Credinte si practici de Sfintele Pasti

Daca ne referim la o sarbatoare, trebuie sa spunem, mai inainte de toate, ca sarbatorile, ca si oamenii, au un trecut, un prezent si un viitor. In trecut, mai ales la sat, sarbatoarea indeplinea trei functii importante: il punea iarasi pe om in legatura cu Dumnezeu, intarea mai mult legaturile dintre oameni si innoia relatia omului cu Cosmosul, cu lumea inconjuratoare.

Dupa cum stim, Pastele este cea mai importanta sarbatoare a crestinilor. Bucuria Invierii era precedata de Postul Mare, in care taranul roman pasea cu nadejde. Spun “pasea” pentru ca postul era privit ca un drum lung, care era strabatut mai greu sau mai usor. Drumul avea si “borne” care ii aratau cat mai are de parcurs pana la Marea Intalnire.

Cele mai importante erau Joia si Vinerea Mare.
Joia Mare, denumita si Joia-neagra, Joimarica sau Joi-marele este ultima joi din post. Potrivit unei credinte din Muntenia, in trecut, trebuia ca femeile sa isi termine de tors lana si canepa pana in aceasta zi. Cele care incalcau aceasta prescriptie erau pandite de un pericol iminent: un personaj mitologic, feminin, Joimarita, umbla in aceasta zi prin sat si le pedepsea in diferite feluri, proportional cu gravitatea faptelor de care se faceau vinovate. Pe unele doar le batjocorea, pe altele le mustra aspru, altora le ardea toata canepa ramasa netoarsa sau le batea peste degete. Pe fetele lenese le rapea si le ducea la ea acasa, unde le manca. Pentru a se feri de intalnirea cu Joimarita, in Bucovina si Moldova femeile aveau grija sa nu toarca si sa nu spele in aceasta zi. Credeau ca daca vor tine sarbatoarea prin nelucrare, recoltele lor vor fi ferite de seceta si de ploaie cu piatra. Tot in Bucovina, femeile fac in Joia mare bors, despre care cred ca nu se va strica tot anul. In Transilvania, in aceasta zi se sfinteste la biserica pasca facuta cu o zi inainte. Nu este bine sa dormi in Joia Mare pentru ca se zice ca vei fi lenes si netrebnic tot anul. Aceasta joi este si o zi a mortilor. In Muntenia se crede ca sufletele raposatilor vin in fiecare an pe la fostele lor locuinte, unde raman pana in sambata de dinaintea Rusaliilor sau pana in Duminica Mare, cand se intorc in locul lor de veci cu colacii si ouale capatate de la pomana pe care cei dragi le-o fac in aceasta zi. Cei vii intampina sufletele mortilor cu focuri, pe care le fac dimineata si seara in curtea casei sau in ograda, focuri la care sufletele se vor incalzi. Tot in Joia Mare, femeile vopsesc ouale de Pasti, le impetresc, adica le ingalbenesc, sau le impestresc, adica le inrosesc, dupa care le fierb. Este recomandabil sa vopsesti ouale pentru Pasti in aceasta zi pentru ca ele nu se vor strica prea curand.

O alta zi importanta, care precede Sfintele Pasti, este Vinerea Mare sau „vinerea seaca”. I se spune asa pentru ca, fiind ziua in care a fost rastignit Mantuitorul, este un timp al postului negru, al ajunarii. In trecut, femeile credeau ca in aceasta zi nu este bine sa faci bors pentru ca, altfel, vine Necuratul si se scalda in el si ti-l strica. Nu coseau, pentru ca se spunea ca cine coase in Vinerea Mare va orbi, nu torceau, nu teseau, nu faceau piine, nu albeau camasi. In schimb, faceau oua rosii si pregateau pasca pentru Pasti. Nici barbatii nu erau feriti de o serie de interdictii legate de munca. Nu aveau voie sa semene nimic in pamant, pentru ca daca semanai ceva in Vinerea Seaca, se usca. O atentie aparte era acordata insectelor si animalelor daunatoare, „dihaniilor”. In Bucovina, locuinta pradata de ele era inconjurata de doua ori in zorii zilei si era afumata de trei ori cu tamaie sau cu un petic aprins.

