Lansare de carte - 20 decembrie 2016

Marţi 20 decembrie, ora 18, vom lansa la Librăria Sophia volumul: „CRĂCIUN ÎNTEMNIŢAT. Sărbătoarea Naşterii Domnului în temniţele comuniste şi după eliberare, în amintirile mărturisitorilor”, ediție alcătuită şi îngrijită de Cezarina Condurache, cu o prefață de Pr. Prof. Conf. Dr. Constantin Necula. Invitaţi: Pr. Nicolae Bordaşiu, Vasile Jacques Iamandi, Ciprian Voicilă şi actriţa Crenguţa Hariton - care va recita versuri din volum. Vă aşteptăm cu mare drag!

O nouă apariție la Editura Evdokimos: „Crăciun întemnițat”. O puteți precomanda

Vă pregătim o nouă surpriză editorială Evdokimos şi Fundaţia George Manu: “CRĂCIUN ÎNTEMNIȚAT. Sărbătoarea Nașterii Domnului în temnițele comuniste și după eliberare, în amintirile mărturisitorilor”. Cartea conţine 33 de mărturii legate de Sărbătoarea Nașterii Domnului în temniţe, lagăre, în deportare, domiciliu obligatoriu, dar şi după eliberare. Alcătuită şi îngrijită de Cezarina Condurache, cartea este prefaţată de Pr. Prof. Constantin Necula.Până la lansarea oficială a cărţii, pe care o vom anunţa în curând, vă aşteptăm precomenzile la edituraevdokimos@gmail.com, cu un preţ special: 25 ron (+ taxe poştale).

Vă aștept în seara aceasta în Clubul Țăranului, din incinta Muzeului Țăranului. Lansăm „Maturii străzii”

Astăzi, 6 decembrie, chiar în seara de Sfântul Nicolae, vă aștept pe toți în Clubul Țăranului, de la ora 18.00. Lansăm „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”. Cei ce doresc să cumpere cartea despre oamenii străzii, o vor putea face la prețul de 3,3 lei. Despre cartea mea va vorbi domnul Cătălin D. Constantin. Și, nădăjduiesc, doamna Elena Adam din partea „Samusocial”-ului. „Muzeul Național al Țăranului Român vă invită marți, 6 decembrie 2016, la o dublă lansare de carte care va avea loc la ora 18, la Clubul Țăranului. Chiar de Moș Nicolae, prezentăm publicului două publicații cu o miză foarte specială, apărute la Editura Martor: Volumul Maturii străzii - 15 biografii fără domiciliu, semnat de sociologul Ciprian Voicilă și cartea-obiect Case-n casă, o construcție făcută cu cărămizi, scânduri și gânduri născocite împreună cu copiii care au trecut pragul Atelierului de creativitate de-a lungul vremii. Volumul Maturii străzii - 15 biografii fără domiciliu, semnat de sociologul Ciprian Voicilă, a apărut recent la Editura Martor și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Acesta reprezintă materializarea cercetării pe care autorul a întreprins-o în anul 2015 în rândul oamenilor străzii, a „persoanelor adulte fără adăpost” din București. Proiectul de cercetare, coordonat de Natalia Negru și Andrei Crăciun, a vizat diversitatea culturală a spațiilor de locuit din București și împrejurimi. Din cele 26 de interviuri cu adulți ai străzii - realizate în cea mai mare parte la centrul de zi al Asociației Samusocial - autorul a selectat 15. Interviurile sunt ilustrate cu diverse fotografii care descriu contextele de viață cotidiană ale oamenilor străzii și îi sunt prezentate cititorului sub forma narativă a „poveștilor de viață”. În consistenta introducere care le precedă, sociologul - pornind de la informațiile furnizate de subiecții pe care i-a întâlnit și de la observația directă - descrie viața cotidiană a adulților străzii sub diverse aspecte: psihologic, economic, sociologic, relațional. Dincolo de miza științifică a volumului există și una secundă, la fel de semnificativă: noi, indivizii izolați, nu îi putem reinsera socio-profesional, nu îi putem readuce, prin propriile puteri, în sânul societății. În schimb, îi putem trata pe oamenii străzii ca ființe umane. Fiindcă ei nu au încetat nicio clipă să fie oameni. Această atitudine va însemna foarte mult pentru un om al străzii: îi va reda, în parte, stima de sine, va câștiga puțină încredere în el, îl va face să își re-activeze resursele sufletești și, poate, îl va motiva să iasă din condiția ingrată și tragică de om al străzii” (Sursa aici).

Vă așteptăm mâine, vineri, 18 noiembrie, de la ora 15, la standul editurii Evdokimos, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus

Apariție editorială: „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu” (de Ciprian Voicilă)

Carte apărută la Editura Martor a Muzeului Țăranului Român, ea constituind materializarea unui proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Poate fi achiziționată de la Târgul de carte Gaudeamus 2016- standul Muzeului Țăranului Român- la prețul de 3,3 lei. ROMEXPO, pavilionul central, nivel 7.70, standul 393. Când spui homles parcă te-ai referi la un om care a regresat. Care a decăzut din condiția umană. Când treci grăbit pe lângă el – și îl vezi din ce în ce mai des, fiindcă oamenii străzii s-au înmulțit parcă și au devenit nelipsiți din peisajul urban al capitalei – fie îl ignori cu totul, fie îți calci pe inimă și îi întinzi o monedă sau o bancnotă (aceea cu cea mai mică valoare, pe care o găsești după ce ți-ai scotocit sârguincios buzunarul). Oricum, treci pe lângă el cu sentimentul că tu știi de ce a ajuns să trăiască pe stradă – la limita fragilă dintre umanitate și animalitate. Se găsește în această stare jalnică pentru că... o merită. Vina îi aparține întru totul. În orice caz, simpla prezență a oamenilor străzii ne deranjează. Fiindcă avem senzația că ei murdăresc tot ce ating: băncile din parc, scaunele din metrou, locurile în care poposesc în așteptarea unui suflet milostiv. Dacă vom sonda puțin în conștiința noastră, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezența unui homles este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează și care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din iluzia propriei minți. Conștientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întîmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră, distrugându-ne confortul, echilibrul interior, reperele în care am crezut. Cartea de față încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii în care homlesul, ființa condamnată să trăiască (și de cele mai multe ori, să moară) acolo, este cel mai calificat să ne inițieze. (Ciprian Voicilă)

Lansări de carte – Sibiu, 5 noiembrie 2016

Bunul Dumnezeu să îl așeze în rândul sfinților!

A fost un Arhiereu care a vegheat de la Rohia nu doar asupra Maramureșului. Întreaga Românie a fost ocrotită prin rugăciunile sale. Un om generos, în al cărui spirit rugăciunea - pentru toți oamenii - se îmbina cu pasiunea pentru cultura înaltă. Un apărător al celor prigoniți sub dictatura comunistă (Constantin Noica, Părintele Nicolae de la Rohia). Un militant al canonizării noilor mucenici ai pământului românesc.

Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”, o carte de Bogdan Munteanu

Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu: Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”. Lansare de carte: Librăria Sophia, 31 octombrie, ora 18:30. Bogdan Munteanu a trăit vreme îndelungată în vecinătatea mărturisitorilor români, trecuți prin cercurile infernului carlist, antonescian sau comunist. A meditat asiduu, cu acribie, asupra textelor care ne-au rămas de la ei, spre folosul nostru spiritual. Adevărul vieții lor i-a luminat, îi luminează și îi încălzește viața. De aceea, ne putem lăsa cu nădejde călăuziți de el. Noi nu trebuie decât să ne învingem inerția lăuntrică și să pășim treaptă cu treaptă, pagină cu pagină pe drumul ce ni se arată... (Ciprian Voicilă, fragment din prefaţa cărţii, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”, Editura Evdokimos, 2016)

Dubla lansare de carte - 31 octombrie 2016

Luni 31 octombrie 2016 - dublă lansare de carte la Librăria Sophia

TROIŢĂ ÎN MEMORIA PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU

SFINŢIREA - sâmbătă, 22 octombrie, ora 11, Mahmudia. Dragi prieteni, Cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să ridicăm o Troiţă întru veşnica cinstire şi pomenire a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa. Troiţa s-a ridicat la Mahmudia/Tulcea (comuna în care s-a născut părintele) şi este amplasată în curtea Bisericii Sfântul Nicolae Mahmudia (lângă biserică se află curtea familiei Calciu). Sfinţirea Troiţei va avea loc sâmbătă, 22 octombrie, la ora 11, cu binecuvântarea şi în prezenţa Prea Sfinţitului Visarion, Episcopul Tulcii. Sfinţirea va fi însoţită de săvârşirea unei slujbe de pomenire şi de o agapă. Anul acesta se împlinesc 10 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Calciu (21 noiembrie 2006). După sfinţire şi pomenire, participanţii vor avea ocazia să vizioneze filmul „7 Cuvinte. Povestea unui biruitor Gheorghe Calciu”. Proiecţia de film va avea loc la Căminul Cultural Mahmudia. Vă aşteptăm la Mahmudia, să vedeţi locurile natale ale Părintelui Calciu şi să punem împreună încă o stavilă în calea uitării, încă o Troiţă pentru memoria neamului. Cezarina Condurache

Îi invităm pe clujeni la o conferință-lansare de carte, sâmbătă 8 octombrie 2016, de la ora 16.00.

