Omenia – o virtute românească

V-ați săturat de comportamentul grosolan al semenilor dumneavoastră? De lipsa de respect, care a devenit un ingredient nelipsit în viața noastră cotidiană – respect pe care, în orice societate normală, tânărul i-l datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic? Nu aveți adesea senzația că înșelătoria, șperțul, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, dar chiar au devenit rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi? Este suficient să privim puțin în trecut, să revizităm tradiția noastră românească pentru a ne reaminti că nici lumea, nici oamenii nu au fost dintotdeauna așa. Socrate credea că oamenii comit răul din neștiință. Eu aș adăuga la această sentință antică faptul că oamenii își pot pierde calitatea de ființe umane și pentru că au uitat să își mai adreseze întrebările fundamentale, au pierdut deprinderea de a-și pune întrebări, de a se chestiona. Dacă, de pildă, te vei întreba: „ce înseamnă să fiu om?” nu mică îți va fi mirarea când vei descoperi în cultura noastră tradițională răspunsul, dar și mijloacele prin care, odată dobândită virtutea omeniei, ți-o poți păstra pe mai departe. Vom vorbi, prin urmare, în cele ce urmează despre omenie - acea calitate de a fi om pur și simplu, făcând apel pe de o parte la înțelepciunea strămoșilor noștri- condensată în zicerile populare-, iar pe de alta la câțiva gânditori care au analizat virtutea omeniei, punându-i în lumină polimorfismul, multitudinea de forme sub care se poate manifesta în realitatea socială. Omenia – „un buchet de flori ale sufletului”/ În cartea Omenia și frumusețea cea dintâi (apărută la Editura Predania), teologul George Racoveanu observa semnificațiile multiple ale cuvântului „omenie”, ceea ce face dificilă traducerea sa fidelă și exhaustivă într-o altă limbă: a fi omenos înseamnă a fi ospitalier dar și onest, înseamnă a fi o persoană onorabilă, dar și cuviincioasă, înseamnă să fii un om bun, dar și a fi om, pur și simplu, adică a-ți manifesta firea, natura ta, așa cum a fost creată de Dumnezeu. În opinia lui Racoveanu, omenia este „un buchet de flori ale sufletului”, iar podoabele ei sunt: „iubirea de străini”, „ținerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziție de jertfă, spiritul dreptății, mărinimia, modestia, credința în Dumnezeu”. La români, cea mai cunoscută formă de omenie este ospitalitatea, iubirea de oaspeți. „A omeni” pe cineva- arată George Racoveanu- în realitatea vieții de zi cu zi, în concretul ei, înseamnă să-l primești pe străin cu inima deschisă și să-l cinstești pentru simplul fapt că este om ca și tine. Să îl ospătezi, dacă este flămând, să îi oferi un loc de odihnă, dacă este ostenit. În sprijinul ideii că a fi om de omenie înseamnă și să îți ții cuvântul dat, Racoveanu extrage din comoara spiritualității românești versurile unui cântec și câteva proverbe autohtone. Cântecul sună așa: „Furnica, de e furnică, lighioana micuțică, la trup mare, la cap mică, se târăște pe pământ, și se ține de cuvânt. Dar noi oameni botezați, de cuvânt c-am fost lăsați!” Având în vedere importanța cuvântului, consecințele sale faste sau nefaste pe care le poate provoca în lume, românul de odinioară considera că e mai bine să fii cumpănit la vorbă, să îți cântărești cuvintele înainte de a le da drumul în văzduh. El credea și că este preferabil să fii mai degrabă tăcut decât guraliv: „Dumnezeu a dat omului două urechi și numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună”. Aceasta și pentru că „Pe unde iese vorba, (pe acolo iese) și sufletul!” Omul de omenie este animat de sentimentul onoarei. Pentru el, una dintre cele mai mari griji este să își păstreze onoarea, să nu se facă de rușine. De unde și zicala: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de rușine”. Omul adevărat manifestă înclinația de a se pune în slujba aproapelui său, de a-l situa mai presus de sine și - dacă situația o cere- de a se sacrifica pentru el. A fi om de omenie presupune să fii și o ființă iubitoare de dreptate, să nu rabzi nedreptatea care i se face semenului tău. Cel care întruchipează virtutea omeniei are o inimă largă, un suflet mare. Cu alte cuvinte, este mărinimos. Iar a fi mărinimos înseamnă să nu răspunzi răului cu rău, să îl ierți pe vrăjmașul tău. Străbunii noștri spuneau: „Iertarea poartă-o-n sân, ca s-o ai la îndemână”. Omul plin de omenie este o făptură modestă, conștientă de limitele ființei sale. De unde și sfatul pe care ni l-au lăsat strămoșii: „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârși, nu arăta a o fi săvârșit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine”. Omul de omenie este o ființă religioasă. Cununa tuturor virtuților omeniei este credința în Dumnezeu, notează Racoveanu. Pentru un credincios viața este un dar divin pentru care trebuie să mulțumim continuu: „Mulțumim lui Dumnezeu și de bine și de rău”. Omenia – un ideal de atins/ Pentru Părintele Dumitru Stăniloae, omenia este un cuvânt derivat de la „om”, „încărcat de tot idealul spre care trebuie să tindă omul”, dar și expresia bunei raportări la aproapele nostru: ești om de omenie când întreții „relații cinstite, atente, sincere, înțelegătoare, lipsite de gânduri de înșelare a semenilor”. Omul de omenie empatizează cu suferința semenilor săi. Drama, tragedia, neîmplinirea, eșecul, durerea celuilalt devin toate ale mele. În măsura în care mă raportez afectiv și activ la suferința din preajma mea, rămân om, îmi păstrez nealterat chipul de om. De aceea, concluzionează Părintele Stăniloae, „omul nu e om decât în relația normală cu semenii săi”. Se poate spune că „omenia e granița între om și animalul inconștient sau fiară”. În acest sens, despre acela care a încetat să mai fie om de omenie, poporul român spune că „și-a mâncat omenia” sau că „s-a făcut din om neom”. Pentru țăranul român, omul lipsit de omenie este mort din punct de vedere spiritual: „Omul fără omenie e ca și trupul fără suflet”. La antipodul omului de omenie – scrie Părintele Stăniloae în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român” – se situează cei care și-au pierdut chipul de om, indivizii care au regresat la stadiul de animalitate. Pe aceștia înțelepciunea neamului românesc îi califică drept „porc de câine”, „o lepră de om” sau „un câine de om”. A fi om de omenie- continuă Părintele Stăniloae- „înseamnă a nu fi ˂ porc de câine˃, adică obraznic ca un porc sau rău ca un câine, sau amândouă; înseamnă a nu fi ˂ lepră˃ de care oamenii trebuie să se ferească pentru că aduce o molimă în viața lor”. Omenia nu face casă bună cu egoismul și individualismul. Câte exemple de egoism exacerbat, uneori monstruos, întâlnim în marea literatură! Scrooge-ul creat de Dickens este lipsit de omenie. La fel, Hagi Tudose. Străbunii noștri credeau că omenia este o virtute rară: „Omenia nu-i cu carul”. De aceea, când o întîlnim trebuie să o prețuim la justa ei valoare: „Omenia-i mai scumpă ca avuția”. Omenia- o virtute evanghelică/ În cartea „Îndemn la simplitate” filosoful și etnologul Ernest Bernea constată că bunătatea- sinonimă omeniei- are ca fundament ultim chipul lui Hristos, ascuns tainic în sufletul nostru: „Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptățește și face posibilă bunătatea. Omul cunoaște această stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om și culege urma pașilor lui Iisus”. Toate calitățile morale încorporate în virtutea românească a omeniei reflectă Fericirile din Predica de pe munte. O altă dovadă că fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5)! Ciprian Voicilă

