Imagini de la lansarea cărții „Sensei. Infractor. Călugăr”- Librăria Sophia, 26 martie 2015

Invitaţi: asistent universitar doctor Laurenţiu Gheorghe - Facultatea de Filosofie; sociolog Ciprian Voicilă - Muzeul Ţăranului.

Maica Maria din Gatchina - STAREŢA DIN CATACOMBE, MÂNGÂIETOAREA. Pomenită la 26 ianuarie (†1930)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Suferinţele intense, precum aurul în topitoare, curăţă sufletul, îi dau viaţă, îl întăresc şi îl temperează. (Sfântul Iosif al Petrogradului) La aproximativ cincizeci de kilometri de Petrograd se află micul oraş Gatchina, bine cunoscut tuturor locuitorilor din Petrograd pentru grădinile, parcurile şi palatele lui. În acest oraş a trăit înainte de Revoluţie o călugăriţă, Maria, care era cunoscută nu doar de locuitorii din Gatchina, ci şi de mulţi locuitori ai Petrogradului. Revoluţia din 1917 a găsit‑o pe maica Maria pe patul de suferinţă. După ce a suferit de encefalită (o inflamaţie a creierului), ea s‑a îmbolnăvit de Parkinson (boală degenerativă a sistemului nervos central, numită astfel după medicul Parkinson care a descris această stare patologică): corpul ei, cu totul nemişcat, părea încătuşat, iar faţa anemică era ca o mască; putea vorbi, dar începuse să vorbească doar cu jumătate de gură, printre dinţi, pronunţând încet şi monoton. Ea era totalmente invalidă şi avea mereu nevoie de ajutor şi de o îngrijire atentă. De obicei, această boală continuă cu schimbări psihologice radicale (iritabilitate, o încăpăţânare obositoare de a repeta întrebări stereotipe, un egoism şi egocentrism exagerat, manifestări de senilitate şi altele asemenea), fapt pentru care astfel de pacienţi sfârşesc adesea în spitalele de psihiatrie. Dar maica Maria, fiind invalidă fizic în totalitate, nu doar că nu a degenerat psihic, ci a arătat trăsături de personalitate şi de caracter cu totul deosebite, care nu sunt caracteristice pentru aceşti pacienţi. Ea a devenit extrem de supusă, de umilă, ascultătoare, necerând nimic, concentrată în sine însăşi; ea a devenit absorbită de rugăciunea permanentă, purtându‑şi boala dificilă fără nici cel mai mic murmur. Ca o recompensă pentru această umilinţă şi răbdare, Domnul i‑a trimis un dar: mângâierea celor întristaţi. Oameni cu totul străini şi necunoscuţi, care se găseau în supărări, întristări, depresie, deznădejde, au început să o viziteze şi să converseze cu ea. Şi toţi cei care veneau la ea plecau consolaţi, simţind o iluminare a supărării lor, o liniştire a întristării, o calmare a temerilor, o îndepărtare a depresiei şi a deznădejdii. Vestea despre această călugăriţă extraordinară s‑a răspândit treptat dincolo de graniţele oraşului Gatchina. Maica Maria trăia într‑o căsuţă de lemn, la periferia oraşului, unde am vizitat‑o în martie, 1927. În timp ce aşteptam să fiu primit, am examinat numeroasele fotografii din camera de primire şi am observat două: Mitropolitul Veniamin (al Petrogradului, noul mucenic) şi Mitropolitul Iosif (curând avea să devină conducătorul mişcării „iozefite”). Mitropolitul Iosif scrisese pe fotografia sa o dedicaţie emoţionantă maicii Maria, citând un paragraf lung din lucrarea sa În îmbrăţişarea Tatălui, în timp ce Mitropolitul Veniamin scrisese scurt: „Către profund respectata pătimitoare Maica Maria, care, printre mulţi întristaţi, m‑a consolat şi pe mine, un păcătos...” Am avut şansa binecuvântată de a fi prezent la manifestarea minunii vindecării sufletelor întristate. Un tânăr, care devenise deznădăjduit după arestul şi exilul tatălui său preot, a