Orice discutie despre sarbatoarea Sfintelor Pasti trebuie sa se refere direct sau indirect la trei alimente ritual-simbolice: pasca, mielul si ouale. In Bucovina exista o legenda conform careia Iisus Hristos, inainte de a fi prins si rastignit, le spune discipolilor ca daca pana acum au mancat copturi nedospite si nesarate, adica turte sau azime, de acum inainte vor manca pasca, o coptura dospita si sarata. Pasca are o forma rotunda pentru ca se crede ca asa au fost scutecele Mantuitorului. Continutul ei variaza. De obicei se pun in ea sare, lapte, cuisoare, scortisoara, sofran. Ea are uneori la mijloc o cruce, alteori este simpla. Pe langa pasca, se mai fac tot felul de copturi: babe, mosi, cozonaci, invartite, colaci, prescuri, placinte. „Mielul Pastilor” se duce in ziua de Pasti, impreuna cu pasca la sfintit. Mielul il simbolizeaza chiar pe Fiul lui Dumnezeu, Care „ca un miel spre jertfa S-a adus”.

Simion Florea Marian, unul dintre parintii etnografiei romanesti, afirma ca „oul se zice ca reprezinta pre Creatorul lumii, care produce tot si contine in sine totul”. Despre ouale de Pasti exista mai multe povesti. Una dintre ele, culeasa din Bucovina, ne spune ca afland jidovii de nasterea lui Iisus, cautau sa il omoare. Maica Lui afla de intentia lor, isi ia fiul si fuge. Jidovii o urmaresc iar ea le arunca in spate oua rosii. Jidovii isi inceteaza urmarirea cand ajung in fata oualelor, le ridica, le intorc pe toate fetele si raman fara grai in fata frumusetii lor.

De Pasti se vopsesc oua in mai multe culori. Pot fi rosele, galbinele, albastrele, verdete, negrele. Cele negre erau facute pentru sufletele raposatilor. Taranii credeau ca daca vor ciocni oua in numele lor, acestia vor afla ca pe pamant a venit Pastele si se vor bucura si ei. In mare, sunt doua categorii de oua: care au o singura culoare - „merisoare”, rosii si „impiestrite”, incondeiate („scrise”, „muncite”, „chinuite”). Desenele, motivele de pe oua pot si ele varia. Poti gasi pe ele Braul sau desagii popii, Vartelnita, Suveica, Furca de tors sau de lucrat, Grebla, Hirletul, Scara, Roata carului, Floarea Pastilor, Bradutul, Ciubotica cucului, Frunza stejarului, Laba gainii sau a broastei, Painganul, Laba cartitei, Carja sau steaua ciobanului, Racul, Berbecele, Pestele, Albina, Calea ratacita. Ultimul motiv este intalnit adesea. Se zice ca odata o femeie sarmana a plecat la padure sa aduca niste lemne si s-a ratacit, nemaigasind drumul de intoarcere.

In ziua de Pasti, toata familia, de la mic la mare, se spala intr-un lighean in care s-au pus unul sau mai multe oua rosii, bani (odinioara se punea bani de argint sau de aur). Se spala cu ou rosu ca sa fie sanatosi ca oul si cu bani ca sa fie prosperi tot anul. Tot in trecut, dupa ce se spalau, se imbracau in haine noi, cele mai frumoase pe care le aveau si plecau spre miezul noptii la slujba de Inviere, ducand cu ei pasca si oua, pe care preotul le sfintea. La intoarcere, luau masa impreuna, gustand mai inainte din alimentele sfintite. Exista si o ordine destul de riguroasa in care erau ciocnite ouale. Ciocneau mai intai sotii intre ei, apoi copiii cu parintii, dupa care parintii ciocneau cu celelalte neamuri, amici, vecini etc. Se zice ca persoanele care ciocnesc oua de Pasti se vor vedea si pe lumea cealalta. In prima zi de Pasti se ciocnea numai cap cu cap, a doua zi se putea ciocni si cap cu dos, iar in a treia si dos cu dos. Daca ti se sparge oul, trebuie sa il dai invingatorului, altfel il vei manca innegrit cu pacura pe lumea cealalta.