O CARTE INTERZISĂ PUBLICULUI, DAR CITITĂ CU MARE ATENŢIE DE SECURITATE

O puteţi cumpăra de la librăria Sophia.

http://www.predania.ro/editura/ernest-bernea/criza-lumii-modernehttp//www.predania.ro.



Cartea aceasta nu oglindeşte doar istoria lumii moderne, într-un chip luminos şi profund, ci ea însăşi are o istorie aparte. Vremurile trecute au făcut-o posibilă iar stăpânii vremurilor au declarat-o imposibilă marelui public. De ce? Un răspuns ni-l dă Ioana Diaconescu, în articolul „Urmărirea lui Ernest Bernea.”[1] Savantul Creştin Ernest Bernea, spune Ioana Diaconescu, deşi „a fost încercuit de Securitate timp de 40 de ani,” „a avut puterea să reziste.” Despre ce fel de rezistenţă este vorba? Despre cea fizică, în lagăre? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea intelectuală, în laboratorul ideologic[2] din Republica Socialistă România? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea morală, în faţa torturilor şi a presiunilor Securităţii de a deveni turnător? Şi despre aceasta, dar nu numai. Regimul comunist - un autentic ev întunecat - a beneficiat, totuşi, de o sursă limitată de lumină: cea a raţiunii ideologice. În virtutea inconsistenţei sale, aceasta a desconsiderat şi a căutat să suprime orice altă înţelegere a istoriei, a omului şi a vieţii în societate. A preţuit „omul nou,” reeducat şi înregimentat politic, şi a dispreţuit orice persoană capabilă să-i străpungă întunericul până la rădăcină.