plecat de la maica având un zâmbet de bucurie, hotărându‑se să accepte treapta de diacon. La fel, o tânără femeie care suferea a devenit strălucitor de bucuroasă, hotărându‑se să devină călugăriţă. Un bărbat mai în vârstă, care suferea profund din cauza morţii fiului său, a plecat de la maica Maria cu fruntea sus şi încurajat. O femeie în vârstă, care venise cu lacrimi, a plecat calmă şi fermă. Când am intrat la ea, i‑am spus maicii Maria că mă ataca adesea o depresie teribilă, durând câteodată mai multe săptămâni şi că nu puteam găsi nicio metodă de a scăpa de ea. „Depresia este o cruce duhovnicească”, mi‑a spus ea; „ea este trimisă să ajute penitentul care nu ştie să se pocăiască, adică pe acela care, după pocăinţă, cade din nou în păcatele de mai înainte... Şi, prin urmare, doar două medicamente pot trata această suferinţă a sufletului, uneori foarte mare. Trebuie fie să înveţe să se pocăiască şi să ofere roadele pocăinţei; sau, dacă nu, să poarte această cruce duhovnicească, depresia, cu umilinţă, supunere, răbdare şi cu mare mulţumire faţă de Domnul, amintindu‑şi că purtarea acestei cruci este socotită de Domnul ca rod al pocăinţei... Şi, până la urmă, ce mare consolare este să realizezi că descurajarea ta este rodul nerecunoscut al pocăinţei, o pedepsire de sine inconştientă pentru absenţa roadelor care sunt cerute... De la acest gând ar trebui să ajungă la căinţă şi, apoi, depresia se topeşte treptat şi adevăratele roade ale pocăinţei vor apărea...” Aceste cuvinte ale maicii Maria au fost literalmente ca şi când ar fi făcut o operaţie pe sufletul meu şi ar fi îndepărtat o tumoră duhovnicească... Şi eu am plecat alt om. Prin 1930, maica Maria a fost arestată. Ea a fost acuzată de propagandă contra‑revoluţionară şi de a fi participat într‑o organizaţie contra‑revoluţionară, în conformitate cu paragrafele 10 şi 11 ale articolului 58 (al Codului Penal sovietic). Fratele ei a fost, de asemenea, arestat. „Organizaţia” era compusă doar din doi oameni. Iar „propaganda” împotriva regimului comunist era darul ei de a mângâia oamenii aflaţi în suferinţe. Cei care au fost prezenţi în timpul arestului descriu o imagine înfricoşătoare a batjocurii şi a crudei violenţe asupra pacientei suferinde, care era paralizată şi incapabilă de orice mişcare fizică. „Crima religios‑politică” a maicii Maria s‑a agravat prin refuzul ei de a‑l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie după faimoasa Declaraţie din 1927, care a dus la o schismă în Biserica rusă. Biata suferindă a fost trasă de braţe, care au fost răsucite la spate, pe podea şi pe pământ, de la patul ei până la camionetă, de către doi cekişti. Lovindu‑i încă şi mai mult trupul suferind şi paralizat, cekiştii au aruncat‑o în camionetă şi au luat‑o. Fratele ei a fost luat într‑un alt automobil, într‑un aşa numit „corb negru” (o limuzină neagră, folosită în special pentru transportarea victimelor arestărilor făcute în toiul nopţii; este descrisă de către Soljeniţîn în primul volum al Arhipelagului Gulag). Cinstitorii compătimitori ai maicii Maria au început să‑i aducă în închisoare pachete modeste. Acestea au fost acceptate timp de o lună. Apoi, dintr‑odată, nu au mai acceptat pachetele şi au spus scurt: „A murit în spital”. (Astfel de pacienţi neajutoraţi erau de obicei omorâţi.) Trupul nu a fost dat înapoi. Fratele ei, un tânăr slab, mic şi rafinat, care o îngrijise cu jertfă de sine şi care primea vizitatorii, după nouă luni de investigaţii a primit cinci ani de închisoare într‑un lagăr de concentrare siberian.