In ultimii ani, vechile credinte si practici coexista cu unele de data recenta. Este cazul iepurasului de Paste, asociat sarbatorii crestine, iepurele fiind un simbol precrestin al fertilitatii, al reinnoirii vietii sub toate aspectele ei. Informatiile istorice legate de geneza iepurasului sunt destul de vagi. Se pare ca pe la inceputul secolului al XV-lea, iepurasul apare ca simbol al Pastelui in diferite carti, iar in secolul al XVII-lea, in Germania se iveste „iepurasul comestibil” facut din aluat si zahar. Iepurasul in rol de Mos Craciun, adica de distribuitor de cadouri, este ulterior dus in America de emigrantii nemti.

Staretul Ambrozie de la Optina

Colectia ,,Cuviosi stareti de la Optina"

21 lei


Aparuta la editura Doxologia.

Mănăstirea Optina sau Pustia Optinei (Optinakaya Pustyn) ocupă un loc aparte în istoria vetrelor de duhovnicie ale Bisericii Ortodoxe. Acest fapt a fost consfinţit în 1996 când Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat 14 stareţi care se nevoiseră în Mănăstirea Optina. Evenimentul a oficializat ceea ce evlavia credincioşilor statuase de aproape un secol: locul Stareţilor Optinei era în calendarul Sfinţilor Bisericii dreptmăritoare. S-a mai hotărât ca 11 octombrie să fie data de prăznuire obştească a acestora.
Cunoscând dragostea credincioşilor români faţă de stareţii Optinei, Editura Doxologia întâmpină primăvara lui 2010 cu un proiect de anvergură, publicarea unei impresionante colecţii de 14 volume, intitulată: „Cuvioşi stareţi de la Optina”. Ineditul acestei iniţiative constă în publicarea integrală a vieţilor celor 14 mari stareţi din Pustia Optinei, acest demers fiind unic pe piaţa de carte creştină din România şi poate fi comparat cu editarea de către Mănăstirea Sihăstria a binecunoscutei de acum colecţii „Vieţile Sfinţilor”. Colecţia dedicată Stareţilor de la Optina este cu atât mai importantă pentru spaţiul cultural românesc în condiţiile în care renaşterea duhovnicească a Rusiei secolelor XVIII-XIX nu ar fi fost posibilă fără lucrarea providenţială în Moldova a Sfântului Paisie de la Mănăstirea Neamţ (1722-1794). Traducerile sale în slavonă şi numeroşii săi ucenici care au împânzit întreaga Rusie, împământenind şi acolo învăţăturile paisiene, au dus la apariţia unui curent duhovnicesc restaurator a vechii tradiţii monahale ruseşti.
Primul volum este dedicat celui mai renumit dintre stareţii Optinei: Sfântul Ambrozie (1812-1891), cel care a fost nu doar o remarcabilă personalitate duhovnicească ci şi un reper moral autentic pentru intelectualii Rusiei din vremea sa. Deşi era păstorul celei mai importante mănăstiri din Rusia, Sfântul Ambrozie s-a nevoit întreaga sa viaţă într-o chilie smerită, aceeaşi chilie în care i-a primit şi pe Dostoievski, Soloviov, Leontiev sau Tolstoi. Atât de desăvârşită i-a fost nevoinţa încât a fost învrednicit de Dumnezeu cu diverse harisme prin care tămăduit duhovniceşte şi trupeşte numeroşi credincioşi care doreau să se adape din izvorul sfinţeniei sale.
Sfaturile sale au fost consemnate de fiii săi duhovniceşti şi astfel, Sfântul stareţ Ambrozie ne vorbeşte peste veacuri despre cum poate omul modern să-şi agonisească mântuirea. Ne vorbeşte despre probleme care acum sunt la ordinea zilei precum: angoasa, incertitudinea, frica pentru ziua de mâine. Ar trebui ca cel doborât de grijile societăţii de consum să ia aminte la poveţele Stareţului: „Crucea dată este greu de dus, dar mai bine este ca în simplitatea inimii să te încredinţezi voii lui Dumnezeu”. „Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine“. „Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre”. „Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului”.
Citind cartea „Stareţul Ambrozie de la Optina”, vedem cum un suflet care se afla în pustia lumii cea nepăsătoare la poruncile Bisericii lui Hristos, a înţeles că înţelepciunea şi prietenia lumii înseamnă vrăjmăşie faţă de Dumnezeu (Iacov, 4) şi că adevărata agoniseală a minţii este rugăciunea neîncetată ocrotită de înţelepciunea duhovnicească, iar „înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri”.