În veacul trecut, un astfel de om străvăzător era Românul Ortodox, iubitor de Dumnezeu, de Biserică, de neam şi de vrăjmaşi. Să fi fost oare Ernest Bernea un astfel de om? Da. Şi aceasta o mărturisesc nu doar prietenii săi, ci chiar şi neprietenii lui, securiştii, în dosarele sale de urmărire informativă din intervalul 1948-1988. Viaţa acestui Român deosebit se defineşte, aşadar, ca o eroică rezistenţă pe drumul mântuirii în Hristos, Dumnezeu-Omul, departe de religia Omului fără Dumnezeu, care a fost ateismul comunist.[3]

Parcurgând articolul Ioanei Diaconescu, aflăm că, după 1979, Securitatea semnalează „poziţia ostilă orânduirii socialiste” a lui Ernest Bernea şi că, în 1984, pe 4 octombrie, îi face o „percheziţie domiciliară.”[4] Locot. colonel M.V., scriindu-şi raportul de percheziţie, nota: „Printre lucrările filozofice confiscate enumerăm: „Un fenomen de criză în arta nouă,” „Criza contemporană” şi altele cu un conţinut necorespunzător recunoscut în declaraţia dată de Bernea Ernest.”[5] Intuim că multe dintre ideile cărţii de faţă, dacă nu chiar toate, s-au aflat în paginile confiscate. Aşadar, Securitatea, prin cenzorii ei, îi citea cu mare atenţiei pe autorii interzişi. Dacă n-ar fi de plâns, am putea surâde. Însă cum s-ar explica această apetenţă pentru lectura cărţilor ostile orânduirii? În mod paradoxal, pentru a se menţine în postura fariseică de far călăuzitor a societăţii socialiste, raţiunea ideologică a fost obligată să iasă constant (şi riscant[6]) din cadrele sale.

Fiindcă se instalaseră la conducererea poporului Român în mod ilegitim, prin minciună, fraudă, teroare şi crimă, comuniştii, majoritatea străini de neamul nostru, se simţeau hărţuiţi din toate părţile. De aceea, ei aveau nevoie, zi de zi, să ştie cum gândesc cei asupra cărora nu aveau nicio putere ideologică. Nu le trebuia deloc gândirea „ostililor partidului,” căci aceasta, precum o oglindă curată, îi înfăţişa apostaţi şi dezumanizaţi, dar, confiscându-le manuscrisele, simţeau ceva din bucuria unei victorii amare şi efemere. Nu le trebuiau nici Poruncile lui Dumnezeu, căci dumnezeul lor era „tatăl minciunii,”[7] diavolul.

Bieţii comunişti au încercat din răsputeri să năruiască firavele luminiţe ale Creştinilor, dar acestea luminează şi astăzi, pe când mulţi dintre ei, „bărbaţii vărsători de sânge şi vicleni,”[8] s-au stins, vorba psalmistului, mai înainte de a ajunge la jumătatea zilelor lor.



O ÎNŢELEGERE PROFUNDĂ A ISTORIEI,

IZVORÂTĂ ÎNTR-O VREME DE SUFERINŢĂ PROFUNDĂ



Ce este istoria? „Poveste,” precum spunea Grecul Herodot? „Documente,” precum învăţa Germanul Leopold von Ranke? „Recipient al culturii,” precum gândea un alt Nordic, Wilhelm Dilthey? „Realitate şi cunoaştere,” precum arăta Chilianul Jorge Acevedo? „Paşii lui Dumnezeu pe pământ,” precum socotea Românul Petre Ţuţea? Din toate acestea câte ceva şi mai mult decât atâta.

