Gânduri la vreme de încercare (1)

Cine ne va despărți pe noi de Numele preasfânt, preadulce al Domnului?
                                                                            *
În vecinătatea morții, viața își recapătă limpezimea. Dacă astăzi îți vei petrece ultima zi pe pământ, toate acele momente peste care mintea ta trecea în fugă, nonșalant, devin instantanee ale vieții, grele de sens: prezența caldă a soției (alteritatea ta biblică), privirea și joaca pruncilor tăi (tu, cel de mâine, în ipostaze ontologice inedite), cuvintele pe care le răspândeai în lume mecanic, momentele de retragere în sine pentru întâlnirea cu Dumnezeu (alteritatea maximă, radicală), acele acte care te defineau ca ființă umană (de la gândurile care ți-au populat mintea până la decizia de a întinde o mână de ajutor cuiva obidit de soartă), gesturile prin care semenii tăi ți-au împărtășit dragostea și grija...
Toate erau ale tale, toate îți fuseseră dăruite, doar că tu - prins în ritmul alert al vieții - ai inceput să le uiti, să le disprețuiești.
                                                                          *
Pe urmele Marelui Inchizitor, alegem pâinea în schimbul libertății iar și iar. Ne descotorosim de libertate ca de o imensă și inutilă povară.
Dacă am fi prețuit libertatea, am fi luptat pentru ea.
                                                                          *

Trăim vremuri binecuvântate în care nu mai putem fi și cu Hristos și cu lumea. Și călare și pe jos, și în căruță și în teleguță, și cu varza unsă și cu slănina în pod. Sau/SAU.
De mâine vin vremuri grele, mai ales pentru oamenii în vârstă. Fiecare dintre noi are în preajma sa pe cineva singur, bolnav, neputincios. Să îl ajutăm, după puteri, convinși fiind că prin noi Hristos Însuși îi întinde o mână izbăvitoare.
Să nu ne lăsăm asfixiați de iubirea de sine, de egoism, de micime sufletească.
                                                                          *
Noi experimente sociale, cu o arie de aplicabilitate foarte extinsă. Haideți să studiem comportamentul uman în condițiile în care: le impunem indivizilor să se autoizoleze cu lunile la domiciliu; le îngrădim drepturile și libertățile (la exprimare, la intimitate, la asociere); îi separăm pe liderii religioși de comunitățile credincioșilor; generăm suspiciune, ură, panică; îi anihilăm pe micii întreprinzători; impunem vaccinarea obligatorie; comutăm cadrul interacțiunilor umane din mediul real în cel virtual; îi constrângem pe oameni să se concentreze pe satisfacerea strictă a nevoilor inferioare (s-a zis cu cele superioare: nevoia de apartenență la un grup, nevoia de stimă, statut, autorealizare).
Europa întreagă este noul arhipelag Gulag. Noua ideologie globală este o combinație stranie de "Primul cerc", "1984" și "Minunata lume nouă".
                                                                       *
Liturghia de astăzi a fost una dintre cele mai frumoase liturghii la care am luat parte. Am fost mai puțini, dar mai conștienți de ce ne găsim acolo.
La sfârșit, cuvântul insuflat al părintelui Radu: Sfânta Împărtășanie este cel mai puternic antidot nu doar împotriva coronavirusului, ci și a morții; nu trebuie să ne temem de moarte - acum avem mai puține motive de temere decât am avut vreodată; ei, slujitorii altarului, ne vor pomeni în continuare, rămânem în comuniunea Duhului Sfânt; ei, preoții, nu vor pregeta să îi cerceteze pe cei bătrâni și neputincioși pentru a-i spovedi și împărtăși, dacă ei vor dori asta.
Lumi paralele: creștinii strânși în jurul "altarului de vară", deși preocupați de ceea ce le poate rezerva viitorul, s-au purtat firesc: s-au împărtășit cu bucurie, și-au vorbit, s-au încurajat.
Odată ieșit pe poarta bisericii, parcă ai intra în tărâmul Nimicului, din Poveste fără sfârșit, pustiitor pentru ținuturile în care mai palpită viața. Nu există magazin în fața căruia distanțarea socială să nu creeze suspiciune rece, nervozitate, bădărănie fățișă sau chiar transgresarea regulilor specifice distanțării sociale.