Instantanee dintr-o viaţă exemplară

(Cartea poate fi achiziționată de la Librăria Sophia) Prin apariţia volumului de faţă - „Memorii. Secvenţe din anii vieţii mele”, semnat de profesor doctor inginer Alexandru Pantea, Editura Evdokimos continuă proiectul de recuperare şi publicare a memorialisticii anticomuniste, rămasă, în parte, inedită. Există hărţi ale memoriei. În timpurile din urmă, unii vor cu tot dinadinsul să şteargă contururile gulagului comunist din România, să facă uitate rănile pe care le-a săpat adânc în memoria noastră colectivă, sperând poate într-o relativizare a vinei lor morale şi într-o diminuare a ororilor săvârşite de bolşevici pe pământul românesc (ajutaţi cu sârg de obedienţi autohtoni). Alţii, iată, vor să recupereze, fie şi cu preţul propriei libertăţi, exact acele frânturi ale memoriei anticomuniste ocultate, fără de care nu am putea avea o imagine de ansamblu a răului incomensurabil pe care l-a făcut comunismul sufletului neamului românesc. Neînţelegându-l în esenţa sa, riscăm să retrăim în stare de veghe coşmarul comunist. Filosoful George Santayana a emis o sentinţă - confirmată, din păcate, de prea multe ori în istorie - privind relaţia intrinsecă şi de condiţionare reciprocă dintre memoria unui trecut dureros, resimţit de o comunitate umană, şi calitatea pe care o va avea viitorul acelei comunităţi: „Those who cannot remember the past are condemned to repeat it” (Cei care nu îşi pot aminti trecutul sunt condamnaţi să îl repete). Născut în satul Petid, în „Ţara Crişurilor”, autorul acestor pagini anamnezice va adera în anii liceului la modelul paideii naţionalist-creştine, conturându-şi fiinţa în acord cu valorile susţinute lăuntric de iubirea pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Elocvent mi se pare, mai cu seamă acum, în proxima actualitate, interesul pe care îl acordau aceşti juni respectului pentru cei mai în vârstă şi mai ştiutori - profesorii. Dacă situaţia din învăţământul contemporan a devenit critică, una din cauze o reprezintă fără doar şi poate dispreţul coletiv, de dată recentă, faţă de valoarea respectului interpersonal: „Când ne adunam, ne manifestam ca români şi creştini, ne rugam şi ne puneam problema cum să învăţăm bine, să avem respect faţă de profesori, faţă de colegi şi colege şi discutam un subiect legat de pregătirea noastră naţională şi creştină, şi situaţia ţării după venirea ruşilor”. Acest ideal naţionalist-creştin, tineresc şi nobil, antitetic în raport cu psihologia maselor, a majorităţii care, din frică sau calcul interesat, acceptase deja în anii 45-46 servitutea comunistă, îl va proiecta pe autor în ghearele molohului roşu: condamnat de regimul comunist la trei ani de închisoare corecţională, între anii 1948-1951 va împărtăşi, alături de camarazii săi, condiţia ingrată şi dezumanizantă de deţinut politic. Comuniştii ascundeau făţarnic şi perfid, sub masca umanismului, o ură viscerală faţă de toţi opozanţii lor, indiferent de vârstă: elevi de liceu, smulşi din matca lor de furia comunistă, au fost nevoiţi să pătimească ani grei de promiscuitate fizică şi tratament barbar administrat de întreaga ierarhie a penitenciarelor, de la gardieni la directori şi ofiţeri de securitate. La aceste suplicii se adaugă tentativa exasperantă şi exasperată a bolşevicilor de a-i reeduca prin violenţă şi teroare. Supraveghetorul funest din umbră era, bineînţeles, generalul Nicolschi, iar metoda fusese deja parafată în soviete de „pedagogul” Makarenko Anton. Memorabile şi înduioşătoare rămân rândurile printre care se întrezăreşte atmosfera care domnea pe atunci în penitenciarul Târgşor: tineri idealişti din toată ţara, prea fragezi pentru a înfunda bolgiile infernului comunist, maturizaţi prematur de înălţimea idealului lor şi de austeritatea vieţii pe care şi-o asumaseră, se ajută reciproc, rezistă împreună, coagulându-se în jurul mărturisitorului şi poetului mistic Virgil Maxim (condamnat la 25 de ani de muncă silnică), avizi să îşi desăvârşească educaţia naţionalist-creştină: „Cel care ne-a fost călăuză la Târgşor şi ne-a îndrumat pe calea creştină şi naţională a fost Virgil Maxim, un om cu o adâncă trăire creştină, făcând parte din grupul misticilor la Aiud: Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Marian Traian, Ion Ianolide, Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Iulian Bălan. Dânsul ne-a lămurit problemele pe care le puneam pe linie creştină, atât cât se putea în condiţiile de detenţie. A fost lumina pentru noi, cei mai tineri, un adevărat profesor, un adevărat model de trăire creştină şi patriotism”. Paginile despre „experimentul Târgşor” vin în siajul paginilor memorialistice scrise de Victor Roşca şi Gheorghe Andreica, completându-le şi confirmându-le. Procesul reeducării de la Gherla (închisoare dedicată muncitorilor şi ţăranilor anticomunişti) este surprins în câteva pagini dense. Aici au fost strânşi elevii de la Târgşor şi studenţii de la Piteşti pentru a fi transformaţi în „oameni noi”, dar nu într-un sens paulinic, al iubirii, ci într-unul demonic, al urii îndârjite şi corozive. Cititorul familiarizat cu literatura memorialistică a închisorilor regăseşte în aceste pagini câteva întruchipări ale răului, cum este Popa Ţanu. Acesta le va reaminti, cât se poate de cinic, elevilor aduşi aici, care este scopul final al reeducării - distrugerea spirituală a personalităţiilor: „Bandiţilor, după cum v-a spus şi domnul colonel Zeller, v-o repet şi eu, demascările nu au încetat odată cu Piteştii şi cu plecarea voastră de acolo. Ele vor continua şi la Gherla sau în altă parte, până când vom ucide în voi ultima fărâmă de patriotism şi credinţă în Dumnezeu”. Atitudine tipică pentru comunişti, de o incoerenţă maximă şi de fractură între cuvânt, gând şi faptă: în spatele mult-invocatei „reeducări” se ascundea intenţia de exterminare a tuturor opozanţilor. În urma torturilor îndurate la Gherla (ţinutul deţinuţilor în poziţie fixă, bătaia cu bâta, „picătura chinezească” etc.) unele victime îşi vor găsi aici sfârşitul. Gherla s-a dovedit a fi, pentru mulţi, anticamera iadului: „În cameră şi ateliere - mărturiseşte autorul - era o atmosferă apăsătoare, nu vedeai un zâmbet sau să auzi o vorbă bună din partea cuiva.” Pe 10 mai 1951, domnul Alexandru Pantea trece din închisoarea mică în închisoarea mare: sub cizma bolşevică, România se transformase într-un lagăr în care fiecare cetăţean era obligat să muncească şi să doneze statului comunist cotele obligatorii, care deveniseră draconice. După ieşirea din detenţie, autorul găseşte resursele interioare să renască din propria cenuşă, redefinindu-se din punct de vedere profesional: parcurge întreaga ierarhie, de la stadiul de jos, de muncitor necalificat, până la miner şi doctor inginer, absolvind odată cu trecerea anilor, două facultăţi - de matematică-fizică şi de electrotehnică. Urmează apoi o carieră profesională încununată de succes, atât ca inginer, cât şi ca profesor. Se dedică cercetării ştiinţifice, reuşind să publice o serie de studii şi lucrări de specialitate, încununate cu teza sa de doctorat - ,,Contribuţii privind blocarea protecţiei de distanţă, în regimuri care pot provoca acţionări greşite”. Despre toate acestea şi despre invenţiile domniei sale, brevetate, veţi descoperi mai multe parcurgând cartea de faţă. Călătorind prin tot acest curriculum vitae, impresionant pentru cititorul de astăzi, mi-au răsărit în minte câteva gânduri. Înainte de toate, m-am gândit că această mărturie narativă confirmă intuiţia mea mai veche: mărturisitorii din temniţele comuniste s-au dovedit a fi exemplari prin conduita lor morală (şi creştină), dar şi pe parcursul devenirii lor profesionale. Gândul mi-a zburat la profesorul George Manu - întruchiparea maximală a intelectualului creştin - pentru care munca intelectuală, dacă are ca obiect ceva din lumea creată de Dumnezeu, devine rugăciune. Este rugăciune. „Rectorul Aiudului” mărturisea în acest sens: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”. Al doilea gând năzărit în mintea mea a fost: cum se face că oamenii valoroşi ai României trăiesc, iată, smerit, la marginea vieţii publice, prea puţini ştiind de existenţa lor. Într-o societate sufocată de mass-media, de posturi şi de ziare locale această marginalitate existenţială e, totuşi, de mirare. Dar (şi acesta este gândul meu final) când Dumnezeu vrea, îi scoate din (cvasi-) anonimat şi uitare pe toţi aceşti aleşi ai Săi, spre folosul nostru spiritual, fiindcă, după Cuvântul său: „(…) nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Matei, 5, 14-15). Ciprian Voicilă

O nouă apariție la Editura Evdokimos: Alexandru Pantea- „Memorii. Secvențe din anii vieții mele”

Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului

Mai multe informații puteți afla aici. O carte pentru cei care vor să înțeleagă de ce cultura de azi nu mai este cultură, de ce educația nu mai poate fi numită educație. Noile canale de propagare a informației modifică nu doar calitatea informației. Produc mutații psihologice, generând o nouă tipologie umană: video-copilul, ahtiatul după distracție, neofilul, dependentul de „știri”, omul trivial, hedonistul hipertehnologizat. Un volum care a fost scris în 1985, din familia cărților profetice – „1984”, „Minunata lume nouă” -, dar și a textelor care încearcă să semnaleze iminența dezastrului- din care mai fac parte „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, „Criza lumii moderne”, „Homo videns”, „Nihilismul – rădăcina Revoluției în epoca modernă”, „Criza spiritului american”, „O Americă înfricoșătoare”, „Fuga de Dumnezeu” (Ciprian Voicilă). NEIL POSTMAN (n. 8 martie 1931, New York) a fost unul dintre cei mai remarcabili critici sociali și teoreticieni ai educației și comunicării din America în ultima treime a secolului XX, atrăgând, prin ideile și stilul său accesibil, numeroși adepți în întreaga lume. Profesor influent și venerat, a predat pentru mai bine de patruzeci de ani la New York University, unde a înființat faimosul program de studii în Ecologie Media. Înzestrat cu un spirit neobișnuit de cuprinzător, a fost autorul a mai mult de douăzeci de cărți, scriind lucrări fundamentale pe temele educației (Teaching as a Subversive Activity, The End of Education), copilăriei (The Disappearance of Childhood), limbajului (Crazy Talk, Stupid Talk), știrilor (How to Watch TV News, împreună cu Steve Powers) și impactului tehnologiei asupra culturii (Technopoly).