Sfântul Teofan Zăvorâtul despre Praznicul Bunei Vestiri

Binevesteşte, pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a văzut izbavire. In cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot pamantul şi primită cu bucurie. Aşadar binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta. Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi tanguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ, şi întrucât chipul desavarsirii acesteia a arătat în toată deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască? Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu. Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pamantul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Ingerilor ce să li se mai amintească de lăudarea lui Dumnezeu când ei si asa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate că nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitati, prieteni, de singura bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”. Cand Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oară Preabinecuvântatei Fecioare bucura-te, atunci, s-ar putea spune, au fost doar zorii zilei de bucurie care avea sa răsară după aceea… Insă si atunci din Preasfânta Fecioară, care pricepea puterea cuvintelor arhangheliceşti, a ţâşnit de la sine cântarea: Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc. 1, 46-47). Prin ce cântări pline de încântare trebuie să-şi reverse acum bucuria sufletul care cunoaşte şi Invierea, şi Inălţarea, şi Pogorârea Sfântului Duh, temeiul şi proslăvirea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi sălăşluirea în ceruri a Bisericii celor întâi-născuţi! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie printre noi oameni ce nu se bucură – iar dacă aşa stau lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucuraţi-vă!”? Cine se bucură, se bucură oricum, fie că-i aminteşti de bucurie, fie că nu-i aminteşti; deopotrivă, cel ce n-are bucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulţumită Domnului! Şi noi am fost aduşi în vistieria bunătăţilor cereşti şi stăm lângă izvorul tuturor bucuriilor şi mângâierilor. Daca ne-am împărtăşit de bunătăţile acestea, înseamnă că bem mângâiere şi ne bucurăm, iar dacă nu ne-am împărtăşit nu putem să ne bucurăm, oricât ne-am încorda ca să facem asta, până ce nu vom gusta din bunătăţile lui Dumnezeu cele veselitoare. Aşadar noima chemării binevesteşte, pământule, bucurie mare este totuna cu poftirea: „Gustaţi, oamenilor, din bunătăţile aduse de Domnul pe pământ, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”. Cine a şezut în beznă, a fost chinuit de ea şi apoi a fost scos la lumină, nu poate să nu simtă mângâiere de la faptul că vede lumina zilei, soarele cel plăcut şi toate făpturile de tot felul, pe care acesta le luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai înainte şi nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem, după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui Hristos în inimile noastre? Ochiul minţii noastre îl contemplă, oare, pe Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Acest Soare gândit, şi toate tainele descoperite nouă despre cârmuirea şi răscumpărarea de către Dumnezeu a lumii, contemplă el, oare, Această Lumină, Ce luminează toate cele ce sunt? Ne amintim, oare, de clipa când a fost alungată bezna şi ne-a înconjurat cu strălucirea Sa Lumina Cea gândită? Cine poate să spună asta, acela să se bucure… cine nu poate, să iasă întâi din beznă, şi atunci se va bucura. Cine s-a chinuit în lanţuri şi a fost eliberat, îşi aminteşte bine cum i-a venit vestea eliberării, cum a fost deschisă temniţa, cum i s-au sfărâmat lanţurile şi a fost scos la libertate… şi nu poate să nu se bucure, pentru că gustă libertatea. Şi noi suntem în lanţurile păcatului, ale obiceiurilor rele lumeşti şi ale tiraniei sataniceşti. Ne amintim, oare, în viaţa noastră clipa când în suflet s-a pogorât ca un înger aşteptarea şi dorinţa libertăţii, când în el s-a revărsat o neobişnuită putere şi de pe el au căzut, unul după altul, lanţurile păcatului, lumii şi dia-volului? Cel cu care s-a întâmplat asta se află pe tărâmul libertăţii fiilor lui Dumnezeu – se bucură şi se veseleşte… cel cu care nu s-a întâmplat, să caute mai întâi această libertate, şi va începe să se bucure… şi toţi sfinţii îngeri se vor bucura împreună cu el. Cine a zăcut paralizat, acoperit de răni, şi apoi a fost vindecat poate, oare că nu aibă simţirea sănătăţii şi să nu umble bucurându-se de tăria şi vioiciunea pe dare i le dă prezenţa