Atomizarea ultimă a lumii, aceasta ne este dat să trăim în aceste vremuri. Unii se vor increde total în stat și în dispozițiile care poate vor stăvili expasiunea coronavirusului, dar vor eroda sever comuniunea umană, alții își vor pune nădejdea doar în Dumnezeu și în Biserica sa. Asta este realitatea dramatică prin care suntem nevoiți să ne mișcăm. Fiecare este liber să aleagă. Și este responsabil pentru alegerea sa. (22 martie 2020)
                                                                      *
Când te rogi deasupra prăpastiei, când te rogi cu moartea suflându-ți în ceafă, mica și chinuita ta rugăciune capătă aripi, devine foc ce pârjolește totul în jur (toate înțelesurile și reprezentările dobândite din lume). Rugăciunea rămâne singurul punct de sprijin. Al tău și al lumii. Unde au dispărut acele 1000 de lucruri care îți înrobeau, până mai ieri, mintea, despărțindu-te de Dumnezeu? (Ciprian Voicilă) 

Icoanele care veghează peste harta României

[Text apărut în revista „Lumea monahilor”. Cartea, atât de utilă, mai ales acum, poate fi comandată aici]
În 2016, Editura Lumea Credinței publica sub semnătura lui Laurențiu Cosmoiu un ghid ilustrat al icoanelor făcătoare de minuni din România. După 1989, ca efect al câștigării libertății de a călători în lumea largă, creștinii din România au căpătat șansa de a se închina în lavre vestite din Grecia, Rusia, Ucraina sau Serbia. Au aflat, astfel, de sfinți noi și de icoane făcătoare de minuni, necunoscute nouă până mai ieri. S-a creat un dialog și o nouă comuniune, întemeiată pe aceeași credință în Domnul nostru Iisus Hristos. Moaștele și cultul pentru o serie de sfinți greci (Sfântul Nectarie al Eghinei, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Gherasim Kefalonitul) sau ruși (Cuvioasa Matrona, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ioan Rusul, Noul Mucenic Evgheni) au pătruns în bisericile de la noi, în spațiul spiritualității românești, și ne-au câștigat pentru totdeauna inimile. Bine ar fi să împletim deschiderea noastră, proverbială, spre alte zări culturale cu buna cunoaștere a patrimoniului sacru autohton. Ghidul icoanelor făcătoare de minuni din România ne reamintește că de sute de ani românii au căutat alinare - îmboldiți de boli sau neajunsuri și de urgia vremurilor - la icoanele tămăduitoare care împânzesc, protector, acest tărâm. Pe unele le știm, pe altele mai puțin. De aceea, ghidul ne oferă o reproducere vizuală a fiecărei icoane în parte și o pagină din care cititorul află în ce așezământ se află icoana respectivă, ce minuni au fost săvârșite prin mijlocirea ei și care este povestea, „biografia” care se ascunde în spatele acelui obiect de cult.
Dintre cele 64 de icoane făcătoare de minuni, prezentate în carte, am ales câteva și am cules câteva informații relevante. În județul Argeș credincioșii se pot închina la trei icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Una dintre ele, de la Mănăstirea Nămăiești, a stat ascunsă sute de ani într-o stâncă uriașă. Icoana de la Mănăstirea Trivale (apărătoare de duhuri rele) a fost descoperită în 1930, ca urmare a unei viziuni: Maica Domnului i s-a arătat în vis preotului paroh Dumitru Georgian și i-a vestit unde se găsește icoana. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Cetățuia- Negru Vodă a devenit cunoscută fiindcă, prin ea, au primit ajutor îndeosebi oamenii aflați sub înrâurirea vrăjmașului: cei posedați, precum și aceia care pătimesc diverse suferințe și încercări de pe urma vrăjilor și farmecelor. La Mănăstirea Glavacioc se găsește o icoană a Maicii Domnului (vindecătoare de boli, ajutătoare împotriva vrăjmașilor), care a fost găsită de un păstor, într-o peșteră, pe vremea domniei lui Mircea cel Bătrân. În județul Vrancea, la Mănăstirea Dălhăuți, se află o icoană a Maicii Domnului, de origine apostolică, pe care monahul Anufie a adus-o de la Ierusalim. Este vestită în rândul credincioșilor pentru „ajutor la vreme de secetă, pentru aducerea ploilor” și fiindcă este tămăduitoare de felurite boli. Tot pentru aceste mijlociri este cunoscută și icoana Maicii Domnului de la Schitul Valea Neagră, care a fost pictată la Moscova, în anul 1688. În județul Galați, la Mănăstirea Adam întâlnim cea mai cunoscută icoană făcătoare de minuni din Țara de Jos a Moldovei. Ea a fost salvată de la mistuirea prin foc, de un călugăr, și dinaintea ei s-a vindecat o mulțime de credincioși, care sufereau de diferite boli (epilepsie, paralizie, boli epidemice sau de piele).