Seară comemorativă închinată temniţei Jilava şi supravieţuitorilor ei.

VIAŢA SFÂNTULUI MARE TEOLOG JUSTIN POPOVICI

Copilăria Sfântul Justin Popovici s-a născut de Bunavestire (25 martie) a anului 1894 în oraşul sârbesc Vranje, din părinţi ortodocşi – Spiridon şi Anastasia. La Botez a primit numele Blagoje, după numele Praznicului Buneivestiri (Blagoveştenia). Bunicul său, Alexa, a fost preot, al şaptelea la rând din vechea familie preoţească Popovici. Părintele Alexa a fost preot în satul Gornje Žapsko, unde se afla mănăstirea Sfântul Ştefan (metoc al mănăstirii Sfântul Prohor Pčinjski) în care era o şcoală mănăstirească, Seminarul Teologic de Muzică Psaltică. Ca vechi seminarist, Spiridon, fiul lui Alexa, i-a sprijinit mai târziu pe preoţi în lucrările de organizare a hramurilor, astfel că el şi familia sa au rămas în atmosfera bisericească. Într-un asemenea mediu duhovnicesc s-a născut şi a crescut micul Blagoje. Copilul a învăţat multe lucruri bune de la bunica sa, care a trăit 105 ani, şi de la mama sa. În această privinţă, copilăria sa a fost asemenea copilăriei Sfântului Vasile cel Mare, care mărturiseşte pentru sine (în Scrisorile 204 şi 223) că în primul rând a primit şi a învăţat credinţa ortodoxă de la mama sa, Emilia, şi de la bunica sa, Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie făcătorul de minuni, Episcop al Neocezareei. Mama şi bunica lui Blagoje nu l-au avut pe Sfântul Grigorie ca învăţător, dar în schimb au avut în ţinutul lor mănăstirea făcătorului de minuni al lui Hristos – Sfântul Prohor Pčinjski. Ele îşi duceau des copiii şi nepoţii la această mănăstire. Mergând acolo, Blagoje a fost adesea martorul vindecărilor petrecute la Moaştele acestui Sfânt. Acolo a fost martor ocular al vindecării minunate a mamei sale, Anastasia, în 1929, care se îmbolnăvise de o grea boală la picior, nevindecabilă de doctori. După ce i s-a citit rugăciunea şi i-a fost uns piciorul cu mir vindecător de la moaştele Sfântului Părinte Pčinjski, piciorul i s-a tămăduit în chip minunat şi ea s-a însănătoşit. De la credincioasa sa mamă, pe care o prețuia nespus, tânărul Blagoje a învăţat şi practica de bază a credinţei ortodoxe: rugăciunea şi postul. Adesea povestea cum mama sa, alături de alte credincioase din Vranje, ţinea cu străşnicie un post sever, fără nici un fel de mâncare sau apă, în timpul primelor trei zile ale Postului Mare, rânduială pe care el, mai târziu, în viaţa sa riguroasă, nu numai că a păstrat-o cu credinţă, ci a şi sporit-o. Citiți continuarea aici.

Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Luca al Crimeei

Parastasul de 3 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Justin Parvu

Parastasul de 3 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Justin Parvu va avea loc sambata, 11 iunie. Sfinte Precuvioase Părinte Justin, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi! Acatistul Cuviosului Părinte Justin de la Petru Vodă, alcătuit de maicile de la Mănăstirea Paltin.

Sfinţii Închisorilor – Sfinţii de lângă noi (Cuvânt ținut la Lugoj, 19 mai 2016)

(Notă: Eroul anticomunist și martirul din fotografie este Spiru Blănaru. Text preluat din ultimul număr al revistei Permanențe.) În Patericul egiptean citim următoarea întâmplare. Trei părinţi obişnuiau să îl cerceteze, an de an, pe Cuviosul Antonie cel Mare. Doi dintre ei îl întrebau, de fiecare dată, despre cum îşi pot mântui sufletele şi îi vădeau gândurile pe care le aveau. Al treilea părinte, însă, tăcea continuu, neadresându-i cuviosului nicio întrebare. După multă vreme, Avva Antonie îi spuse tânărului taciturn: „Iată, de atâta timp vii aici şi nu mă întrebi nimic!” Atunci fratele îi răspunse: „Îmi este suficient doar să te văd, părinte!” (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 15)Ce putem învăţa din această, aparent, mică întâmplare? Eu cred că două învăţături pot fi desprinse din ea, înţelesuri de maximă importanţă pentru devenirea noastră spirituală şi duhovnicească: mai înainte de toate, cât de vitală este existenţa modelelor, iar mai pe urmă, faptul că, pentru edificarea spirituală, nu sunt atât de importante cuvintele, pe cât sunt de semnificative şi esenţiale faptele, acele acte prin a căror săvârşire devenim, cu adevărat, buni, virtuoşi, de folos semenilor noştri. Dacă ne vom apleca - animaţi de dorinţa de a descoperi, în sfârşit, adevărul relativ la o serie de evenimente care au marcat istoria modernă a României - asupra întâmplărilor definitorii care au punctat traiectoria existenţială parcursă de Sfinţii Închisorilor (denumire generică prin care este desemnată o categorie extrem de cuprinzătoare de personalităţi - martiri pentru Hristos şi, deopotrivă, eroi ai neamului românesc care au trăit în tumultosul şi sumbrul secol XX, pătimind supliciile la care i-au supus trei dictaturi, de rău augur pentru destinul neamului românesc - carlistă, antonesciană şi comunistă), faptele lor exemplare şi editicatoare pentru noi, cei de azi, vor lăsa o urmă, o pecete de neşters în memoria şi, mai cu seamă, în inimile noastre. Aceste fapte, acte cu valoare parabolică, glăsuiesc de la sine. Ele nu au nevoie de niciun discurs complementar, explicativ, care să le în-temeieze. Este suficient să le re-memorăm iar şi iar, de fiecare dată când ne slăbesc puterile, când sufletul nostru istovit ameninţă să se prăbuşească la marginea drumului, un drum care, parcă, nu se mai termină. Revenim la vieţile Sfinţilor Închisorilor, cum revine eroul din basmele româneşti la apa vie, care îi reîntregeşte trupul sfârtecat şi îi restaurează sufletul şi fiinţa, în integralitatea sa. Fiindcă văd destul de mulţi tineri în sală, vă voi rezuma aici câteva fapte de curaj culese din biografiile Sfinţilor Închisorilor. Curajul este o valoare aflată la mare preţ, mai ales în ochii tinerilor. Îndrăzneala este sinonimă cu juneţea, cu acea perioadă mirifică din viaţa noastră când viitorul ne îmbie cu posibilităţile lui ilimitate. Saltul existenţial de la a dărui la a te dărui/ În cazul Sfinţilor Închisorilor, virtutea curajului este însoţită de o trăsătură spirituală hristică: jertfelnicia, disponibilitatea sufletească de a te situa mai prejos de aproapele tău şi, în cele din urmă, de a renunţa la viaţa ta pentru a-i prelungi sau salva viaţa. Într-o lume sufocată de iubire de sine şi egoism este greu, dar nu imposibil, să dăruieşti dintr-ale tale. Sfinţii Închisorilor (ne-) au devenit repere morale şi duhovniceşti (şi) pentru că au făcut saltul de la a dărui (bunuri materiale sau spirituale) la a te dărui (a-i oferi celuilalt, în dar, nimic altceva decât pe tine însuţi, viaţa ta, fiinţa ta). Din multele fapte de jerfelnicie ale martirilor trăitori în secolul XX am ales pentru această seară câteva. O să vi le (re-)povestesc pe scurt. Când citim mărturiile rămase de la cei care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu, una dintre întâmplările care ne impresionează profund este scena în care „Sfântul Închisorilor” (cum l-a denumit Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) renunţă la streptomicina, care i-ar fi putut prelungi zilele, în favoarea pastorului Richard Wurmbrand. La fel se întâmplă când, pornind pe urmele lăsate în lume de Mircea Vulcănescu (filosof; sociolog; discipolul inegalabilului profesor de „nelinişti metafizice”, Nae Ionescu; membru marcant al Şcolii Sociologice întemeiate de Dimitrie Gusti), descoperim în mica şi afectuoasa apologie scrisă de ucenicul său, Ştefan Fay, („Sokrateion”, Humanitas, 1991, p. 148) momentul în care, închis la izolator, în condiţii de exterminare, Mircea Vulcănescu alege să se aşeze noaptea pe cimentul umed şi rece şi să se facă pe sine aşternut tânărului „bolnav de piept” Lăzărescu, salvându-i, astfel, viaţa şi tinereţea. În romanul său autobiografic, Secretul Fortului 13, Marcel Petrişor, consemnează o scenă unică, fără termen de comparaţie în toată literatura concentraţionară, de la Varlam Şalamov la Soljeniţîn şi Vasili Grossman. La Jilava, în Casimcă (o închisoare în închisoare, aflată la 7 metri sub pământ, o adevărată „corabie a morţii”, cum avea s-o numească Părintele Gheorghe Calciu), zbirii comunişti îi închiseseră în aceeaşi celulă pe studentul medicinist Gheorghe Calciu, pe Marcel Petrişor, Iosif V. Iosif şi pe Constantin Orişan - fost conducător al Frăţiilor de Cruce pe ţară, remarcabil student în filosofie (a studiat o perioadă în Germania, unde l-a audiat pe fenomenologul existenţialist Martin Heidegger), remarcat în ţară de Lucian Blaga şi D.D. Roşca. Aici, într-o bună zi, studentul Calciu îşi taie venele, îşi strânge sângele într-o gamelă, şi îl forţează pe Oprişan să îl bea. Calciu voia, cu disperare, să îi prelungească viaţa prietenului său... şi modelului său (şi al celorlalţi camarazi de suferinţă din celulă) intelectual şi de conduită morală şi creştină. Părintele Calciu avea să mărturisească mai târziu: (Constantin Oprişan) „era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecţie. Trecuse prin Piteşti. Fusese distrus fizic. Probabil că şi sufleteşte, dar, în orice caz, se refăcuse. Avea o credinţă aşa de adâncă şi o seninătate aşa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste.” (Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, 2007, p. 60) Verticalitate morală şi coerenţă de sine/ Tot în categoria faptelor de curaj intră acele întâmplări din biografiile Sfinţilor Închisorilor relevante pentru noi, cei de astăzi, sub aspect etic, moral. Ei şi-au păstrat rectitudinea morală, verticalitatea fiinţei, de multe ori plătind-o cu preţul propriei vieţi. Părintele Adrian Făgeţeanu povestea, după ieşirea sa din închisoare, cum a ales să mărturisească puterea crucii lui Hristos în faţa torţionarului orbit de furie dar şi de neputinţă: „Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Am ridicat iarăşi crucea şi el m-a călcat în picioare. După opt-nouă încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: «Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!» Şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după şaizeci de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.” (Fericiţi cei prigoniţi - martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, 2008) Profesorul George Manu, o somitate intelectuală (specialist în fizică nucleară; şi-a susţinut teza de doctorat în Franţa, în anul 1933, intitulată Cercetări asupra absorbţiei razelor şi supervizată de Madame Curie), fost conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, a fost închis la Aiud şi supus unui tratament de exterminare continuă, fizică şi morală. Comuniştii sovietici i-au lansat „oferta” de a lucra la centrul atomic de la Dubna. Păstrându-şi coerenţa de sine şi acordul perfect cu crezul său anticomunist, căruia i-a slujit încă din tinereţe, profesorul a respins tentanta propunere. A refuzat, de asemenea, să semneze declaraţia prin care ar fi trebuit să se desolidarizeze de trecutul său anticomunist şi de Mişcare, în schimbul streptomicinei cu care îl tenta colonelul Crăciun (directorul închisorii Aiud, la acea vreme). Dacă ar fi primit un tratament adecvat, tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, nu ar fi evoluat fatalmente în meningită tuberculoasă. Cu puţin timp înainte de sfîrşitul vieţii sale pământeşti, „rectorul Aiudului” avea să îi mărturisească arhitectului Nicolae Goga: „Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis”. Vieţile Sfinţilor Închisorilor sunt pline de asemenea întâmplări uimitoare pe care, citindu-le, reactualizăm în sufletele noastre virtuţile cardinale: redobândim credinţa în Dumnezeu-Atotţiitorul, retrezim în noi nădejdea în mai bine, reaprindem în inimile noastre candela dragostei pentru Dumnezeu şi aproapele nostru. Valorile cardinale care i-au definit pe Sfinţii Închisorilor au fost dragostea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru neamul românesc. În viaţa noastră socială, curentă, s-ar zice că ambele noţiuni şi-au pierdut valoarea de schimb, viabilitatea. În realitate, lucrurile stau exact pe dos: cele două valori esenţiale pentru înţelegerea fenomenului spiritual al Sfinţilor Închisorilor au fost supuse la teste şi validate nu doar în timp, ci şi (mai ales) în veşnicie: este suficient să exemplificăm aici prin moaştele lor care au fost scoase la lumină din gropile comune de la Aiud sau Târgu Ocna, prin norul de mărturii despre minunile pe care le-au săvârşit nu doar în România, ci şi în Grecia sau... în Africa. Prin cultul Sfinţilor Închisorilor, care a căpătat amploare în ultimii ani. Luptătorii anticomunişti din Banat şi testamentul lui Spiru Blănaru/ Mă apropii de încheierea cuvântului meu, spunându-vă că noi, ce care i-am cunoscut pe eroii anticomunişti (fie direct, faţă către faţă, fie indirect, prin intermediul cărţilor despre ei), avem o datorie majoră: trebuie să le cultivăm memoria. Să îi cinstim, neuitându-i. Să îi căutăm în şirul străbunilor noştri. Să vorbim despre ei. Să scriem despre ei. Să căutăm, prin cimitire, locurile unde odihnesc rămăşiţele lor pământeşti, în aşteptarea Învierii de obşte. Şi dumneavoastră aveţi aici mărturisitori anticomunişti şi eroi ai lui Hristos: Atanasie Berzescu - cel care ne-a lăsat o carte-mărturie, o frescă memorabilă despre rezistenţa anticomunistă din Banat („Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului”), Iosif Regman şi mai ales Spiru Blănaru, conducătorul grupurilor de partizani din munţii Banatului, cel care a produs pagube serioase în rândurile trupelor de securitate (în aşa grad, încât reprezentanţii Moscovei s-au plâns la ONU pentru faptul că „bandiţii de pe dealurile Teregovei... luptă cu arma în mână împotriva comunismului”). Despre el am aflat din minunatul volum Sfinţii Închisorilor. 28 de biografii exemplare, semnat de Cezarina Condurache şi apărut în 2015 la Editura Evdokimos. Tot aici am descoperit - reprodus din cartea de memorii a profesorului Atanasie Berzescu - testamentul său, asupra căruia merită să ne oprim şi să medităm: „Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi. În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţa. Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frate Tase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut. Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeu să fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “>”. (Ciprian Voicilă)