noilor puteri? Şi noi suntem paralizaţi de nepăsare, suntem plini de răni de pe urma patimilor. Oare a venit la noi Doctorul sufletelor şi trupurilor, şi a luat aminte sufletul nostru la cuvântul Lui ca slăbănogul: ia patul tău şi ca bolnavul: iată, te-ai făcut sănătos (v. In 5, 8, 14)? Cine s-a învrednicit de aceasta nu poate să nu cânte cântare de bucurie, sărind şi jucând, şi se va bucura. Cine a fost în surghiun ori a fugit de acasă de bunăvoie, iar după aceea s-a întors şi a fost primit cu bunăvoinţă, oare va uita cum i-a ieşit tatăl lui în întâmpinare, cum a căzut de grumazul lui şi l-a sărutat, cum după aceea a fost spălat, îmbrăcat şi cum s-a făcut ospăţ în cinstea întoarcerii lui? Iar amintindu-şi de acestea, cum poate să nu se mângâie cu ele neîncetat, petrecând în casa milostivului său părinte?! Şi noi am fugit din casa Tatălui… Ne amintim, oare, cum ne-am mâhnit pentru despărţire, cum ne-am biruit sfiala şi ne-am alungat frica de întoarcere prin pocăinţă, cum am fost primiţi în milostivele braţe ale Părintelui prin dezlegarea păcatelor, cum s-a făcut ospăţ in cinstea noastră prin Sfânta Impărtăşanie? Şi – lucrul cel mai de seamă – oare purtăm în adâncul inimii încredinţarea că nu suntem în surghiun, ci în casa Tatălui, suntem în milă şi în iubire, nu sub mânie şi sub blestem? Dacă aşa stau lucrurile, duhul nostru nu poate să nu se bucure, chiar dacă trupul ar fi sfâşiat cu gheare de fier – iar dacă nu, nu avem parte de bucurie, chiar dacă am fi înconjuraţi de toate mângâierile lumii… Aşadar, fraţilor, cine a gustat din bunătăţile aduse pe pământ de Domnul – adică şi această lumină a cunoştinţei, şi această libertate de legăturile păcatului, şi puterea de a face binele, şi această vindecare a rănilor inimii, şi această înfiere dumnezeiască – petrece neîncetat într-o neprefăcută bucurie cerească. Pe aceia îi vom ferici, iar celor străini de starea aceasta le vom dori să intre în bucuria Domnului pe calea cea dreaptă a gustării bunătăţilor care aduc bucuria adevărată. Nu vă amăgiţi, fraţilor! Bucuria duhovnicească nu este o pornire de o clipă, întâmplătoare, silită a inimii, ci este răsfrângerea stării de bucurie statornică a întregii fiinţe, ce vine mai cu seamă din legăturile ei cu Dumnezeu şi din primirea de la El a mai înainte pomenitelor bunătăţi. Ne putem încorda inima cu de-a sila spre bucurie, însă bucuria va fi azvârlită din ea îndată, ca un băţ aruncat vertical în apă. Ne putem amăgi pentru o clipă inima zugrăvindu-i bunătăţi părute, însă aceasta va fi nu bucurie, ci beţie, care se sfârşeşte de obicei printr-un mare chin. Luaţi seama, deci, şi nu vă amăgiţi. Puteti întâlni multe lumini – lumini ale cugetării deşarte, care nu sunt lumini ale cunoştinţei, ci nişte luminite asemenea celor care aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte... Luaţi seama şi nu vă amăgiţi. Sunt oameni care cred că nepunând hotar poftelor îşi lărgesc sfera libertăţii, însă de fapt seamănă cu nişte maimuţe care se încurcă singure în plasă. Nu vă luaţi după pilda lor. Lumea îmbie cu o mulţime de mângâieri ce par a vindeca rănile inimii, dar sunt precum mirajele din pustie sau ca apa sărată ce aţâţă setea! Instrăinaţi-vă de ele. Şi stăpânitorul acestei lumi, ce suflă răutate asupra noastră în inimă, până la un moment dat ne vorbeşte întotdeauna cu grai dulce, zice-s-ar părintesc, îmbiindu-ne cu îndestulare şi cu odihnă. Izgoniţi de la voi şi încercările de a vă fermeca ale acestui linguşitor. Fie ca inima voastră să nu ştie de altă bucurie afară de bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Preacurata Stăpână de Dumnezeu Născătoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, să ne bucure pe toţi cu această bucurie – pe unii cu simţământul mântuirii împlinite, pe alţii cu nădejdea nemincinoasă a primirii ei, încât fiecare să înalţe cu ea acum laudă: măreşte, suflete al meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Amin! (Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Asociația Pentru Păstrarea și Promovarea Valorilor Culturale și Naționale ale Poporului Român organizează marți, 31 martie 2015, de la ora 18.00 la Satu Mare, conferința „Sfinții Închisorilor- Sfinții de lângă noi”

Acatistul Părintelui Justin Pârvu, în format tipărit

Acatistul conţine și viaţa Părintelui Justin, relatată pe scurt de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă şi un cuvânt de învăţătură! Preţ 2 Ron, conţinut: 52 de pagini. Comenzi puteți face pe adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau aici.