Staretul Nectarie de la Optina

Cartea a aparut la editura Doxologia
12 lei.

Stareţul Nectarie de la Optina a fost ultimul dintre păstorii alesi ai acestei vestite mănăstiri din Rusia centrală. Ieroschimonahul Nectarie (1853-1928) a purtat crucea slujirii stăreţeşti în anii celor mai grele încercări ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi pentru poporul rus, în anii persecutării creştinilor, ai ateismului, ai războiului fratricid şi ai foametei. Însuşi Stareţul a trecut prin aceste încercări, a fost persecutat şi exilat. În anii groaznicelor ispite, el nu a purtat numai crucea încercărilor sale ci a luat asupra lui şi nenorocirile, privaţiunile şi jugul păcatelor multor oameni. Întreaga sa viaţă a fost întruparea propriului său îndemn: „Totul se dobândeşte prin rugăciune... Când vei fi supărat şi deznădăjduit atunci să spui doar - Doamne cruţă-mă, mântuieşte-mă şi miluieşte pe robul Tău!... În orice timp vă veţi afla, orice aţi face: şedeţi, mergeţi sau lucraţi, spuneţi din toată inima: «Doamne miluieşte!». Când vor fi dureri şi nu le veţi putea duce, atunci îndreptaţi-vă către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu, către Sfântul Nicolae, către sfântul al cărui nume îl purtaţi şi durerea se va uşura”. El s-a rugat pentru întreg poporul care se afla în suferinţe trupeşti şi duhovniceşti, a vindecat oameni şi i-a întărit în credinţă.
După cum mărturisesc autorii acestei cărţi, în viaţa stareţului Nectarie nu s-au petrecut evenimente deosebite din care să se poată alcătui o biografie. El a petrecut cincizeci de ani în schitul Pustiei, dintre care douăzeci întru zăvorâre. Apoi a urcat pe scara duhovnicească de la zăvorâre la slujirea poporului, dar calea cea duhovnicească a Stareţului a rămas ascunsă tuturor. Când cineva îl întreba despre viaţa lui, Părintele Nectarie răspundea: „Am stat în chilia mea şi m-am căit, iar apoi, încă reizeci de ani, m-am rugat pentru păcatele mele”. Această carte a fost alcătuită din puţinele mărturii documentare cunoscute nouă, din corespondenţa rămasă, din sfaturile consemnate de ucenicii săi, din însemnările celor care s-au învrednicit să îl cunoască pe fericitul ieroschimonah Nectarie.
În veacul de acum se vorbeşte mult despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele dar puţini ştiu sau vor să ştie ce înseamnă cu adevărat aceasta. Să citim viaţa Stareţului Nectarie de la Optina şi să luăm aminte la cuvintele sale: „Vreţi să te înveţi să-L iubeşti pe Dumnezeu? Indepărtează-te de orice lucru, cuvânt, cuget şi simţire oprite de Evanghelie. Prin vrăjmăşia ta împotriva păcatului arată-ţi şi dovedeşte-ţi iubirea faţă de Dumnezeu. Păcatele în care se va întâmpla să cazi din pricina neputinţelor, încredinţează-le pocăinţei. Dar mai bine stăruie să nu se atingă de tine aceste păcate printr-o severă veghere asupra propriei persoane... Studiază cu atenţie poruncile Evangheliei şi stăruie să le împlineşti prin faptă, stăruie să prefaci virtuţile evanghelice în obişnuinţă şi în calităţi personale. Pentru cel ce iubeşte este firesc să împlinească voia celui iubit” (Scrisoare către Nina Konstantinovna, 15 decembrie 1921, Schitul Pustiei Optina).