Părintele Justin Pârvu despre ziua de 14 mai 1948

Modelul deplin: Profesorul George Manu

(Articol preluat din revista Permanențe. Din cuvântul rostit la întâlnirea „George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului” (Librăria Sophia, 5 aprilie 2016). Motto: „Ori de câte ori suntem seceraţi de voi ne facem şi mai numeroşi: sămânţa e chiar sângele creştinilor!” (Tertulian- Apologeticum) Pe 12 aprilie s-au împlinit 55 de ani de la trecerea profesorului George Manu la cele veşnice. Anul 2016 a fost proclamat an omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox. Ce legătură există sau ar putea să existe între cele două teme? Relaţia tematică poate fi descoperită chiar în existenţa profesorului George Manu, dacă o vom privi dintr-o dublă perspectivă: profesorul George Manu a întruchipat exemplar idealul mentorului spiritual şi a mizat, ca nimeni altul, pe educaţie şi pe valoarea culturii pentru definirea şi supravieţuirea persoanei umane (în particular), dar şi pentru neamul românesc (în ansamblu), pentru dăinuirea sa demnă în istorie. Eu cred că profesorul George Manu este un ideal uman din mai multe puncte de vedere: intelectual, etic şi creştin. De aceea, nu cred că este întâmplătoare sau hazardată descrierea esenţializată pe care i-a făcut-o biograful său, domnul Gheorghe Jijie: „miracolul George Manu”. Memoria sa prodigioasă, devenită mai târziu proverbială, şi educaţia aleasă pe care a primit-o în familia sa de viţă nobilă (bunica, Alexandrina George Manu era fiica caimacamului Constantin Cantacuzino, bunicul, generalul George Manu, era sfetnic al regelui Carol, iar tatăl său, Constantin G. Manu, îndeplinise funcţia de ministru plenipotenţiar la Londra şi Constantinopol) au făcut ca fiinţa sa interioară să manifeste deschidere atât pentru domeniul ştiinţelor exacte, cât şi pentru ştiinţele umaniste. Performanţele sale intelectuale, recunoscute la Paris (să nu uităm că în România interbelică Franţa „dădea tonul” din punct de vedere intelectual: Bucureştiul era „micul Paris”, intelectualii români erau „la zi” cu toate noutăţile editoriale apărute pe piaţa de carte franceză), dovedesc genialitatea personalităţii sale. Geniul schimbă paradigma (modelul) domeniului spiritual în care alege să se manifeste prin elementele de noutate pe care le aduce, „ridică ştacheta”, impune prin creaţia sa un alt standard ideatic (această caracteristică a geniului este vizibilă în orice domeniu: în ştiinţe exacte, literatură, filosofie, sau teologie, indiferent dacă luăm ca reper pe Dante, Shakespeare, Eminescu, Newton, Einstein, Thomas Kuhn sau pe Sfinţii Dionisie Areopagitul, Augustin sau Maxim Mărturisitorul). Profesorul George Manu a dovedit că posedă această calitate intrinsecă genialităţii prin realizările sale exemplare din domeniul fizicii nucleare: teza de doctorat din ‘33 (Cercetări asupra absorbţiei razelor), supervizată de Madame Curie; titlul obţinut cu această ocazie, de doctor în ştiinţe fizice al Universităţii din Paris, „cu menţiunea très honorable”; comunicările sale publicate în Comptes Rendus de l’Académie des Sciences de Paris şi cele opt lucrări originale tipărite între 1932 şi 1937.Înalta ţinută intelectuală şi vastitatea culturii profesorului George Manu se vor dovedi rodnice, în anii de închisoare, când în temniţa Aiudului (închisoarea intelectualilor anticomunişti) le va împărtăşi din cunoştinţele sale tinerilor întemniţaţi de regimul comunist, cărora bolşevicii le tăiaseră aripile, curmându-le traiectul personal, evoluţia culturală şi profesională. Pe cât de sărace erau mijloacele de comunicare în temniţă, pe atât de variate erau cunoştinţele pe care le preda „rectorul Aiudului” tinerilor avizi de cultură: limbă engleză, istorie (istoria Angliei, a Franţei, a Statelor Unite), geografie, literatură, filosofie, articolele din Magna Charta Libertatum (prima constituţie a poporului englez), constituţia Statelor Unite, Declaraţia Drepturilor Omului. Profesorul George Manu şi-a continuat lupta împotriva comunismului mizând pe educaţie şi cultură, dedicându-şi timpul şi investindu-şi energia în tinerii care reprezentau, la acea dată, viitorul României: un tineret de care regimul comunist nu doar că se dispensa. Căuta cu încrâncenare să-l extermine, uzând de toate mijloacele: teroare, foame, frig, tortură… După 1989 s-a făcut mult caz de rezistenţa prin cultură. Au trâmbiţat-o - confecţionându-şi din ea o înfumurată şi epatantă carte de vizită - disidenţii regimului comunist. Dacă este să vorbim despre cum s-a rezistat prin cultură, ce resorturi interioare şi spirituale îi oferă cultura omului ajuns la ananghie, ar trebui să îi chestionăm, în primul rând, pe opozanţii regimului bolşevic, nevoiţi să îşi petreacă viaţa - foarte mulţi dintre ei să şi-o şi încheie - în subteranele unei Românii sovietizate şi asta într-un timp în care, la suprafaţă, disidenţii au pus umărul, fie şi în parte, la construirea socialismului şi a oglinzii sale ideologice: realismul socialist. Opozanţii comunismului au rezistat cu adevărat, acolo, prin cultură, iar profesorul Manu a fost unul din izvoarele limpezi şi bogate ale acestui nou şi eficace tip de rezistenţă. Cât de disonant sună astăzi, din păcate, această miză pe cultură pentru viitorul deschis, luminos, al tinerimii şi, implicit, al României (de ieri sau de mâine! Într-un prezent în care programele şcolare sunt permanent bruiate din zona politicului, când elevilor (încă de la şcoala primară) li se predă o puzderie de informaţii, dar nu şi sensul culturii şi al unei bune educaţii, când educatorii şi profesorii sunt desconsideraţi şi marginalizaţi, când omul cultivat, intelectualul, este perceput social ca un individ care nu a ştiut ce şi cum să aleagă în viaţă pentru a trăi prosper şi a se înfrupta din cornul abundenţei! Dar, cu cât prezentul nostru cultural şi educaţional este mai cenuşiu şi dezolant, cu atât mai mult ne impresionează astăzi înfăptuirile personalităţii iradiante a profesorului George Manu şi altitudinea viziunii sale. Am spus că George Manu a constituit un model şi sub aspect moral. Câteva amănunte biografice îndreptăţesc această judecată etică. Amintesc aici faptul că într-o perioadă istorică extrem de tulbure pentru România, când era evident că Rusia va câştiga în cele din urmă războiul, profesorul Manu îşi asumă rolul de lider al Mişcării Naţionale de Rezistenţă - în 1943 a fost comandant interimar al Mişcării - în faţa pericolului pe care îl reprezenta comunismul. Un alt episod biografic pune în lumină rectitudinea sa morală, impresionantă: închis la Aiud, ţinut în condiţii de exterminare fizică şi morală, profesorul refuză invitaţia „colegială” a comuniştilor sovietici de a lucra la centrul atomic de la Dubna. A refuzat, deopotrivă, reeducarea orchestrată la Aiud de colonelul Crăciun. Ţinut vreme îndelungată în condiţii de exterminare (fără hrană adecvată şi mai ales fără să i se administreze medicamentele necesare) tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, s-a agravat, evoluând în meningită tuberculoasă. Directorul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, l-a chemat, i-a arătat medicamentele care ar fi putut să îl scape de la moarte şi l-a întrebat cinic: – Le vezi? Sunt flacoane occidentale de streptomicină, din acelea în care aveţi voi încredere. Îmi dai declaraţia şi te salvez! Doar că profesorul George Manu a refuzat să scrie o declaraţie prin care şi-ar fi renegat idealurile creştine şi anticomuniste, care i-au însufleţit întreaga existenţă. I-a răspuns categoric NU, întorcându-i, sever şi elocvent, spatele. Cât de uimitoare şi de atipică ni se pare această atitudine în prezentul nostru imediat în care atât intelectualii, cât şi oamenii politici acţionează conform principiului - expus cu mult haz de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Una zice, alta face, asta-i lupta pentru pace!” Inteligenţa „directorilor de conştiinţă”, a „formatorilor de opinie”, hiperactivi în viaţa noastră socială, le impune să se adapteze oricărei situaţii, dispreţuind în mod scandalos simţul moral şi eludând orice trimitere la principiile morale. Efectele prestaţiei lor publice sunt pe măsură: cameleonul uman îşi schimbă tot atât de repede culoarea (politică), precum o face cameleonul comun, în mediul său natural din Madagascar. Asumându-şi această poziţie radicală, de neconlucrare cu regimul comunist, îmbrăţişând, totodată, ferm, perspectiva morţii apropiate, George Manu avea să facă saltul final, de la nivelul etic al existenţei sale la cel superior, ultim: nivelul religios (creştin), martiric. Cu câteva ore înainte de „marea trecere” îi va mărturisi arhitectului Nicolae Goga: „Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”. (Gheorghe Jijie - George Manu - monografie, Editura Elisavaros, p. 447)Inteligenţa sa încreştinată avea să se exprime şi în principiul epistemologic, după care s-a orientat în activitatea ştiinţifică: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”. Prin fiinţa sa plămădită armonios - în care gândul se acorda cu rostirea şi cu fapta - profesorul George Manu rămâne un reper pentru noi, dar mai cu seamă pentru cei care stau să vină după noi. Pentru toţi tinerii însetaţi de veşnicia nemărginită, de cunoaşterea tainelor ascunse în creaţia lui Dumnezeu şi de claritate morală. (Ciprian Voicilă)