Călugăriţele de la Şamordino în închisoarea Solovki şi minunea CURAJULUI lor. Pomenite la 12 noiembrie

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Pe cel care se nevoieşte, Dumnezeu îl umbreşte cu mila Sa; dar cel care iubeşte dobândeşte mângâiere. Stareţul Ambrozie de la Optina. În vara lui 1929 au venit în Solovki aproximativ treizeci de călugăriţe. Probabil, majoritatea erau de la Mănăstirea Şamordino, care se afla lângă renumita sihăstrie de la Optina. Călugăriţele nu au fost duse la secţiile speciale pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când au început să fie interogate şi verificate după listă, ele au refuzat să dea aşa‑numitele date de bază despre ele, adică răspunsul la întrebările cu privire la numele lor, anul şi locul naşterii, educaţia şi aşa mai departe. După ţipete, ameninţări şi bătăi, ele au fost puse în celule izolate şi au fost chinuite cu foamea, setea şi cu privarea de somn, adică li s‑au aplicat toate metodele coercitive obişnuite. Dar călugăriţele au rămas de neclintit şi chiar au fost destul de curajoase – un fapt foarte rar în lagărul de concentrare – ca să refuze orice fel de muncă forţată. După câteva zile, eu şi profesorul doctor Zizilenko (care fusese trimis la Solovki deoarece, în timp ce era medic şef de secţie la închisoarea Taganka din Moscova, acceptase în secret tunderea monahală şi devenise episcop cu numele de Maxim) am fost chemaţi la şeful diviziei sanitare. Ni s‑a ordonat confidenţial să le facem călugăriţelor o examinare medicală, cu scopul de a confirma că nu sunt apte pentru muncă, pentru a avea astfel o bază oficială pentru a le elibera de munca fizică forţată. Era pentru prima oară în istoria insulei Solovki când administraţia se găsea într‑o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri ei acţionau foarte aspru şi barbar. După o bătaie serioasă a celor care refuzau să lucreze, erau trimişi pe insula pentru pedepsire Anzersk, de unde nimeni nu s‑a întors niciodată viu. De ce aceste călugăriţe rebele nu erau trimise la Anzersk nu puteam înţelege. I‑am pus această întrebare şefului diviziei sanitare a întregului lagăr de concentrare. El ne‑a explicat că protestul tăcut şi controlat al călugăriţelor nu se asemăna întru nimic cu protestele cu care era obişnuită administraţia să aibă de‑a face. Celelalte proteste erau adesea însoţite de scandal, ţipete şi huliganism. Dar aici era linişte, simplitate, umilinţă şi o supunere extraordinară. „Ele sunt muceniţe fanatice, care caută suferinţe”, a explicat şeful diviziei sanitare. „Ele sunt un fel de cazuri psihice, masochiste, dar nouă ne pare nespus de rău pentru ele. Eu nu pot să suport să văd umilinţa şi supunerea cu care îndură presiunea. Şi nu doar eu. Nici Vladimir Yegorovici, şeful lagărului de concentrare, nu a putut să suporte asta. El chiar s‑a certat cu şeful diviziei GPU şi vrea oarecum să uşureze şi să rezolve această chestiune. Dacă le găsiţi inapte pentru muncă fizică, vor fi lăsate în pace.” Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte monahale vechi şi peticite, dar curate. Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci” de ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât cu totul involuntar mi‑am amintit de anumite versuri din Tiucev. Apariţia lor supusă era de o frumuseţe duhovnicească care nu poate decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect. „Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore”, a spus şeful secţiei care m‑a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului medical. Am rămas singur cu ele. „Bună ziua, maicilor”, m‑am plecat în faţa lor. În linişte, mi‑au răspuns cu o plecăciune adâncă. „Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez.” „Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi”, m‑au întrerupt câteva voci. „Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti.” „Slavă lui Dumnezeu”, câteva voci mi‑au răspuns din nou. „Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine”, am continuat, „dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi, iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă.” „Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase.” „Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă.” „Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă, nici dacă este uşoară.” „De ce?” – am întrebat uimit. „Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist.” „Ce spuneţi?”, am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor. Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Aici, de exemplu, este episcopul de Viatka care lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea muncesc 24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară şi astfel să‑şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică.” „Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul lui Antihrist.” „Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea.” „Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi‑ne, dar vom fi obligate să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom munci nici chiar de‑ar fi să ne omoare pentru asta.” „Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte”, am spus în şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus‑o cu durerea inimii. „Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile”, a spus una dintre călugăriţe, de asemenea încet. Mi‑au venit lacrimi în ochi. M‑am plecat înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut picioarele. Într‑o săptămână, comandantul diviziei sanitare a intrat în biroul medicilor şi, printre alte lucruri, ne‑a informat: „Ne‑am săturat de călugăriţele astea, dar acum au fost de acord să muncească. Ele cos şi repară îmbrăcăminte de la salonul principal. Doar că au pus condiţia ca să fie toate împreună şi să li se permită să cânte un fel de cântece în timp ce muncesc. Şeful lagărului de concentrare a permis acest lucru. Acolo se găsesc acum, cântând şi muncind.” Călugăriţele erau în aşa măsură izolate, încât chiar şi noi, medicii diviziei sanitare, care ne bucuram de o oarecare libertate de mişcare