(Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR)
Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și
nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o
bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea,
la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte,
avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu
am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase
de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă
– scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură,
oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri
aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile
spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu
mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la
înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe
plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea
treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc
oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste
cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe
poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica,
Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta
somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această
bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos
broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica
istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab –
dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe
care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele
și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții
laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu –
care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă
povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun
punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți
creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe
lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru.
Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu
trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci
înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am
regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat
îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca
arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și
altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! (Ciprian Voicilă)
[17.04.2020]
marți, 26 mai 2020
marți, 19 mai 2020
[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]
[Text publicat pe pagina Educație Muzeală MȚR ]
Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! Ciprian Voicilă
[17.04.2020]
Etichete:
biserica,
ciprian voicila,
muzeul taranului roman
Abonați-vă la:
Postări (Atom)