„Paştele falnice, cu cămaşă nouă, cu găoci de ouă“

„Suitu-Te-ai pe cruce Cel ce Te-ai pogorât din cer, venit-ai la moarte, Viaţa cea fără de moarte; către cei din întuneric Lumina cea adevărată; către cei căzuţi ridicarea tuturor.“ „În mormânt fiind închis cu Trupul Tău cel mărginit ai înviat, Hristoase, Cel ce eşti nemărginit; şi uşile fiind încuiate, ai venit înaintea ucenicilor Tăi, atotputernice.“ Pentru români, Săptămâna Mare este un timp dedicat cu precădere lui Dumnezeu. Cine nu s-a spovedit şi împărtăşit până la sărbătoarea Floriilor caută să o facă acum. De la Florii până în Vinerea Mare, creştinii participă seară de seară la Denii şi la Prohodul Domnului. În Joia Mare este scoasă în faţa Altarului crucea Domnului, iar „aerul“ sau „mormântul Domnului“ este aşezat pe o masă în mijlocul bisericii. Mii de credincioşi trec de trei ori pe sub ea şi sărută cu evlavie crucea, noul Pom al Vieţii veşnice. Ţăranul român ţinea sărbătorile în primul rând prin nelucrare, respectând porunca a patra din Decalog: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte“. În Joia Mare nu se lucra şi nu se dormea. Despre cel care dormea se credea că va fi leneş tot anul. În mitologia noastră românească, o figură memorabilă o are Joimăriţa sau Joia Neagră, o personificare a Joii Mari, care, zice-se, mergea prin sate şi le pedepsea pe gospodinele care nu terminaseră de tors cânepa, lovindu-le peste degete şi arzându-le degetele. Femeile împărţeau în Joia Mare: oale noi cu apă tămâiată, mâncare, colaci, flori şi lumânări. Legende despre ouăle de Paşti/ Tot în Joia Mare se vopsesc ouăle. Acestea sunt de două feluri: merişoare (ouăle roşii) şi împistrite (numite şi încondeiate, muncite, chinuite, scrise). Obiceiul vopsitului ouălor se reflectă într-o serie de legende autohtone. Potrivit celei mai cunoscute dintre ele, Maica Domnului sau Maria Magdalena aşază la baza crucii pe care stătea răstignit Mântuitorul un coş plin cu ouă, cu gândul de a înmuia prin acest gest inima împietrită a soldaţilor romani. Ouăle se fac roşii de la sângele care s-a scurs din rănile Mântuitorului. Potrivit unei alte legende, prigonitorii Domnului nostru Iisus Hristos, vrând să îi facă rău Maicii Sale, aruncă după ea cu pietre, pietre care se prefac în zbor în ouă roşii. Pentru că primul ou pe care îl vopsea sau îl încondeia gospodina era „de încercare“ se chema cearcă. Ouăle de Paşti erau vopsite în vechime în roşu, galben, verde, albastru, negru şi aveau desenate pe ele câteva motive, dintre care cele mai cunoscute sunt: crucea românească (având forma unei cruci simple), crucea rusească, crucea Paştelui, vârtelniţa, suveica, grebla, furca, roata carului, hârleţul, floarea Paştelui, brăduţul, grâul câmpului, calea rătăcită, mâneca sucită, peştele, fluturul, frunza nucului, frunza bradului, ciuboţica-cucului, ghiocelul, măgheranul, trandafiraşul, păianjenul, laba-gâştei, berbecele, urechile iepurelui, creasta-cocoşului, laba cârtiţei, laba broaştei, porumbaşul, albina, berbecele, cornul berbecelui, coarnele cerbului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, fierul plugului, steaua, cârja, cercelul doamnei, pălăria. În trecut, ouăle erau vopsite în negru în special în amintirea celor morţi. Cine vizitează Muzeul Ţăranului poate vedea câteva mostre în expoziţia permanentă, în faţa Pomului cu Cruci. Negrul exprima, în mentalitatea noastră tradiţională, pătimirea Domnului. Tot în vechime ciocnitul ouălor - acest ritual ludic autohton - se făcea după câteva reguli nescrise, dar adânc înrădăcinate în tradiţia noastră populară. Se ciocneau „capul“ cu „capul“ şi „dosul“ cu „dosul“. În prima zi a Sfintelor Paşti se ciocnea doar „cap“ cu „cap“. Persoana mai puţin importantă din punct de vedere social sau de o vârstă mai mică ţinea oul, iar cealaltă „dădea cioc“, spunând: „Hristos a înviat!“. Prima îi răspundea: „Adevărat a înviat!“ Ca şi astăzi, în trecut exista obiceiul de a ciocni ouă „pe luate“. Străbunii noştri credeau că pe diavol îl deranjează atât scrisul (încondeiatul) ouălor, cât şi obiceiul colindatului în sat. De aceea întreabă tot timpul dacă românii mai respectă aceste tradiţii. Ouăle roşii aduc bucurie în sufletele curate ale copiilor. O legendă românească spune că în momentul Învierii Domnului, toţi copiii din lume s-au trezit cu un ou roşu în mânuţă. Vinerea Mare şi pasca/ În Vinerea Mare, ţăranul român ţinea post negru, crezând, printre altele, că postul negru vindecă durerile de cap, dar şi alte beteşuguri. În această zi nu se lucra: nu se ţesea, nu se torcea, nu se spăla, nu se muncea la câmp. Singurul lucru pe care îl puteau face gospodinele era să frământe şi să coacă pasca. Ţărăncile făceau pasca rotundă având convingerea că scutecele în care a fost înfăşat Domnul nostru Iisus Hristos au avut formă rotundă. Sau o făceau în patru colţuri, având ca model piatra Sa de mormânt. La mijlocul copturii se făcea o cruce. Înainte de a băga pasca în cuptor, gospodinele făceau semnul crucii cu lopata pe cei patru pereţi ai cuptorului şi rosteau următoarea rugăciune: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră,/ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă,/ Maica Precista la fereastră“. Cojile de la ouăle folosite la pască erau aruncate pe o apă curgătoare. Din aluatul rămas de la pască erau făcuţi cozonacii. Noaptea Învierii şi prima zi de Paşti/ În noaptea de sâmbătă spre duminică, după miezul nopţii, toţi creştinii merg la biserică aşteptând marea bucurie a Învierii Domnului. Ţăranul român se pregătea pentru acest moment unic primenindu-se: se spăla pe faţă cu apă în care punea busuioc, o monedă de argint şi un ou roşu. Apoi se îmbrăca în straie noi. Se şi spunea în popor: „Paştele falnice/ Cu cămaşă nouă/ Cu găoci de ouă“. Acest obicei a creat şi zicala populară consemnată pentru prima dată de Anton Pann: „Paştele săracului este când îmbracă cămaşă nouă şi când are pe masă ouă“, de unde reiese că oricât de sărman ar fi fost ţăranul, în ziua Învierii Domnului sărbătorea în haină nouă, curată şi cu ouă roşii pe masă pentru că aşa moştenise el obiceiul din bătrâni. În noaptea Învierii, lua pasca, dar şi alte alimente - dacă avea - pe care le îndesa într-o desagă spre a fi sfinţite la biserică: brânză, ouă, unt, sare, cârnaţi, piper, usturoi, făină. După încheierea Sfintei Liturghii, dimineaţa se întorcea acasă cu lumânarea aprinsă şi o stingea de grindă, făcând cu fumul scos de flacăra ei o cruce acolo. După ce mânca sfânta anafură, pasca, ouăle şi celelalte bucate sfinţite la biserică, împreună cu toţi casnicii săi, aşeza masa înfruptându-se din toate cele pregătite din timp şi prelungind, astfel, bucuria de care se împărtăşise la sfânta biserică. Pe masa sărbătorii Sfintelor Paşti un loc aparte îl ocupă mielul, care este considerat de etnologi aliment ritual, dar şi un simbol hristic. Urmează Săptămâna Luminată, un timp al bucuriei pentru creştini, când fiecare suflet meditează asupra înţelesurilor adânci cuprinse în imnografia bisericii. (Ciprian Voicilă, sociolog, Muzeul Ţăranului Român)