„Istoria, este viaţă şi anume viaţă umană,” scrie Ernest Bernea în chiar începutul cărţii sale. „Istoria este destin uman,” revine mai încolo. Iată un înţeles profund al istoriei, un înţeles radical, căci în interiorul acestei „realităţi radicale” care este viaţa umană se petrece vremelnica trecere a omului pe acest pământ. În interiorul vieţii sale omul face istorie, suportă batjocura istoriei (Blaga), Îl întâlneşte pe Dumnezeu, speră să redevină cel care a fost mai înainte de „căderea în timp” (Cioran). Propoziţia de debut a lui Bernea m-a dus imediat cu gândul la un contemporan de-al său din Apus.[9] Nu pot afirma însă, în chip absolut, că Ernest Bernea urmează îndeaproape, în aceste pagini, modul de a înţelege istoria al filosofului Spaniol José Ortega y Gasset.[10] Şi nu o pot face întrucât viziunea spirituală asupra istoriei a savantului Român pare să rezulte dintr-un vast studiu transdisciplinar (istorie, filosofie, artă, ştiinţă, theologie, sociologie, etnologie, politologie), dar mai ales dintr-o biografie Ortodoxă întreţesută cu multă suferinţă. De la un anumit punct al urcuşului său duhovnicesc, în paginile sale apare o viziune asemănătoare cu înţelegerea evanghelică a istoriei pe care o întâlnim la Sfântul Nicolae Velimirovici.[11] Şi adevărul este că doar într-o viaţă plină de suferinţă pentru Hristos, poate avea loc „o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, precum scria atât de inspirat savantul tecucean de la Rugul Aprins, Alexandru Mironescu.[12]

Fiindcă tot l-am invocat aici, merită reţinute de la el şi puse în comparaţie cu gândurile lui Bernea, câteva idei. Spre exemplu, faptul că înţelegerea a ceea ce este tainic reprezintă un miracol;[13] faptul că trebuie depăşită înţelegerea abstractă a istoriei şi înlocuită cu una „pe dinlăuntru,” „axată pe o viziune metafizică,”[14] „pe textura spirituală a tâlcului adânc pe care l-a trăit şi îl trăieşte mereu lumea;”[15] faptul că trăirile duhovniceşti şi căderile noastre influenţează lumea în care trăim;[16] faptul că supravieţuirea în istorie vine nu prin iubirea unor doctrine, ci a Adevărului.[17] În fine, de observat la amândoi, ar mai fi mărturisirea că interesul pentru istorie al omului sporeşte cu cât creşte suferinţa şi tulburarea între popoare.

Revenind la textul lui Bernea, înţelegem mai uşor de ce „fenomenele de criză” dobândesc o vizibilitate mai mare când sunt cercetate în mod inseparabil de viaţa omului, de trăirile şi faptele lui. Viaţa este tragică, dramatică, cu suişuri şi coborâşuri. Crizele istoriei, spune Bernea, sunt o consecinţă a crizelor omului. Cum acesta este făptură cu trup şi suflet, crizele afectează atât partea materială, cât şi cea spirituală a omului. În diversitatea felurilor de crize (economice, politice, spirituale, morale etc), Bernea subliniază nuanţe fine şi le ierarhizează. În esenţă, orice criză înfăţişează o ruptură fie între om şi Dumnezeu în Sfânta Treime, fie între om şi semenul său, fie între om şi natură. Categoria aceasta patristică de „ruptură” devine foarte importantă de-a lungul cărţii sale şi vedem aceasta încă din fragmentul al doilea, unde analizează starea tradiţiei Creştine într-o societate Europeană guvernată de viziuni liberale şi de pulsiuni revoluţionare.

Cercetarea sa urcă pe firul istoriei până în zilele sale şi ajunge la starea omului Creştin în comunism. Pe acest drum ascendent, în multe afirmaţii, Bernea se aseamănă cu Romano Guardini din Sfârşitul modernităţii,[18] cu Max Picard din Fuga de Dumnezeu,[19] cu Edmund Husserl din Criza umanităţii europene şi filosofia.[20] În fraze precum „Omul în faţa istoriei este activ şi răspunzător,” se întrevede influenţa magistrului său, Heidegger. În cuvinte precum „Experimentarea istoriei de către om are un caracter tragic” observăm iarăşi viziunea filosofică a lui Ortega, dar şi a lui Nae Ionescu.

Dincolo de aceste frumoase asemănări ideatice, întâmplătoare sau nu, care se pot regăsi în paginile sale şi în cele ale autorilor invocaţi, ceea ce surprinde până la admiraţie este împletirea a două tipuri de analiză a crizei: cea fenomenologică şi cea duhovnicească, evanghelică. Soluţia sa hermeneutică surprinde esenţialul, dar nu în chip abstract, despărţit de detalii, şi cuprinde detaliile, dar nu disparat, ci în chip organic. De fapt, în aceasta constă şi originalitatea metodologică a acestei cărţi.