Praznicul singuratatii si masura copilariei

Cand ai pierdut sensul religios al unei sarbatori arunca-ti o privire spre icoana in care se reflecta sarbatoarea si ea te va invata totul. Textul evanghelic simte nevoia sa se desfasoare. Are nevoie se spatiu, de timp si de cuvinte ca sa se faca inteles. „A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intimpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvintat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul Vine, sezind pe manzul asinei”. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El, si ca acestea I le-au facut Lui. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intimpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta” (Ioan, 12, 12-18).

Icoana reda printr-o singura imagine esenta sarbatorii. Daca ochiul tau, cel mai spiritual simt pe care il ai, va intalni o icoana a intrarii Domnului in Ierusalim vei intelege intr-o clipa. Cel ce s-a golit pe sine de dumnezeire si s-a facut om, Fiul Omului nascut nu intr-un palat, ci intr-o iesle intra in Ierusalim ca sa-si intalneasca propria moarte. Nu intra purtat de slugi, ci pe asin. De ce pe asin? Parintii Bisericii interpreteaza asa aceasta actiune parabolica a Mantuitorului: “Stim din Sfanta Scriptura ca asinul era socotit la evrei animal necurat.. Pentru aceea nici nu se primea intre cele ce se aduceau jertfa lui Dumnezeu, dupa Lege (Levitic 11, 26). El simboliza popoarele pagane care nu credeau in adevaratul Dumnezeu. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor, salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Sederea Mantuitorului pe manzul asinei insemna supunerea neamurilor inaintea lui Hristos” (Arhimandrit Ilie Cleopa- „Predici la praznice imparatesti”, editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 182).

Femeile, batranii, tinerii nu stiu ca ei insisi implinesc o prorocie cand Ii canta: „Osana, intru cei de sus, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului”. Mai inainte regele David anticipase acest moment intr-unul din Psalmi: „Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda”(Psalm 8, 2).

Apostolul Ioan ne spune foarte clar: „de aceea L-a intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”, a invierii lui Lazar. Iesisera sa vada un vindecator. Aceiasi oameni care ii strigau acum „Osana!”, aveau sa ii strige lui Pilat: ia-L, rastigneste-l! pentru ca fusesera dezamagiti: se asteptau ca Hristos sa coboare Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu sa inalte natura umana de-a dreapta Tatalui. Voiau un Paradis terestru, nu o Imparatie spirituala.
Cunoscand inima lor, ne putem imagina cat de singur a intrat Iisus in Ieusalim. Evangheliile sunt scrieri pentru oamenii singuri si insingurati. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). “ In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai sai nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?” (Marcu 15, 34).

Singurii care ii alina singuratatea sunt copiii. Nu ii gasim in nici una dintre Evangheliile sinoptice, dar ii vedem in icoana Intrarii in Ierusalim. Stau pe jos si isi intind hainutele peste care va trece El. Copiii s-au bucurat sincer si dezinteresat de venirea Lui in Ierusalim. Copiii sunt masura la care trebuie sa ajunga oamenii mari.

Fericiti cei singuri, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Între Şantiere?- dezbatere internă la Muzeul Ţăranului privind viitorul instituţiei

Iată textul invitaţiei:


"Deschisă pe data de 5 februarie, dezbaterea despre viitorul MNŢR trebuie să continue. De data aceasta este vorba despre o dezbatere internă, un dialog colegial, nonierarhic, cu privire la toate aspectele unei posibile viitoare demontări a expunerii permanente, precum şi ale reconstituirii ei.