Cunoscută este și icoana Maicii Domnului de la Mavromol („Stâncă Neagră”, în limba greacă), ca tămăduitoare de boli și apărătoare de ispite și de gânduri rele. În județul Prahova, avem icoana Maicii Domnului „Siriaca” (datează din secolul al XVI-lea; în ea, Preacurata și Pruncul au trăsături blânde, copilărești), ajutătoare a căsniciilor și a femeilor care doresc să aducă pe lume prunci. La Mănăstirea Zamfira întâlnim o altă icoană a Maicii Domnului, tămăduitoare de boli și păzitoare împotriva ispitelor. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Pissiota, izvodită de pictorul Eustațiu Stoienescu (1884-1959), este izvorâtoare de mir. În Biserica Maica Precistă, din Ploiești, se găsește o icoană a Preacuratei „apărătoare a celor necăjiți, împăciuitoare a celor învrăjbiți”. Ea a fost donată în 1877 de țarul Alexandru al-II-lea. În Mănăstirea Suzana există o icoană a Maicii Domnului, zugrăvită în secolul al XIX-lea, protectoare împotriva furturilor și tâlharilor. Și în București avem mai multe icoane făcătoare de minuni. La Biserica Mihai Vodă există o copie a icoanei Maica Domnului Hodighitria („Povățuitoarea” sau „Îndrumătoarea”), în fața căreia multe femei se roagă pentru a deveni mame și mulți oameni suferinzi își află tămăduirea. Despre ea mulți martori au povestit că își schimbă trăsăturile feței, prevenind, astfel, tot felul de pericole și necazuri. La Biserica Olari găsim o altă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului care a fost adusă în România, în 1810, pe timpul războiului ruso-turc, de niște preoți și călugări refugiați de la Mănăstirea Arnachiul, din Turcia. Este o icoană tămăduitoare ce cancer. O altă icoană a Maicii Domnului, vindecătoare de boli grave, găsim în Biserica Icoanei. Despre ea se spune că a fost dăruită sfântului locaș de voievodul Constantin Brâncoveanu. La Biserica Colțea credincioșii se pot închina dinaintea unei icoane deosebit de frumoase, a Maicii Domnului, atribuită pictorului Pârvu Mutu. De jur-împrejurul ei vedem scene din „Acatistul Bunei Vestiri”. La Biserica Doamnei întâlnim o altă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, în fața căreia și-au găsit alinarea neputințelor trupești și sufletești mulți oameni. Printre ei, sufletele chinuite de sentimentul singurătății. La Biserica Buna Vestire („biserica rugătoare pentru săraci”, cum o numea Preafericitul Patriarh Teoctist), icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare atrage săptămânal mulțimi întregi de credincioși: unii sunt împovărați de boli, alții vor să-și întemeieze o familie, alții au diverse examene de trecut sau întâmpină dificultăți financiare. Icoana Sfântului Antonie cel Mare a scăpat nevătămată, în 1847, când flăcările au mistuit biserica și o bună parte din București. O altă icoană foarte cercetată de credincioși se găsește la Biserica Vergului. În ea este zugrăvit Sfântul Mare Mucenic Mina, în ținută ostășească, argintie. În fața ei se închină cu evlavie și cu credința că vor fi ascultați atât oamenii bolnavi, cât și cei păgubiți sau soții în a căror familie a pătruns insidios vrajba. În Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, o icoană stă de strajă la mormântul Brâncovenilor: icoana Sfintei Cuvioase Parascheva. Credincioșii mărturisesc și astăzi o minune petrecută cu ea: icoana a plâns cu puțin timp înainte ca Biserica Sfânta Vineri-Hereasca, din București, să fie demolată. În județul Constanța, la catedrală, credincioșii se roagă dinaintea Maicii Domnului „Prodromița”, pictată la Athos – potrivit tradiției, icoana s-a pictat singură, prin minune dumnezeiască. Ea a fost ferecată în argint, pe timpul șederii sale la Schitul Durău, iar de acolo, în 1935, a fost dusă la Constanța.