O VIZIUNE EVANGHELICĂ A OMULUI, PENTRU

O EXPLICAŢIE A CRIZELOR ŞI O DEPĂŞIRE A LOR



De ani de zile lumea a fost cufundată într-o vorbărie uluitoare pe tema crizelor. Superficialitate, tehnicism, demagogie, subiectivitate – toate, abordări exterioare. Mii de pagini, scrise de savanţi şi analişti de pretutindeni au acoperit crizele pentru că nu le cunosc rădăcinile. Vorbesc despre trunchi, ramuri, coroană şi roade, dar nu pomenesc nimic despre rădăcină. În planul vieţii concrete, criza ne-a derutat, fiindcă trăiam în cadrele fixe ale obişnuitului; ne-a obosit, fiindcă ne-am pierdut răbdarea în societatea vitezei; ne-a moleşit, fiindcă am uitat să privim spre cer; ne-a smerit, fiindcă ne-am socotit descurcăreţi şi stăpâni peste toate; ne-a pus în faţă nişte oameni dezamăgiţi, fiindcă aşa am devenit noi şi nu ne-am fi dat seama fără această criză. Cu adevărat, omul de azi pare că nu mai cunoaşte decât efectele crizei. Dacă ar şti că poartă în sine şi explicaţia nu s-ar mai lăsa dezorientat.

Istoria nu se repetă, dar păcatele şi crizele da. Oare să nu fie nicio legătură aici? Omul care nu împleteşte văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute. Şi iarăşi, acela care nu împleteşte cauzal păcatele cu suferinţele, sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu. Invers, cu cât omul se sfinţeşte mai mult, alipindu-se de Dumnezeu, cu atât gândurile sale intră într-o armonie mai înaltă cu cele ale Sfinţilor. O astfel de persoană cred că a fost şi Ernest Bernea. Multe dintre gândurile sale despre Europa modernă conglăsuiesc cu cele ale Sfântului Nicolae Velimirovici. Fiindcă au văzut lucrurile cu adâncime duhovnicească, după cum le-a arătat lor Duhul Sfânt, au înfăţişat amândoi ruptura omului de Dumnezeu drept cauză a tuturor crizelor. Omul modern s-a dezlipit de Rai şi s-a alipit de raiul pământesc, de comoara sa. Şi nu doar că s-a alipit; aproape că a devenit una cu lumea. De aceea, Dumnezeu i-a tulburat pacea, i-a împuţinat hrana, i-a risipit banii, i-a zguduit metropolele. De aici crizele politice, alimentare, economice. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu spre a-l trezi pe om din rătăcire, spre a-şi veni în fire, căci El preţuieşte întoarcerea omului la calea sfinţeniei.

Frumuseţea viziunii evanghelice a omului vine din profunzimea descoperirilor sale şi din înălţimea soluţiilor. Să încheiem pe tonul optimist al lui Ernest Bernea:

„Există, oare, o ieşire? Da! Renunţarea la formula de viaţă a lumii moderne începute în Renaştere, formulă azi definitiv consumată […] şi găsirea unei alte formule, care să satisfacă nevoile temporale ale momentului istoric într-o ordine spirituală specifică naturii complexe a omului şi destinului său.”

Note

[1] Ioana Diaconescu, „Urmărirea lui Ernest Bernea,” România literară, nr. 17/1 mai 2008, pp. 18-19.



[2] Sabrina P. Ramet în Prefaţa la cartea Religion and Politics in Post-Communism Romania, Oxford University Press, 2007, p. XIII, scrisă de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, nota cu vădită uimire că „în combaterea sistemelor de valori religioase, se făceau eforturi de reinterpretare a Creştinismului.” Astfel, „Iisus Hristos era înţeles drept un comunist timpuriu, iar Martin Luther drept un precursor al socialismului.” Astfel de răstălmăciri ideologice cu privire la Creştinismul primar găsim şi mai recent, la Bob Avakian, în studiul „Comunismo y religión” din Obrero Revolucionario #912, 22 de junio, 1997. Vezi http://rwor.org.



[3] Bertrand Vergely, Le silence de Dieu face aux malheurs du monde, Ed. Presses de la Renaissance, Paris, 2006, p. 97.



[4] Documentele securităţii sugerează că aceste percheziţii se desfăşurau pe baza consimţământului locatarului, dar acest consimţământ era o formalitate birocratică şi fariseică, în condiţiile în care, în România socialistă, nu existau nici viaţă privată, nici proprietate privată.



[5] Ioana Diaconescu, p. 19.