Şantierul de consolidare a clădirii muzeului ne găseşte pe mulţi nepregătiţi, cu probleme şi întrebări fără răspuns. Încotro se îndreaptă Muzeul Ţăranului Român? Există o viziune care să-i susţină acţiunile? Ce rol ocupă expunerea permanentă în programul actual şi mai ales cel viitor al muzeului? Dacă expoziţia va fi refăcută, cum, cu ce mijloace şi de către cine? Care sunt problemele pe care o astfel de refacere le ridică şi cum ar putea fi depăşite?

Pentru dezbaterea pe marginea acestor probleme vă propunem constituirea unui atelier de reflecţie antropologică şi muzeologică, informal şi deschis pentru toţi cei preocupaţi de viitorul muzeului. Sunteţi invitaţi să participaţi la o primă întâlnire pe data de 25 martie, la ora 14, în sala de lectură a bibliotecii. Durata întâlnirii: 90 de minute.

Experienţa muzeografică împărtăşită, opiniile de orice fel ar putea contribui în mod direct la găsirea unor soluţii. Tematica discuţiilor viitoare va fi stabilită de comun acord în măsura în care acest lucru va fi considerat util şi necesar.

Au fost de acord cu această dezbatere:
Mihai Gheorghiu, Costion Nicolescu, Maria Mateoniu, Ciprian Voicilă, Mirela Florian, Ruxandra Grigorescu, Lila Passima, Cosmin Manolache, Carmen Mihalache."

O carte pe care o aştept de multă vreme

Olga Moss-In lagarele japoneze

Editura Egumeniţa
Format: 13 x 20 cm; pag.217
ISBN: 978-606-550-010-5

În prima parte a cărţii de faţă ne este descrisă supravieţuirea în lagărele japoneze, în timpul celui de-al doilea război mondial. „Iadul pe pământ…”, aşa a simţit tânăra Olga viaţa de lagăr. Atmosfera era într-adevăr groaznică, iar şobolanii care mişunau prin celulele care musteau de apă umpleau paharul răbdării. Totuşi, Dumnezeu era prezent, atât de prezent încât după ieşirea în libertate Olga simţea nevoia să Îl simtă la fel de aproape. Din cei treizeci şi doi de colegi de celulă pe care îi avusese la început şaisprezece muriseră… Dar ei îi era rânduit de Dumnezeu să supravieţuiască pentru a da mărturie despre credinţa cea adevărată, credinţa ortodoxă.
Semnele minunate pe care le relatează în partea a doua a acestei cărţi sunt o dovadă a credinţei ei.
Într-o lume cvasi-păgână, Olga reuşeşte să aibă o credinţă neatinsă de virusul secularizării şi al apostaziei…
10 lei

Pentru cei care îl iubesc pe Părintele Arsenie Papacioc:

Pr. Arsenie Papacioc - Frumuseţea înţelepciunii - sfaturi duhovniceşti DVD 18,00 Lei noi


Cum trecem mai uşor peste încercările vieţii? Cum primim în viaţa noastră linişte în loc de tulburări? Cum împăcăm obligaţiile profesionale cu programul de rugăciune?

Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele ne oferă Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii "Sfânta Maria" - Techirghiol, într-un material video realizat de Televiziunea TRINITAS a Patriarhiei Române.

La vârsta de 96 de ani, Părintele Arsenie are o excepţională experienţă duhovnicească şi de viaţă. La întrebările lumii de azi, el răspunde cu seninătatea celui care cunoaşte adevărul, pentru că a trăit în lumina credinţei.

Format: DVD video, PAL, color, 4:3

Limba: română

Durata: 61 minute

Sorin Dumitrescu despre proiectele personale şi despre Muzeul Ţăranului Român

Emisiunea Semnături celebre de la Radio România Actualităţi (17 februarie 2010); invitat pictorul şi teologul Sorin Dumitrescu.