În județul Buzău, la Biserica Banu, există o icoană a Maicii Domnului, veche de peste 440 de ani. Este cunoscută ca tămăduitoare de boli și de epidemii. În județul Ifov, Mănăstirea Pasărea adăpostește o icoană a Maicii Domnului tămăduitoare de boli, apărătoare de cutremure și felurite primejdii. La Mănăstirea Căldărușani credincioșii se închină înaintea unei icoane a Maicii Domnului, cunoscută ca ocrotitoare a celor prigoniți. Tot în Ilfov, la Mănăstirea Țigănești există o icoană a Maicii Domnului, care datează din secolul al-XVII-lea. Despre ea se crede că tămăduiește beteșugurile sufletești și trupești, ocrotește mamele, îi ferește pe oameni de incendii. În județul Tulcea, la Mănăstirea Celic-Dere există o icoană tămăduitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, care se curăță singură. În ea, Mântuitorul își ține capul ușor-înclinat spre dreapta și are ochii întredeschiși. Cele mai numeroase icoane făcătoare de minuni se găsesc în cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Dintre ele, cele mai cunoscute sunt icoana Maicii Domnului „Închinătoarea”, de la Mănăstirea Neamț – adusă de la Constantinopol de Patriarhul Ghermano, recunoscută ca „mare ajutătoare a călugărilor și mirenilor, vindecătoare a insomniilor și a duhurilor rele, vindecătoare de epilepsie” –, icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița – „ajutătoare în vreme de secetă, alinătoare și mângâietoare a suferinței sufletești și trupești, ajutătoare mai ales a mirenilor” –, icoana Maicii Domnului Hodighitria, de la Trifești – în fața căreia se vindecă bolnavii de epilepsie, copiii și femeile, dar și oamenii dezbinați de vrajbă –, icoana Maicii Domului „Axionița”, de la Mănăstirea Agapia – care este „aducătoare de ploaie, vindecătoare și protectoare a smeritelor călugărițe, apărătoare de foc, cutremure, holeră și primejdii, vindecătoare de molime” –, o altă icoană foarte cunoscută a Maicii Domnului „Axionița” aflându-se la Mănăstirea Sihăstria (pictată la începutul secolului XX de un monah român de la Sfântul Munte, ea îi ajută pe oamenii primejduiți, pe cei care pătimesc de pe urma secetei, dar și pe aceia care au pierdut diverse bunuri. Vestite sunt și icoana Maicii Domnului „Axionița” de la Durău („apărătoare de calamități naturale, protectoare în vremuri de grele cumpene și încercări”), icoana Maicii Domnului cu trei mâini, de la Mănăstirea Neamț (despre care se știe că apără de molime, calamități, secetă și este aducătoare de roade bogate), icoana Maicii Domnului de la Schitul Rarău și mai ales icoana Ei de la Mănăstirea Putna – „mare vindecătoare de boli, izbăvitoare de demoni și duhuri necurate”, ea a fost dăruită sfântului locaș chiar de domnitorul Moldovei. În județul Iași, una dintre cele mai cunoscute icoane este aceea a Sfântului Spiridon, de la Biserica Sfântul Spiridon-Iași. A fost pictată în 1757. Sute de ani, îngenuncheați în fața ei, mulți oameni suferinzi și-au aflat tămăduirea. În Cluj, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula (pictată pe lemn, în 1681, de preotul Luca din localitatea Iclod), strânge anual, pe 15 august, de hram, sute de mii de pelerini veniți din toată țara. A izvorât mir de mai multe ori, este cunoscută ca izbăvitoare din primejdii, iar în vremea dictaturii comuniste a fost confiscată, o vreme, de autoritățile militant-atee.
