deosebiți pe care i-a întâlnit în perimetrul bisericii. „Sfinții de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecții”, volum apărut la Editura Areopag din București, cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunși uneori în cei mai «ciudați și necăjiți oameni»”.Autorul însuși afirmă că lucrarea sa „este un exercițiu de admirație față de oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit în ultimii ani“. Un capitol din carte este dedicat de buzoian părintelui Macarie Beșliu de la schitul Muntioru din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. Fost stareț al Mănăstirii de la Poiana Mărului, părintele Macarie este, poate, cel mai important duhovnic al zonei Vrancea, de numele său legându-se protestele din 2010 ale credincioșilor care au ­ma­nifestat în fața Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei. Supranumit „al doilea Vasile de la Poiana Mărului”, părintele Macarie Beșliu trăiește în schitul de la Muntioru, unde a fost exilat în urmă cu patru ani de la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a slujit aproape două decenii. „ Am urcat într-o iarnă, cu senzația acută că drumul până la schit devenise infinit și că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Totul în jur era dalb, înghețat, de o frumusețe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf și având ca reper terestru o potecă creată de pașii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârșire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alți creștini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile și mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la șold și un vifor ca în stepele rusești mătura totul în cale, în rotocoale spiralate“, scrie Ciprian Voicilă în cartea sa. Cât despre întâlnirea cu părintele Macarie, sociologul scrie: „Când l-am văzut prima dată, m-a marcat chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar și de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netă­găduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să își semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam“. Alte capitole ale cărții sunt dedicate lui Părintele Justin Pârvu, Cuviosul G. cel nebun pentru Hristos, CEDRY2K - poetul străzii, Părintele Nicanor Lemne etc. (Cristian Ionescu)