Praznicul singuratatii si masura copilariei

(Text scris în 2010) Cand ai pierdut sensul religios al unei sarbatori arunca-ti o privire spre icoana in care se reflecta sarbatoarea si ea te va invata totul. Textul evanghelic simte nevoia sa se desfasoare. Are nevoie de spatiu, de timp si de cuvinte ca sa se faca inteles. „A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intimpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvintat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul Vine, sezind pe manzul asinei”. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El, si ca acestea I le-au facut Lui. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intimpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta” (Ioan, 12, 12-18). Icoana reda printr-o singura imagine esenta sarbatorii. Daca ochiul tau, cel mai spiritual simt pe care il ai, va intalni o icoana a intrarii Domnului in Ierusalim vei intelege intr-o clipa. Cel ce s-a golit pe sine de dumnezeire si s-a facut om, Fiul Omului nascut nu intr-un palat, ci intr-o iesle intra in Ierusalim ca sa-si intalneasca propria moarte. Nu intra purtat de slugi, ci pe asin. De ce pe asin? Parintii Bisericii interpreteaza asa aceasta actiune parabolica a Mantuitorului: “Stim din Sfanta Scriptura ca asinul era socotit la evrei animal necurat.. Pentru aceea nici nu se primea intre cele ce se aduceau jertfa lui Dumnezeu, dupa Lege (Levitic 11, 26). El simboliza popoarele pagane care nu credeau in adevaratul Dumnezeu. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor, salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Sederea Mantuitorului pe manzul asinei insemna supunerea neamurilor inaintea lui Hristos” (Arhimandrit Ilie Cleopa- „Predici la praznice imparatesti”, editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 182). Femeile, batranii, tinerii nu stiu ca ei insisi implinesc o prorocie cand Ii canta: „Osana, intru cei de sus, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului”. Mai inainte regele David anticipase acest moment intr-unul din Psalmi: „Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda”(Psalm 8, 2). Apostolul Ioan ne spune foarte clar: „de aceea L-a intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”, a invierii lui Lazar. Iesisera sa vada un vindecator. Aceiasi oameni care ii strigau acum „Osana!”, aveau sa ii strige lui Pilat: ia-L, rastigneste-l! pentru ca fusesera dezamagiti: se asteptau ca Hristos sa coboare Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu sa inalte natura umana de-a dreapta Tatalui. Voiau un Paradis terestru, nu o Imparatie spirituala. Cunoscand inima lor, ne putem imagina cat de singur a intrat Iisus in Ieusalim. Evangheliile sunt scrieri pentru oamenii singuri si insingurati. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). “ In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai sai nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?” (Marcu 15, 34). Singurii care ii alina singuratatea sunt copiii. Nu ii gasim in nici una dintre Evangheliile sinoptice, dar ii vedem in icoana Intrarii in Ierusalim. Stau pe jos si isi intind hainutele peste care va trece El. Copiii s-au bucurat sincer si dezinteresat de venirea Lui in Ierusalim. Copiii sunt masura la care trebuie sa ajunga oamenii mari. Fericiti cei singuri, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu! (Ciprian Voicilă)

A apărut nr. 43 al Revistei ATITUDINI, dedicat Sf. Ioan Iacob Românul și dezbaterilor pe tema Sinodului Panortodox din Creta

Revista ATITUDINI nr. 43 dedicată Sf. Ioan Iacob Românul și dezbaterilor pe tema Sinodului Panortodox din Creta / Comenzi sau abonamente se pot face completând formularul de aici sau la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com/ SUMAR: 6 SF. IOAN IACOB ROMÂNUL – ISIHASTUL PUSTIEI DIN ȚARA SFÂNTĂ/ 22 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU DESPRE ILUZIA PARTIDELOR POLITICE DE AZI: „NOȚIUNEA DE CEAUȘESCU AU TRANSFORMAT-O ÎN NOȚIUNEA DE PARTID“ Interviu realizat de Monahia Fotini/ 26 SĂ NE APĂRĂM CU SFINȚII PĂRINȚI DE EREZII! de Pr. Stavrofor Constantin Catană de la Sf. Mănăstire Văratec/ 33 DESPRE CUM SĂ DOBÂNDIM DARUL LACRIMILOR ȘI AL UMILINȚEI DIN ÎNVĂȚĂTURILE UNEI SFINTE NECUNOSCUTE CĂTRE FIUL EI DUHOVNICESC (II)/ 39 DESPRE SINOADELE TÂLHĂREȘTI de Ioan Vlăducă/ 46 ASTA E DICTATURĂ, NU BISERICĂ! Părintele Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta/ 55 P.S. LONGHIN DE BĂNCENI: NU VOI RECUNOAȘTE ACEST SINOD VICLEAN ȘI TÂLHĂRESC! Să devenim trădători ai sfintei noastre credințe ortodoxe ori să mărturisim adevărul sfânt?/ 60 CUVÂNTUL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA SIMPOZIONUL INTERORTODOX: „SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD. MARE PREGĂTIRE, NICIO AȘTEPTARE“/ 66 SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, UN SFÂNT ANATEMIZAT DE „BISERICA“ ROMANO-CATOLICĂ. UN SFÂNT ANTIPAPIST ȘI DELIRUL FILOPAPIST AL ECUMENIȘTILOR de protopresbiter Anghelos Anghelacopulos, parohia Agia Paraschevi, Mitropolia Pireu/ 70 GENERAȚIA MUTILATĂ GENETIC SAU GENERAȚIA MANIPULABILĂ Interviu cu D-na Galina Răduleanu, medic psihiatru și fost deținut politic Interviu realizat de Părintele Ioan Șișmanian/ 82 DACĂ NU ÎNCERCĂM SĂ DOVEDIM CĂ SUNTEM ROMÂNI, ACEASTĂ ŢARĂ SE VA INTEGRA ÎN EUROPA DOAR PÂNĂ LA CARPAŢI De Lt. Comandor(r) Aurelian Chirica/ 87 HORIA BERNEA – REZISTENȚĂ PRIN CULTURĂ Muzeograful mărturisitor de Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român/ 93 CUM AFECTEAZĂ FACEBOOK-UL MODUL DE DEZVOLTARE ȘI FUNCȚIONARE A CREIERULUI ÎN PERIOADA ADOLESCENȚEI de Monahia Alexandra/ 98 DRUMUL SPRE OSCAR de Danion Vasile/

Un TAXI spre nicăieri

Soarta ingrată a oricărui taxi este aceea de a fi CONDUS. Taximetristul este, întotdeauna, la mâna CLIENTULUI. Așa că în numele cărei libertăți îi hărăzim noi lui Dumnezeu să se retragă în „spațiile mici”? Nici melodia pe care mi-a oferit-o acest taximetrist nu mă satisface: este net sub nivelul intelectual al melodiei din clasicul desen animat, „Bălănel și Miaunel”. S-ar zice, în concluzie, că neuronii preferă, într-adevăr, spațiile mici, atât de mici încât la unii „formatori de opinie” le bănuiești dispariția. PS. Atenție la taxiul în care vă urcați. S-ar putea să nu vă ducă la destinație.