În județul Vâlcea, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, credincioșii români au un alt odor: o icoană a Maicii Domnului („mare vindecătoare de boli și suferințe omenești”) despre care tradiția spune că a fost găsită de un cioban, ca urmare a unei viziuni cerești, în tulpina unui stejar falnic. Ea este o copie fidelă a icoanei pictate de Sfântul Evanghelist Luca, originalul aflându-se în Sfântul Munte Athos. Multe și felurite sunt încercările prin care creștinii de astăzi sunt nevoiți să treacă. Dar când vezi prin câte icoane – adevărate porți spre veșnicie – se arată puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a Maicii Sale și a sfinților, simți cum în adâncul inimii speranța în mai bine reînvie ca o flacără ce se înalță fără veste din cenușa în care a ars, amar de vreme, mocnit. Ciprian Voicilă

La vremuri de cumpănă, vrem alinare nu alienare

Ce putem face când aparent nu mai putem face nimic? Spectrul coronavirusului ne amenință, de la o zi la alta, fragilitatea vieții. Oamenii duhovnicești se spală pe mâini, iau vitamina C, dar nu uită de mijloacele duhovnicești.
O scurtă anamneză: rostirea deasă a Rugăciunii „Doamne Iisuse” - recomandată de stareții de la Optina, mai ales în vremuri de mare tulburare; Psalmul 90 - despre a cărui putere Starețul Varsanufie de la Optina îi vorbise în repetate rânduri ucenicului său ( greu-încercat) Nikon Vorobiov; citirea Psalmilor, așa cum ne-o indică Sfântul Arsenie Capadocianul. Dar, înainte de toate: să fim credincioși, nu necredincioși.
Cu ani în urmă, i-am cerut sfatul Părintelui Justin Pârvu, într-o problemă care nu îmi dădea pace. Mi-a răspuns, atrâgându-mi atenția că „Dumnezeu ne dă pe măsura credinței noastre”.
Corona :)) ne oferă șansa să redevenim isihaști. Poate, cine știe?, eroi...
                                                                       *
Doar o parte din doctorii care lucrează zi și noapte în interesul bolnavilor, și pe care îi avem în București: Sfinții Dimitrie, Spiridon, Nectarie, Ciprian, Mina, Luca al Crimeei, Constantin Brâncoveanu, Efrem cel Nou, împărații Constantin și Elena, Calinic de la Cernica.
Buzoienii au - la "bisericuța copiilor" - moaștele Sfântului Stelian.
La Aiud, în vestitul osuar, avem moaștele noilor martiri și mărturisitori. Apropo, printre sfinții închisorilor îl avem pe doctorul fără de arginți, Dumitru Uță.
Cineva să facă o hartă a României cu aceste "locuri de prevenție și/sau tratament". Ca stat, nu îi poți interzice Bisericii să își exercite lucrarea sfințitoare și tămăduitoare în rândul credincioșilor. Nici mie, ca cetățean, nu îmi poți interzice accesul într-un loc în care eu consider că voi obține protecție sau vindecare. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul acesta de psihoză colectivă, înainte să ne pierdem viețile, ne putem pierde mințile.
Ar fi trebuit să ne asociem și să facem o demonstrație pentru neînchiderea bisericilor. Acum cred că este prea târziu.
                                                                           * 

Toate asociațiile creștin-ortodoxe ar trebui să lase orgoliile conjuncturale la o parte și să organizeze o demonstrație, fie ea ilegală, în favoarea menținerii bisericilor deschise. Cine își asumă acest act de credință și de onoare?
 Nu din bravadă propun să milităm pentru ca bisericile să rămână deschise.
Se recomandă, pe toate canalele media, autoizolarea la domiciliu. În casă, singura ta relație cu realitatea este mediată de canalele media (sic!). Ieri seară, spre exemplu, toate așa-zisele știri de la ProTv au fost NUMAI despre pericolul real sau potențial întruchipat de corona.