[6] Contactul, fie el şi intermitent, cu o altă gândire, cu o altă viziune a vieţii - obligatoriu mai înaltă, precum este Creştinismul, înalţă şi mintea celui captiv într-o ideologie. Şi e în acest contact un „risc” dublu: mai întâi pentru stabilitatea ideologică a membrului de partid, iar mai apoi, pentru persoana eliberată din temniţa ideologiei. Victor Frunză, pe când scria prima versiune a Istoriei Partidului Comunist Român, Editura Nord, Aarhus (Danemarca), 1984, era încă membru de partid. Cu toate acestea, conştient de cele ce puteau urma, spunea că „pentru adevăr, pentru rostirea şi răspândirea lui, merită să fac orice sacrificiu.”



[7] In. 8, 44



[8] Ps. 54, 27



[9] Pe când lucram la un studiu despre receptarea filosofiei lui José Ortega y Gasset în România, am intuit (mai mult din lipsa materialelor) că influenţa acestuia în mediul intelectual Românesc nu ar putea fi descoperită în întregime şi localizată punctual, ci doar aproximată. Lectura cărţii lui Ernest Bernea îmi reconfirmă, în chip fericit, intuiţia.



[10] Vezi Jorge Acevedo, La sociedad como proyecto en la perspectiva de Ortega, Editorial Universitaria, Santiago de Chile, 1994 şi cărţile lui Ortega, Spania nevertebrată (1921), Interpretarea belică a istoriei (1925), Despre sfârşitul Romei (1926), Despre Galilei (1933), carte al cărei subtitlu este „Schema crizelor,” Istoria ca sistem (1935), Despre Imperiul roman (1940), O interpretare a istoriei universale. Pornind de la Toynbee (postum, 1960), Meditaţie despre Europa (textul principal al cărţii fiind din 1949), Trecut şi viitor pentru omul actual (conferinţă din 1951), Despre raţiunea istorică (1979).



[11] Vezi Tărâmul inaccesibil (Cathisma, 2007), Prin fereastra temniţei (Predania, 2009), Războiul şi Biblia (Sophia, 2010, ed. a II-a) etc.



[12] Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 12.



[13] Ibidem, p. 11.



[14] Ibidem, p. 17.



[15] Ibidem, p. 19.



[16] Ibidem, p. 25.



[17] Ibidem, p. 46.



[18] Romano Guardini, Sfârşitul modernităţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.



[19] Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999.



[20] Edmund Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003.

Dan C. Mihailescu despre "Meditatiile filosofice" ale lui Ernest Bernea

Imagini de la lansarea de ieri, preluate de pe blogul lui Claudiu Târziu

Astăzi, de la ora 18, lansăm la librăria Sophia "Meditaţii filosofice" de Ernest Bernea

Miercurea viitoare lansăm la librăria Sophia "Meditaţii filosofice" de Ernest Bernea