şi care aveam multe legături şi mulţi prieteni, pentru multă vreme nu am putut primi niciun fel de veşti despre ele. Şi doar o lună mai târziu am aflat cum avusese loc ultimul act al tragediei lor. Într‑unul din convoaiele care veniseră la Solovki a fost adus şi un preot, care s‑a dovedit a fi părintele duhovnic al câtorva dintre călugăriţe. Şi, chiar dacă legăturile dintre ei păreau, în condiţiile lagărului de concentrare, cu totul imposibile, călugăriţele au reuşit într‑un anumit fel să ceară îndrumări din partea povăţuitorului lor. Esenţa întrebărilor lor consta în următoarele: „Noi am venit în lagărul de concentrare pentru suferinţă, dar aici suntem bine. Suntem împreună; cântăm rugăciuni; munca ne este plăcută; am acţionat corect că am fost de acord să muncim sub condiţiile regimului lui Antihrist? Nu ar trebui să renunţăm şi la această muncă?” Părintele duhovnic a răspuns cu o interdicţie a muncii destul de neclară. Şi apoi călugăriţele au renunţat la orice fel de muncă. Administraţia a aflat cine era vinovat pentru asta. Preotul a fost împuşcat. Dar, când călugăriţele au fost informate despre aceasta, au spus: „Nimeni nu este în stare să ne dezlege de această interdicţie”. Călugăriţele au fost despărţite curând şi, una câte una, au fost duse undeva. În ciuda încercărilor noastre, nu am reuşit să mai aflăm alte ştiri despre ele. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea ca un sclav într‑un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie suplimentară, care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii ascetice a unora dintre aceste călugăriţe. MINUNEA CĂLUGĂRIŢELOR. Când conversaţia a trecut la religie, aşa cum s‑a întâmplat curând, am auzit despre o întâmplare extraordinară, o minune, care avusese loc de curând la Vorkuta. Dumnezeu era într‑adevăr acolo cu noi! Şi entuziasmul cu care omul mi‑a spus această poveste nu a lăsat nicio îndoială asupra faptului că Cortina de fier nu putea să‑L ţină pe Dumnezeu în afara unei ţări sau în afara minţilor şi inimilor poporului Său. Era în luna noiembrie a anului 1950, chiar imediat după sosirea noastră, când trei călugăriţe au ajuns în lagărul de concentrare cu sentinţa pentru muncă silnică. Miile de femei deţinute de la Vorkuta nu munceau în mine, ci făceau alte munci grele, iar călugăriţele au fost trimise într‑un pluton unde se făceau cărămizi pentru muncile de construcţie din întreaga zonă arctică şi din Rusia. Când călugăriţele au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, i‑au spus şefului că ele priveau orice muncă făcută pentru regimul comunist ca şi când ar fi fost pentru diavol şi, de vreme ce ele erau slujitoarele lui Dumnezeu şi nu ale lui Satan, ele nu îşi propuneau să se plece ordinelor şefului lor, în ciuda oricăror ameninţări ale acestuia. Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa. Ele erau gata să înfrunte orice pentru a‑şi ţine făgăduinţa şi chiar au înfruntat pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s‑au dat raţii de pedeapsă, constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau. Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai mari. Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându‑se de efectul asupra celorlalţi muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă de forţă. Mâinile le‑au fost legate la spate şi apoi funia cu care le‑au fost legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în sus strâns. În acest fel, picioarele le‑au fost trase în spate, iar umerii au fost traşi în spate şi în jos într‑o poziţie de durere groaznică. Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu le‑a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele, astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate, dar tot ceea ce s‑a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele şi‑au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas de moarte. Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oameni până la Vorkuta pentru a‑i omorî. Guvernul sovietic voia să fie scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles, dar numai după ani de muncă. Prin urmare, scopul comandantului era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească. În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige. El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte femei care munceau. Li s‑a aplicat, de asemenea, şi această tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde. Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului. Multe se plângeau că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în ziua următoare au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării, nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de data aceasta, eşarfele le‑au fost luate. În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta. Când, la sfârşitul celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într‑adevăr Dumnezeu făcuse o minune. Nu mai era alt subiect de conversaţie în toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele trei personaje de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu era un om religios, el era cel puţin într‑un anumit fel superstiţios şi ştia destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe acest pământ! În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric să le atingă sau să mai aibă ceva de‑a face cu ele. Comandantului însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal. Şi astfel, ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la raţiile de pedeapsă. Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu, acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist. Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate religioasă ca ele. Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când am avut şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să vorbesc cu unii dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie, niciunul nu a pregetat să menţioneze minunea călugăriţelor. (John Noble: L‑am găsit pe Dumnezeu în Uniunea Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112‑117).