Premisa statului potrivit căreia ființele umane nu ar avea nevoie acum, când moartea ne suflă în ceafă, decât de asistență și tratament medicamentos este complet falsă. Ce te faci cu oamenii dezorientați, panicați, cărora nu are cine să le adreseze o vorbă bună? În Biserică ar putea să găsească această alinare. Dacă de mâine bisericile vor fi închise, acestor oameni le va fi refuzat acest ajutor. Și sub pretenția perversă că, în acest fel, viața le este pusă la adăpost.
Psihoza corona a fragmentat și mai adânc relațiile dintre oameni. Nu doar moartea ne paște, ci și anticamera ei: alienarea, atomizarea extremă, prăbușirea ultimă în individualitate. Un strănut îl transformă pe aproapele nostru într-un potențial atentator la viața noastră. Priviți mai atent în jur și o să înțelegeți mai bine la ce mă refer.
Cine mai întreține astăzi flacăra speranței între oameni? (Ciprian Voicilă)

Sfântul Nichifor cel Lepros: "Să le spui oamenilor sa nu se teamă de coronav...

Patima lăcomiei - cauze, efecte, leacuri vindecătoare

 [Publicat în Ziarul Lumina]
Începutul Postului Mare este un prilej binevenit să abordăm o problemă de ordin psihologic și duhovnicesc de larg interes: dependența de bunurile alimentare, însoțită de plăcerea de a consuma preparate culinare cât mai gustoase. Este păcat să ne potolim foamea? Este o întrebare la care găsim răspunsul în învățătura Sfinților Părinți. 
Săptămâna aceasta, care a inaugurat Postul cel Mare, în intimitatea oferită de biserica din parohia fiecăruia, la lumina caldă a candelelor și sub privirile blânde ale sfinților din icoane, am ascultat, cufundați în adâncul nostru, cuvintele Sfântului Andrei Criteanul: „Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, la urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi, de va năvăli asupra ta vrăj­mașul, alungă-l departe de la picioarele tale, prin rugăciuni și postire”.

Când foamea devine patimă
Biserica ne îndeamnă să postim fiindcă prin post și rugăciune sufletul își recapătă libertatea, desprinzându-se din rețeaua patimilor și dependențelor.
Ideea că fericirea și pacea sufletească pot fi dobândite doar dacă îți limitezi, pe cât posibil, dorințele este străveche. O regăsim exprimată exemplar în filosofia antică, de la Socrate la stoicii care au trăit pe vremea Imperiului Roman. De pildă, Seneca îl sfătuia pe discipolul său Lucilius: „E bine să îl tratați (pe trup) cu ceva asprime, ca să nu fie nesupus spiritului: hrana să potolească foamea, băutura să stingă setea, haina să apere de frig, casa să fie pavăză pentru vremea rea”.
Este păcat să ne potolim foamea? Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, răspunsul este cât se poate de clar: nu. Foamea este un afect, o necesitate naturală, firească. Acest afect devine patimă doar dacă actul de a ne hrăni se transformă într-un scop în sine: când ne desfătăm cu plăcerea de a degusta mâncăruri cât mai variate, realizate după rețete cât mai rafinate. La fel, când ajungem în situația de a mânca peste măsură.
În Patericul egiptean întâlnim multe întâmplări și ziceri ale părinților trăitori în pustie, care au în centrul lor patima lăcomiei. Astfel, Avva Pimen cel Mare ne învață că dacă ne îmbuibăm cu mâncare, sufletul nostru nu va mai putea fi atent la prezența lui Dumnezeu, iar mintea noastră nu se va mai putea concentra la rugăciune și la celelalte îndeletniciri duhovnicești. Unui vizitator, care îl întreba ce să facă să dobândească teama de Dumnezeu, Cuviosul Pimen îi răspunde: „Cum putem să dobândim teama de Dumnezeu cu burțile pline de brânză și cu putini întregi de saramură?” Tot el, în alt context, învăța: „Dacă îmbuibarea n-ar fi venit în suflet, mintea n-ar fi căzut în mrejele dușma­nului”. Referindu-se la modul în care patima lăcomiei poate provoca apariția altor patimi, slăbănogind sufletul, Avva Ioan cel Pitic se întreba pe sine: „Cine-i mai puternic decât leul? Și totuși din cauza pântecelui pică în capcană și toată puterea lui se face de râs”. Într-o apoftegmă, Amma Sinclitichia relevă importanța majoră a postului, susținut de rugăciune, în lupta cu gândurile păcătoase: „După cum leacurile cele tari alungă veninul fiarelor, tot așa rugăciunea și postul alungă orice gând rău”. Și Avva Tithoe ne învață că putem păstra neîntinată inima noastră, dacă vom fi atenți la cuvintele pe care le rostim și dacă ne vom înfrâna, pe cât posibil, poftele alimentare: „Cum ne vom păzi inima, dacă ne deschidem gura și pântecele?”, se întreba bătrânul purtător de Dumnezeu.