O carte oglindă

Editura Predania

layout/ Atelierul de grafică

dtp/ Remus Brihac

anul apariţiei/ 2010

strong>format 14,5x20,5 cm

coperta/ carton 280gmp

hârtie/ offset 70gmp

număr de pagini/ 140

ISBN/ 978-606-8195-06-3

preţ/ 9 ron

redactor/ Ciprian Voicilă

Ernest Bernea a fost un om, coerent cu sine, în a cărui viaţă gândirea şi acţiunea au făcut corp comun, lăsându-le urmaşilor un model real, adică veşnic, de gândire şi conduită. Poate că l-a ajutat şi spiritul vremii sale: a făcut parte dintr-o generaţie care se orienta în existenţă după idealuri, nu după scopuri, aşa cum facem noi, cei de astăzi. Generaţia sa a a avut destin, chiar dacă el a fost unul mutilant pentru mii şi zeci de mii de tineri. Ei au ştiut să se pregătească pentru el, să îl accepte ca venind din mâna lui Dumnezeu. Au fost conştienţi că se sacrifică în absolut, pentru neamul lor, ca se pun temelie de sânge pentru Biserica Ortodoxă si neamul românesc.
In octombrie 1975, Ernest Bernea îşi încheie Meditatiile filosofice, o carte-oglindă, în care va să se reflecte epoca ceauşist-materialistă şi, mai ales, vremurile care vor veni. Peste treizeci de ani, materialismului dialectic avea să i se substituie materialismul consumerist. Iubirea, cu întreaga ei dimensiune spirituală, avea să fie redusă la sex şi atât. Femeia avea să îşi uite- ajutată din plin de curentele ideologice vânturate prin România post-modernă, idealul şi destinul maternitătii, ajungând un mascul în fustă, cu toate anomaliile care decurg de aici. În general, a rămâne idealist, a dori sa fii cu orice preţ un om curat pe dinafară si mai ales pe dinăuntru, a dori să cunoşti lumea dezinteresat avea să devină, peste timp, sinonim cu a fi caduc, anacronic, rămas în urmă. La toate acestea avea să se adauge moda fragmentarismului, a aşa-zisei specializări. Dacă eşti filosof, nu mai poţi tinde spre o viziune unitară, organică,un Weltanschauung. Trebuie musai să te specializezi într-o “disciplină filosofică”, fie ea filosofia limbajului, etică, filosofia minţii. Statul totalitar, comunist sau cu aparenţă de democraţie (mincinoasă) îşi doreşte cetăţeni setaţi, simpli tehnicieni, buni executanţi, manipulabili tocmai pentru că învăţământul de stat descurajează programatic domeniile formative, care ar putea să îl inveţe pe adolescent să îşi cunoască şi să-şi asume o identitate socială naţională, să gândescă bazându-se pe propria minte, critic, şi sa aleagă între mai multe opţiuni ideatice sau practice şi, mai ales, să creada în Dumnezeu, ceea ce ar nemulţumi din plin statul şi lacheii săi- pentru că interesul lui este să îi ascundă orice referinţă la un “dincolo”: statul a fost si rămâne în împărăţia lumii acesteia, şi moare odată cu ea. “Noi nu suntem ai lumii”, iată un imperativ care, de două mii de ani, sună alarmant pentru orice orânduire statală.
In meditaţiile filosofice ale lui Ernest Bernea ne oglindim cu calităţile şi mai ales cu lipsurile noastre. Cartea însăşi este povestea ideatică a luptei dintre Bine şi rău, dintre Frumos şi Urât şi, mai ales, dintre Adevăr şi fals sau minciună. Dacă nu ar fi un creştin dovedit, am putea crede despre E. Bernea că este un platonician târziu, un ultim Mohican al valorilor, rămas ca să le apere într-o lume mustind de retorică, nominalism, relativism şi materialism up-datat.

În curs de apariţie la editura Predania: Ernest Bernea- Meditaţii filosofice

(Fotografia lui Ernest Bernea a fost făcută în timpul anchetelor la securitate)

Notă asupra ediţiei

Volumul Meditaţii filosofice este primul din seria operelor complete pe care editura Predania va încerca să o publice, o întreprindere inedită în cultura Română.
Ernest Bernea (1905-1990) este o figură marcantă a generaţiei de intelectuali din perioada interbelică. Format la şcoala unor nume mari ca Nae Ionescu, Martin Heidegger, Marcel Mauss, a fost filosof, etnolog, scriitor, publicist, membru al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, întemeiată de Dimitrie Gusti.
A lăsat urmaşilor, în cel mai tradiţional sens cu putinţă, câteva zeci de manuscrise de sertar, nepublicate încă, având un conţinut variat ca tematică şi stil ( tratate de filosofie, sociologie, pedagogie; romane, poezie, poezie în proză, critică literară, etnografie, etnologie, eseistică, articole apărute în presa vremii), dar unitar ca viziune: conservatoare- ar spune unii, Creştină, o numim noi-, organică, care surprinde într’o manieră inconfundabilă fundamentul Creştin al civilizaţiei noastre tradiţionale.
Reflecţiile cuprinse în cartea pe care o propunem spre citire şi meditaţie publicului sânt variate şi vii. Este uimitor curajul cu care Ernest Bernea scotea la lumină întunecimile comunismului, în plină epocă ceauşistă, intuind curentele culturale care vor dezrădăcina, în mare măsură, temeiurile Creştine de vieţuire, peste doar douăzeci de ani: freudismul ( care este, de fapt, un pansexualism satanic, receptat necritic de masse); feminismul; umanismul atheu; civilizaţia tehnicistă- care îl reduce pe om la stadiul de unealtă; idolatrizarea trupului, în paguba duhului; democraţia ca formă carentă de guvernământ şi ca expresie a masselor; într’un cuvânt, desfăşurarea vieţuirii omului în sfera lui „a avea,” nicidecum în orizontul lui „a fi.”
Am păstrat, spre dulce aducere aminte, forma interbelică a unor cuvinte: filosofie, isvor, poesie etc, dintr’o vreme în care fiinţa încă mai sălăşluia în limbă (Heidegger). Avea să vină duhul proletar, uniformizator al comunismului, care va înlocui graiul Românesc cu o limbă de lemn ale cărei trosnituri le mai auzim şi astăzi. (CV)