Joi, 26 martie 2015, la Librăria Sophia se va lansa volumul „Sensei. Infractor. Călugăr” apărut la Editura Areopag

Vor vorbi: Laurențiu Gheorghe - asistent universitar doctor la Facultatea de Filosofie Bucureşti:

Ciprian Voicilă- sociolog la Muzeul Țăranului Român:

De câte ori aţi avut ocazia să pătrundeţi, fie şi doar cu gândul, în intimitatea vieţii unui pustnic? Prin această carte rarisimă, în felul ei, vi s-a deschis această posibilitate nebănuită. Genul confesiv a fost inaugurat de Fericitul Au­gus­tin. Dar, să o recunoaştem, literatura confesivă scri­să de monahi este destul de rară. Îmi vin în min­te, pe loc, la întâmplare, jurnalul părintelui Ioan de Kronstadt, jurnalul Stareţului Nicon (ultimul stareţ de la Optina), memoriile teologice şi mistice ale pă­rin­te­lui Sofronie Saharov (Vom vedea pe Dumnezeu pre­cum este), jurnalul părintelui Paulin Lecca, ma­rele prac­ticant al Rugăciunii lui Iisus, şi romanele inspirate din viaţa monahală, „De la moarte la viaţă”, al aceluiaşi Paulin Lecca, şi „Kalist Monahul”. Cartea ce ne stă în faţă este o mică bijuterie li­vrescă, al cărui public ţintă îl constituie, în opinia mea, în primul rând tinerii. Este o carte pe măsura lor: sin­ceră, non-conformistă, refractară la sistem şi la viaţa mic-bur­gheză; o carte care persiflează como­di­tatea şi stan­dar­dizarea vieţii de consum în care vrând-nevrând vieţuim. Simt nevoia să accentuez principala ei calitate: sinceritatea. Într-o lume suprasaturată de obsesia pen­tru propria imagine, pentru brand, pentru poză, cartea este o invitaţie pentru a ne reveni în fire, pentru a ne lepăda măştile sociale şi psihologice, pen­tru a regăsi în adâncul nostru chipul neîntinat al Mântuitorului nos­tru, Iisus Hristos. Sunetul secund al cărţii este, prin ur­mare, apelul la sinceritate. Să fim sinceri cu noi în­şi­ne, dar mai ales cu Dumnezeu. Să nu ne credem vrednici în faţa Lui. Pentru că, de fapt, nici nu suntem şi, de drept, nici măcar nu pu­tem fi. Cred că una din învăţăturile majore ale acestei cărţi este aceea că Hristos nu îl lasă în părăsire pe omul însetat de adevăr, care tânjeşte sincer după pli­nătatea vieţii reale, veşnice. Autorul acestei confesiuni mărturi­seşte că dacă nu s-ar fi călugărit şi-ar fi diversificat patimile. Ne­voia de real a omului îl poate face să se a­fun­de pe veci în mrejele acestei lumi. Sufletul care ni se deschide prin aceste rânduri manifestă un dor neostoit faţă de plinătatea vieţii – deplinătate pe care a des­coperit-o în cele din urmă în calea monahală, pe care a înţeles să şi-o asume, un drum pe care îl con­si­de­ră diferit de cel al „creştinismului cuminţel”, „de seră”, pe care îl trăim majoritatea dintre noi. Fiind veşnic, su­fle­tul omului nu se poate mulţumi cu puţin. „Sufletul omu­lui, spune undeva Dostoievski, este larg, mult prea larg. Ar trebui îngustat”. Am recunoscut în autorul acestei spovedanii scrise, în setea lui de Viaţă şi în foa­mea sa de Realitate şi Adevăr pe o rudă spirituală apropiată a Părintelui Serafim Rose. Pentru autor, drumul cunoaşterii de sine se do­vedeşte a fi lung, sinuos şi periculos ca un dans pe sâr­mă deasupra unei prăpastii. Cititorul retrăieşte cu nos­talgie, prin intermediul lecturii trepidante, at­mo­sfera, hai să o numim spirituală (în sensul de „spirit al vremii”) pe care o cultivau tinerii în România ani­lor ’80-’90. Filmele cu arte marţiale în care evoluau Bruce Lee şi Chuck Norris, peliculele „de acţiune” cu Arnold Schwarzenegger, Rambo sau Rocky, filmele cu Steven Sea­gal au marcat imaginarul miilor sau poate al zecilor de mii de adolescenţi din România. Idealul masculin, arhe­­tipul virilităţii era întruchipat