Integrala Ianuș: Poezia

Poate fi comandată aici. Cuvântul de încheiere. „Jos masca, Marius Ianuș! este o carte a oglindirii de sine. În ea sunt nu doar măști literare, ci și măști ființiale. Dacă în prima parte versurile transmit o angoasă omniprezentă, cu multe înfățișări, care mai de care mai terifiantă, ca un balaur cu o mulțime de capete, în versurile perioadei de mijloc sufletul cititorului întrevede un liman și se bucură anticipativ de pacea și siguranța pe care numai Dumnezeu, Singurul Neschimbat în Sine i-o poate dărui creaturii sale vremelnice, adică poetului, iar acesta cititorului. Versurile din ultima perioadă a destinului literar al lui Marius Ianuș nici măcar nu mai sunt poezie: sunt rugăciune. Iată o bună întrebare: care este diferența dintre poezie și rugăciune? Mai ales când poezia este – în opinia criticilor literari – «poezie religioasă»?” (Ciprian Voicilă)

Orașul - mediul mentalității concurențiale

Oraşul este ambianţa propice în care proliferează mentalitatea individualistă. Dacă în satul tradiţional românesc era ruşine să comiţi anumite fapte care contraveneau bunului-simţ şi legii morale sădite în om de Dumnezeu, oraşul îţi sugerează că nu există acte reprobabile din punct de vedere moral, ci doar fapte penale. Dacă faci un lucru rău în spaţiul tău privat sau unul care trece neobservat de ochiul vigilent al legii, nu e nici o problemă: „hoţul neprins e negustor cinstit“. Orăşeanul este un individualist, în primul rând pentru că s-a obişnuit să se întemeieze în sine. Îşi este reper unic. Trăieşte din plin principiul relativizant al filosofilor sofişti: „Aşa cum îmi apar mie lucrurile, aşa sunt pentru mine, aşa cum îţi apar ţie lucrurile, aşa sunt pentru tine“ (Protagoras). Orăşeanul este un copac fără rădăcini. Sau, mai precis: un arbore care şi-a uitat rădăcinile. Eticheta pe care am pus-o eu oraşelor vi se poate părea cam generală, prea generală, şi cam nedreaptă. Dar nu am pus-o eu, ci etologii, specialiştii în studierea comportamentului uman. Konrad Lorenz, întemeietorul domeniului, consideră de pildă că în marile oraşe gradul de agresivitate este foarte ridicat datorită suprapopulării acestora. „Dragostea faţă de aproapele nostru - spune el - e într-atât de diluată de mulţimea celor care ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se zăresc“. Oraşul este mediul specific mentalităţii concurenţiale. Suntem într-o concurenţă acerbă nu doar cu semenul nostru, ci şi cu noi înşine. În consecinţă, în ultimă instanţă, trăim într-o nebuloasă etică în care binele nu mai este bine în sine. Binele este tot ceea ce mă ajută pe mine să îmi fie bine. Spiritul concurenţial generează în rândul indivizilor frica de a rămâne în urmă, frica de a fi scos din jocul social care are ca ţintă perpetuă succesul individual. În marile oraşe suntem înconjuraţi permanent de artefacte. Străzi, companii multinaţionale, magazine, blocuri, maşini, produse tehnologice. 90% din lumea noastră ambientală a ieşit din mâna omului. La nivel subconştient tindem să credem că noi şi lumea care ne conţine suntem rezultatele raţiunii umane. Ne-a dispărut sentimentul sacru al vieţii. Sau dacă nu a dispărut cu totul, s-a diminuat drastic. O privire aruncată spre cer, un cântec de pasăre, vântul care trece prin frunzişul copacilor ne readuc în limitele micimii proprii. Dar mai suntem obişnuiţi să privim - în goana nebună a vieţii - jocul gratuit al norilor? Prin urmare, în această paradigmă (post)modernă a oraşului, întrebarea „cum să supravieţuim duhovniceşte în urbea noastră de zi cu zi?“ este îndreptăţită. Mi-o adresez, înainte de toate, mie şi încerc să găsesc, pe loc, nişte soluţii. Putem evada din timpul şi spaţiul profan - insignifiante din punct de vedere spiritual, dar extrem de solicitante din punct de vedere social şi psihic - intrând pentru o clipă sau pentru un timp într-o biserică. Acolo avem, în primul rând, Sfânta Liturghie - un altfel de timp, complet diferit de timpul social care se desfăşoară cenuşiu, tern, şi care tinde să ne devoreze ca în celebra pictură a lui Goya. Participând la Sfânta Liturghie, lăsăm să cadă ca nişte straie de prisos straturile superficiale ale fiinţei noastre şi ne redescoperim esenţa: sunt - odată pentru totdeauna - chip al lui Dumnezeu. Asta mă defineşte pe mine în timp, dar mai ales în veşnicie. Ies din categoria „individului“ şi îmi recapăt statutul de persoană. Încetez să mai văd în aproapele meu un rival. Îmi devine, de-a dreptul, vital pentru mântuirea mea personală. Doar în comuniune cu el particip la trupul mistic al lui Hristos - biserica. Pătrund, prin experienţă, adevărul afirmaţiei: aproapele meu este viaţa mea. Tot în biserică avem ceata enormă a sfinţilor, cuvioşilor, mucenicilor care au trăit şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricând le putem cere ajutorul. Spre deosebire de prietenii noştri de dincoace, care nu sunt permanent disponibili. Sfinţii nu „concep proiecte pentru finanţare“, nu au deadline-uri, nu sunt nevoiţi să trăiască - sau să moară, mai nou - „la job“. Când încep să mă simt ca o baterie descărcată, intru în Biserica Zlătari şi îi cer Sfântului Ciprian ajutorul. Poate că nu e întâmplător faptul că în centrul Bucureştilor avem atâţia sfinţi care mijlocesc pentru noi, continuu, la Dumnezeu: Sfântul Nicolae, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Sfântul Nectarie, Sfântul Mina, Sfântul Spiridon, Sfântul Dimitrie. Biserica Ortodoxă ne propune postul ca pe o unealtă prin care, reapropiindu-ne de Dumnezeu, diminuăm lumescul din noi. Când postesc, mă concentrez pe acele nevoi superioare definite de Abraham Maslow (în special pe nevoia de autorealizare spirituală) şi le ignor pe celelalte. Ne propune, deopotrivă, ca armă în războiul nevăzut rugăciunea. Războiul cotidian dus asupra minţii este fără precedent. Câte ore stăm conectaţi la internet? Câte ore vorbim la telefonul mobil? Cât timp ne focalizăm atenţia pe „problemele de la job“? Cât timp ne frământăm mintea să găsim noi căi de supravieţuire economică? Cât timp privim desfăşurându-se pe ecran efemeridele zilei? Rugându-ne, ieşim din această suprastructură, din acest angrenaj masiv, opresiv, care tinde să ne aplatizeze, să ne uniformizeze. Trăim în plin proces de globalizare, în care „totul curge“: bunurile şi serviciile, tehnologia, capitalul, dar şi oamenii. Lumea în care trăim este una - cu o formulă a sociologului Zygmunt Bauman - lichidă. Fără trecut, fără memorie, fără să întreţinem relaţii stabile cu semenii noştri. Dar o lume în care ţi se cere un singur lucru: să fii un bun consumator. Pentru ca să devii cineva trebuie să consumi ceva. Un produs. Vrei să fii un tip irezistibil ca Brad Pitt? Mănâncă chipsurile „Pringles“. În contrast cu acest mediu în care permanent suntem vânaţi de diverşii vânzători de identitate, Biserica îţi propune să fii tu însuţi. Să te redescoperi în sfera lui „a fi“, nu în cea a lui „a avea“. (Ciprian Voicilă)