Fragmente

ÎNTREBARE
Sânt trist pentru tine, frate, cǎ mǎ îndemni numai la rǎu. Vrei sǎ scormonesc muşuroaele infirmitǎţilor morale şi la aceasta, ce-mi oferi? Nici mǎcar platitudinea şi un dulce somn.
Oamenii trǎiesc şi mor întristaţi pentru cǎ sânt mǎrginiţi şi le e teamǎ de efort. Ei nu doresc sǎ cunoascǎ împletitura sfântǎ a vieţii.
Pretutindeni curge fermecǎtoare apa vie a lumii, marile înţelesuri în lucrurile mari şi mici, în larg şi în preajma noastrǎ, dar noi nu ştim nimic.
De ce ucidem frumuseţea?
12.IV.1966-Bucureşti


UNDE E OMUL?
Omul crede cǎ umanitatea lui începe odatǎ cu puterea politicǎ, cu banii şi confortul. Dar omul se lasǎ purtat de aparenţe înşelǎtoare: acolo se isprǎveşte, dacǎ rǎmâne numai la ele. Umanitatea începe cu dragostea, cu setea de absolut şi creaţia pe care dureazǎ întreg universul.
Unde e omul pe care îl vrem cristal, stea a cerului şi crin al pǎmântului, acel om-mândrie a creaţiei?
23.IV.1966-Bucureşti


PREZENŢA RĂULUI
Rǎul este prezent în lume şi noi trebuie sǎ-l rǎscumpǎrǎm pentru noi şi pentru tot ceea ce existǎ.
Modelul este Hristos; acesta e sensul prezenţei lui în lume.
Rǎul este activ şi insinuant, cuceritor prin înşelǎciune şi elegant în convingere. Pasul lui e sigur într’o lume nesigurǎ.
2.V.1966-Bucureşti

Ernest Bernea- Lumini în necunoscut

Cina de taina

Era o masa mica, cu fata de canepa. Intai s-a asezat tata si apoi cele trei copile,incepand cu cea mai mica. Mama pregatea mancarea la plita: lapte fiert, mamaliga, papara.
Cand toate au fost gata, mama si-a luat locul cuvenit in jurul mesei. La un gest al tatalui, toti s-au ridicat in picioare, si-au prins mainile in semn de rugaciune si cu capul plecat, au repetat in soapta dupa el:
“manca-vor saracii…”
A urmat apoi masa intr-o liniste si impacare ca si cand ar fi continuat rugaciunea; mancarea si cugetul le erau gemene. Pare ca ceva nevazut coborase asupra lor; nimic strident, nimic de prisos, nimic fara sens. O mana, o privire sau un cuvant, toate veneau ca o mangaiere, ca o prezenta spirituala.
Dupa ce masa a luat sfarsit, tatal s-a sculat din nou in picioare, urmat de ceilalti. Copila cea mica a spus “Tatal nostru”, multumind lui Dumnezeu pentru ospatare.

Chemare catre Iisus

Doamne, sufletul meu nu doarme si dorul altei lumi nu incetineste.Cugetul meu sarac cauta urma pasilor tai.
Marea lanului de grau se misca-n unduiri de rod copt pana ce-i cade bobul, ugerul vacilor e plin de lapte cald, fagurii sunt incarcati cu miere. Fratele meu, omul celalalt si eu, culegem toti avutul acesta nemeritat:
Mana lor si mana mea
Tremura in tot ce-atinge
Vino intre noi, apropie-te de cuprinsul acesta, de aerul, de lumina noastra, si creste innoitor minunea unei lumi pe caile careia sa umbli, din nou cu copii de mana.
Poiana Marului- 1952

Te simt aproape
Umbli in lume ascuns, de omul nu te stie. Cresti firul fragezit de roua, prin murmur in izvoare, surasul la copii si nimeni nu te vede.
In visul meu inalt, in dorul de minuni, in fapta-mi fragezita te simt deplin curgand, ca sucul intr-un pom. Dar nu apari nici cand sa-mi mangai rana vietii, ades intaratata.
Te simt aproape, Doamne, in prispa casei mele.
Poiana Marului- 1952


Maria

Maria e un nume ce canta.
Chipul omenesc indumnezeit a umblat odata in lume, a umblat cu noi, oamenii, in vremea cand, incununata de durere, calca urma pasilor unui fiu nesupus.
De atunci ea a ramas intre oameni; joaca merele de aur de-asupra leaganului, cladeste sufletul mamelor intristate, sta cu noi la masa, deschide petalele trandafirilor seara, la rugaciune.
Maria e un nume de icoana.
Poiana Marului- 1952

(Ernest Bernea- Lumini in necunoscut, editura Timpul, 2000)