„Cele contrare se vindecă prin cele contrare“
În unele scrieri ascetice ale Sfinților Părinți, patima lăcomiei pântecelui (gastrimargia, în limba greacă) este analizată amănunțit, credinciosului înfățișându-i-se cauzele acesteia, simptomatologia specifică și efectele nocive pe care le poate avea, pe termen lung, asupra sufletului omenesc. În celebra sa scriere, „Scara Raiului”, Sfântul Ioan Sinaitul îi dedică acestei patimi un întreg capitol (al XIV-lea), descriind-o în culori vii: „Lăcomia stomacului este fățărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; și ghiftuit, și plesnit de sătul, țipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. (...) Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, care, înghițind puține, dorește să le înghită pe toate”.
Sfinții Părinți ne învață că patimile se generează unele pe altele, amenințând să înlănțuie cu totul sufletul creștinului. Principala patimă pe care o provoacă lăcomia este desfrânarea. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Săturarea de bucate este maica curviei. Cel ce-și îngrijește stomacul său și luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voiește să stingă pârjolul cu gaz”. Patima lăcomiei, odată satisfăcută, poate provoca o mulțime de neajunsuri celor care încearcă să viețuiască duhovni­cește: învârtoșarea inimii, somnul la vremea rugăciunii, lenea, multa vorbire, nesimțirea, fala, îndrăzneala necuviincioasă.
Care ar fi remediile duhov­ni­cești, dovedite ca eficiente, împotriva acestei patimi? Sfântul Ioan Scărarul ne învață că trebuie să înfruntăm cu bărbăție, cu hotărâre această dependență, cultivând, îna­inte de toate, o stare lăuntrică de pocăință. Trebuie să ne amintim, cu regret, de păcatele noastre.
Cumpătarea la mâncare este o altă cale prin care putem ține sub control impulsul de a mânca mai mult decât este necesar sau de a ne desfăta cu mâncăruri cât mai gustoase. Pentru a nu-și hrăni celelalte patimi, Sfântul Ioan Scărarul le recomandă în special celor tineri să cultive înfrânarea de la bucate: „Când trupul ne este în plină vigoare, să ținem înfrânarea în toată vremea și în tot locul”. Pentru vindecarea dorinței insa­țiabile de mâncăruri, Sfântul Ioan nu recomandă trecerea bruscă la un regim alimentar sever, bazat doar pe apă și pâine, ci renunțarea treptată la anumite preparate: „Dacă nu ne aflăm sub un război foarte greu (al patimilor) sau nu ne amenință primejdia unor căderi, să tăiem întâi mâncărurile care îngrașă, pe urmă pe cele care aprind (simțurile), apoi pe cele ce ne fac plăcere”.
Un principiu des întâlnit în scrierile ascetice, pe care ni le-au lăsat moștenire Sfinții Părinți, este acela că „cele contrare se vindecă prin cele contrare”. Prin urmare, lăcomia de bucate se vindecă prin obișnuința de a posti, cu măsură, în zilele rânduite de Biserică. Sfântul Ioan Sinaitul ne relevă beneficiile duhovnicești pe care postul le procură sufletului: el face ca rugăciunile noastre să fie curate, luminează sufletul, păzește mintea, înmoaie învârtoșarea inimii, readuce sufletul la starea de smerenie și îl liniștește, potolește vorbirea cea multă, ușurează somnul, însănătoșește trupul, alungă patimile, ne ajută să dobândim iertarea păcatelor. Postul este, în concluzie, „ușa și desfătarea raiului”. (Ciprian Voicilă)