Omenia – o virtute românească

V-ați săturat de comportamentul grosolan al semenilor dumneavoastră? De lipsa de respect, care a devenit un ingredient nelipsit în viața noastră cotidiană – respect pe care, în orice societate normală, tânărul i-l datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic? Nu aveți adesea senzația că înșelătoria, șperțul, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, dar chiar au devenit rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi? Este suficient să privim puțin în trecut, să revizităm tradiția noastră românească pentru a ne reaminti că nici lumea, nici oamenii nu au fost dintotdeauna așa. Socrate credea că oamenii comit răul din neștiință. Eu aș adăuga la această sentință antică faptul că oamenii își pot pierde calitatea de ființe umane și pentru că au uitat să își mai adreseze întrebările fundamentale, au pierdut deprinderea de a-și pune întrebări, de a se chestiona. Dacă, de pildă, te vei întreba: „ce înseamnă să fiu om?” nu mică îți va fi mirarea când vei descoperi în cultura noastră tradițională răspunsul, dar și mijloacele prin care, odată dobândită virtutea omeniei, ți-o poți păstra pe mai departe. Vom vorbi, prin urmare, în cele ce urmează despre omenie - acea calitate de a fi om pur și simplu, făcând apel pe de o parte la înțelepciunea strămoșilor noștri- condensată în zicerile populare-, iar pe de alta la câțiva gânditori care au analizat virtutea omeniei, punându-i în lumină polimorfismul, multitudinea de forme sub care se poate manifesta în realitatea socială. Omenia – „un buchet de flori ale sufletului”/ În cartea Omenia și frumusețea cea dintâi (apărută la Editura Predania), teologul George Racoveanu observa semnificațiile multiple ale cuvântului „omenie”, ceea ce face dificilă traducerea sa fidelă și exhaustivă într-o altă limbă: a fi omenos înseamnă a fi ospitalier dar și onest, înseamnă a fi o persoană onorabilă, dar și cuviincioasă, înseamnă să fii un om bun, dar și a fi om, pur și simplu, adică a-ți manifesta firea, natura ta, așa cum a fost creată de Dumnezeu. În opinia lui Racoveanu, omenia este „un buchet de flori ale sufletului”, iar podoabele ei sunt: „iubirea de străini”, „ținerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziție de jertfă, spiritul dreptății, mărinimia, modestia, credința în Dumnezeu”. La români, cea mai cunoscută formă de omenie este ospitalitatea, iubirea de oaspeți. „A omeni” pe cineva- arată George Racoveanu- în realitatea vieții de zi cu zi, în concretul ei, înseamnă să-l primești pe străin cu inima deschisă și să-l cinstești pentru simplul fapt că este om ca și tine. Să îl ospătezi, dacă este flămând, să îi oferi un loc de odihnă, dacă este ostenit. În sprijinul ideii că a fi om de omenie înseamnă și să îți ții cuvântul dat, Racoveanu extrage din comoara spiritualității românești versurile unui cântec și câteva proverbe autohtone. Cântecul sună așa: „Furnica, de e furnică, lighioana micuțică, la trup mare, la cap mică, se târăște pe pământ, și se ține de cuvânt. Dar noi oameni botezați, de cuvânt c-am fost lăsați!” Având în vedere importanța cuvântului, consecințele sale faste sau nefaste pe care le poate provoca în lume, românul de odinioară considera că e mai bine să fii cumpănit la vorbă, să îți cântărești cuvintele înainte de a le da drumul în văzduh. El credea și că este preferabil să fii mai degrabă tăcut decât guraliv: „Dumnezeu a dat omului două urechi și numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună”. Aceasta și pentru că „Pe unde iese vorba, (pe acolo iese) și sufletul!” Omul de omenie este animat de sentimentul onoarei. Pentru el, una dintre cele mai mari griji este să își păstreze onoarea, să nu se facă de rușine. De unde și zicala: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de rușine”. Omul adevărat manifestă înclinația de a se pune în slujba aproapelui său, de a-l situa mai presus de sine și - dacă situația o cere- de a se sacrifica pentru el. A fi om de omenie presupune să fii și o ființă iubitoare de dreptate, să nu rabzi nedreptatea care i se face semenului tău. Cel care întruchipează virtutea omeniei are o inimă largă, un suflet mare. Cu alte cuvinte, este mărinimos. Iar a fi mărinimos înseamnă să nu răspunzi răului cu rău, să îl ierți pe vrăjmașul tău. Străbunii noștri spuneau: „Iertarea poartă-o-n sân, ca s-o ai la îndemână”. Omul plin de omenie este o făptură modestă, conștientă de limitele ființei sale. De unde și sfatul pe care ni l-au lăsat strămoșii: „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârși, nu arăta a o fi săvârșit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine”. Omul de omenie este o ființă religioasă. Cununa tuturor virtuților omeniei este credința în Dumnezeu, notează Racoveanu. Pentru un credincios viața este un dar divin pentru care trebuie să mulțumim continuu: „Mulțumim lui Dumnezeu și de bine și de rău”. Omenia – un ideal de atins/ Pentru Părintele Dumitru Stăniloae, omenia este un cuvânt derivat de la „om”, „încărcat de tot idealul spre care trebuie să tindă omul”, dar și expresia bunei raportări la aproapele nostru: ești om de omenie când întreții „relații cinstite, atente, sincere, înțelegătoare, lipsite de gânduri de înșelare a semenilor”. Omul de omenie empatizează cu suferința semenilor săi. Drama, tragedia, neîmplinirea, eșecul, durerea celuilalt devin toate ale mele. În măsura în care mă raportez afectiv și activ la suferința din preajma mea, rămân om, îmi păstrez nealterat chipul de om. De aceea, concluzionează Părintele Stăniloae, „omul nu e om decât în relația normală cu semenii săi”. Se poate spune că „omenia e granița între om și animalul inconștient sau fiară”. În acest sens, despre acela care a încetat să mai fie om de omenie, poporul român spune că „și-a mâncat omenia” sau că „s-a făcut din om neom”. Pentru țăranul român, omul lipsit de omenie este mort din punct de vedere spiritual: „Omul fără omenie e ca și trupul fără suflet”. La antipodul omului de omenie – scrie Părintele Stăniloae în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român” – se situează cei care și-au pierdut chipul de om, indivizii care au regresat la stadiul de animalitate. Pe aceștia înțelepciunea neamului românesc îi califică drept „porc de câine”, „o lepră de om” sau „un câine de om”. A fi om de omenie- continuă Părintele Stăniloae- „înseamnă a nu fi ˂ porc de câine˃, adică obraznic ca un porc sau rău ca un câine, sau amândouă; înseamnă a nu fi ˂ lepră˃ de care oamenii trebuie să se ferească pentru că aduce o molimă în viața lor”. Omenia nu face casă bună cu egoismul și individualismul. Câte exemple de egoism exacerbat, uneori monstruos, întâlnim în marea literatură! Scrooge-ul creat de Dickens este lipsit de omenie. La fel, Hagi Tudose. Străbunii noștri credeau că omenia este o virtute rară: „Omenia nu-i cu carul”. De aceea, când o întîlnim trebuie să o prețuim la justa ei valoare: „Omenia-i mai scumpă ca avuția”. Omenia- o virtute evanghelică/ În cartea „Îndemn la simplitate” filosoful și etnologul Ernest Bernea constată că bunătatea- sinonimă omeniei- are ca fundament ultim chipul lui Hristos, ascuns tainic în sufletul nostru: „Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptățește și face posibilă bunătatea. Omul cunoaște această stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om și culege urma pașilor lui Iisus”. Toate calitățile morale încorporate în virtutea românească a omeniei reflectă Fericirile din Predica de pe munte. O altă dovadă că fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5)! Ciprian Voicilă

Vă invit la relansarea cărții „Cancerul, dragostea mea”- azi, de la ora 19. Banii strânși din vânzări vor fi donați copiilor autoarei

Despre carte am scris aici. „Joi 3 martie se relansează cartea “Cancerul, dragostea mea”, a Mioarei Grigore, arată un comunicat primit la redacție. Este o carte auto-biografică despre o femeie puternică, despre speranță, credință și iubire, o adevărată lecție de viață pentru orice cititor, indiferent de vârstă, pregătire ori categorie socială. Autoarea Mioara Grigore s-a stins în urmă cu 1 an, dar va fi reprezentată la eveniment de către cei 5 copii ai ei: (Maria, Antonie, Nectarie, Macrina,si Iustina)”, informează sursa citată. Copiii familiei Grigore se luptă să aibă o viață normală pentru vârsta lor, să poată să meargă la școală, să rămână o familie și să aibă o viață demnă, așa cum au fost educați de părinții lor. Mioara Grigore a scris „Cancerul, dragostea mea” pentru a ne ajuta atât pe noi cititorii- să nu uităm de valori, de familie, de ceea ce contează în viață – cât și cu speranța că, prin această carte îi va putea ajuta și pe copiii săi. Banii strânși din vânzarea acestei cărți sunt, în prezent, singura sursă de venit a familiei Grigore. Lansarea va avea loc la Seneca AntiCafe în București, de la ora 19:00”.

Scurtă istorie a mărțișorului

(articol publicat în Dilema veche nr. 212 / 2008) Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an, nu este doar un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural cu o istorie îndelungată. Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti, spune despre mărţişor: "În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei cîte-o monedă de argint ori de aur la gît sau la mînă. Moneda aceasta, care e de regulă atîrnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesce Mărţişor, Mărţiguş şi Marţiş" (Sărbătorile la români, vol. II, 1899). În societatea românească tradiţională, mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: "Punerea sau legarea mărţişorului se întîmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineaţă, pînă nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, cînd îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă mărţişorul 12 zile la gît, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tînăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă îi va merge bine în vieaţă. Alţii îl ţin la gît pînă ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv". Prin Muntenia purtau mărţişor la gît sau la mînă nu doar copiii mici, ci şi fetele mari sau nevestele tinere pentru a nu fi arse de soare: "Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pîrlit de soare". De ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi a altuia alb? Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 Martie să spele la rîu lînă neagră pînă o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lîna cu o piatră. Fata îl ascultă şi, cînd bagă piatra în apă, din piatră iese o spumă roşie ca sîngele şi apa începe să clocotească. A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mînă, ci şi la glezna piciorului. Atunci, în 1899, S.Fl. Marian constata că la sat obiceiul era pe cale de dispariţie. "Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioară de Moldova, numai rar unde se mai aude de dînsa." În căutarea unei explicaţii, citează un fragment din Încercările literare ale lui N. Gane: "Astăzi, cînd societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încît a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gîndi românesce, cînd înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, cînd chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicîndu-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvîntului s-a şters din memoria noastră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derîderea vîrstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derîderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau ouă roşii la Pasci, ascultau cîntecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întîiu Martie". Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Pe la 1800, orăşenii atîrnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18... Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d., după care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 Martie. Comunismul va scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor sale magico-religioase iniţiale. Astăzi există o varietate uluitoare a mărţişoarelor. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului individualizat. Laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai frumoasă/bună/minunată mamă/fiică/iubită/nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi singuri. (Ciprian Voicilă)

Un bătrân frumos: Părintele Macarie de la Munteoru

În premieră. Părintele Macarie, un monah frumos ca un Moş Crăciun

Posted by Antena 3 Special on 11 Ianuarie 2016

Aici puteți citi un interviu despre viața sa binecuvântată. Despre părintele am scris în volumul Sfinții de lângă noi. Cartea cu interviul său biografic și cu mărturii date de oamenii care au fost ajutați prin rugăciunile lui se găsește la Librăria Sophia.