de aceşti minizei ai ecra­­nului. Peripeţiile lor animau seară de seară întâlni­ri­­le şi convorbirile copiilor sau tinerilor din cartier. Deşi mă despart zece ani de au­torul acestor rânduri, mărturisesc faptul că şi eu am fost impregnat de moda fil­melor văzute „pe şestache” la video. Generaţia mea a com­pletat mai târziu ga­le­ria idolilor televizuali cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren. Colecţionam din greu fotografii cu Bruce Lee. Bruce Lee sărind în un­ghiul morţii. Bruce Lee în sala de oglinzi. Bruce Lee luptân­du-se cu Chuck Norris. Era un soi de cultură al­ter­­nativă la cultura oficială, predată des­tul de plictisitor la şcoală. Într-o formă şuie, ero­nată, ne manifestam, la mă­su­ra noastră co­pi­lărească, dorinţa de a ne depăşi limitele umane şi de a deveni, într-un fel, nemuritori. Desigur că aceas­tă imor­ta­litate fundamentată pe memoria culturală a seme­nilor noştri şi a generaţiilor următoare, pe is­to­rie, este una dintre cele mai cumplite forme de în­şe­lare pe care le-a produs cultura umanistă – dar acest adevăr aveam să-l desco­perim mult mai târziu. Spre deosebire de noi, chibiţii cei mulţi răspân­diţi pe întregul cuprins al României, autorul cărţii de faţă a ales să devină un redutabil practicant al artelor marţi­a­le. Spre finalul carierei sale de luptător şi-a des­chis propria sală. Sufletul său însetat de libertate şi de reali­ta­te – într-un cuvânt, de Dumnezeu – l-a fă­cut să re­nun­­ţe la acest drum care s-a arătat, în cele din urmă, pil­dui­tor, dar zadarnic. Aşa cum l-a deter­mi­nat să aban­doneze căutarea de sine în lumea şprin­garilor că­ro­ra li se deschiseseră noi orizonturi prin liberul acces în ţările Occidentului. Aşa cum l-a scos din at­mosfera oblo­mo­viano-boemă a cântă­re­ţi­lor de stradă din Belgia sau din paradigma devora­toare a muzicii rock. Unul din mesajele pe care scriitorul ni le tras­mite, într-o manieră nemoralistă, este acela că în ab­senţa credinţei în Dumnezeul cel adevărat, neîm­pă­cân­du-se cu golul existenţial, cu nefiinţa, sufletul omu­lui creează simulacre de dumnezeire, idoli care la o cercetare mai atentă se dovedesc toţi perisabili, de lut. Nişte morţi care se cred vii şi care cred că pot da şi altora viaţă. Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apre­ciat. Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe „umiliţii şi obidiţii”, pe „oamenii sărmani” violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului. De neuitat rămân în memoria citito­rului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepotului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altă­dată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut mo­nahismul românesc, chipurile iconice ale sihaş­tri­lor neştiuţi ai României. Din punct de vedere estetic, cartea întruneşte acea condiţie necesară şi suficientă despre care vor­bea Roland Barthes: „plăcerea textului”. O citeşti cu plăce­re, alert, ca pe un roman poliţist în prima parte, ca pe un reportaj despre viaţa nebănuită a pustni­ci­lor, dar mai ales ca pe o carte de învăţătură du­hov­ni­cească, do­bân­dită nu din cărţi, ci prin experienţa vie a Ortodoxiei. De la prima la ultima ei pagină este o carte ani­mată de duhul pocăinţei necurmate. Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale. Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai în­de­plinit fap­­te­le credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria fa­ţă de Dum­nezeu. Formalismul şi legalismul pân­desc viaţa fie­­că­­ruia dintre noi. Singurul reper în viaţa duhov­nicească rămâne glasul conştiinţei proprii, să­dite în noi de Ziditorul a toate. (Ciprian Voicilă)