Mihaela Helmis: Ne aflăm în această seară într-o întâlnire, o numesc eu, specială cu pictorul Sorin Dumitrescu, dar cred că de data asta o să-mi permită să-l numesc „omul de cultură Sorin Dumitrescu” şi „om al cetăţii” pentru că a trecut o vreme de la momentul în care ne întâlneam cu biserica, ruina, coloana şi pasul în marea expoziţie de la Palatele Brâncoveneşti de la palatele Mogoşoaia şi între timp în cetate se întâmplă lucruri care ar putea să ne pună pe gânduri. Cu ce veniţi în întâmpinarea noastră anul acesta? Ce ne pregătiţi?

Sorin Dumitrescu: Cel mai important lucru pentru lumea multă, cum se zice, pentru blocuri- şi blocurile şi din Vaslui şi din Oradea şi din Bucureşti- este ediţia de carte, cele douăzeci de best-seller-uri ale Anastasiei, se numeşte „pachetul formativ”. Cine citeşte...- unele se citesc cu creionul în mână la masă, altele se pot citi în pat sau în fotoliu, dar unele se citesc cu creionul în mână- cine le citeşte pe toate cu atenţie şi cu seriozitate e pe cale în teologie şi în credinţă. În aşa fel încât să dispară oarecum această culpă care se aduce că nu e destulă grijă de lume, ca să fie credinţa mai învăţată în România. Ăsta e primul (volum) pe care l-am scos şi eu îl socotesc cel mai important, încă şase sunt în tipografie. Dup-aia o să am douăsprezece, deci o să mai am nevoie de încă opt. Ele trebuiesc traduse, unele retraduse fiindcă traducătorii nu vor să-mi dea drepturile de autor în continuare. Culmea e că sunt preoţi.

MH: Daţi-ne câteva nume, titluri.

SD: Cea mai bună carte de teologie a icoanei a lui Uspenski. Sunt apărute toate. Cea mai bună carte despre iconoclasm tradusă illo tempore de profesorul universitar, Părintele Vasile Răducă. În momentul de faţă se lucrează la o altă traducere. Cea mai bună traducere, şi prima dată în România, a omiliilor Sfântului Grigorie Palama. Fac o observaţie. Sfântul Grigorie Palama are şi sărbătoare, acuma de Paşte, Ziua Ortodoxiei. Nu-l citeşte nimenea. De ce, că avem şi duminică din Post care e dedicată Sfântului Grigorie Palama?! Eu am tipărit predicile lui în o mie de exemplare. Trei volume, deci fiecare în o mie de exemplare. Am făcut stoc. În mod normal, cel puţin o sută de mii ar fi trebuit să fac. De ce nu se citeşte în interiorul bisericii sau e plictisitor poate Palama? Eu vă spun că este uluitor.

MH: Cred că de ocuparea timpului cu altele, sau, cred că nu greşesc, de superficialitate ne atrageţi atenţia că suferim.

SD: Vreau să vă spun că tot pachetul formativ este axat pe cărţile care pledează pentru iconicitate, pentru un creştinism vizual, cum e el de la Domnul. O să-mi spuneţi, păi şi ce are Palama cu...? E foarte vizual, fiindcă toată doctrina Sfinţilor Părinţi este iconică toată. Nu e religioasă. Este bisericească şi iconică. Creştinismul a involuat din nefericire folosind traseele gândirii conceptuale importată de la romano-catolicism. În felul ăsta foarte multă lume a fost alungată din credinţa învăţată. Gândiţi-vă aşa: niciodată Sfântul Grigorie Palama nu îi spune Maicii Domnului „intercesoarea”. Care e un cuvânt corect în felul lui. Îi spune „Gâtul Bisericii”. Dar ce puternic! Care spune următorul lucru: tot ce vrei să ajungă la Hristos e prin Maica Domnului, că Hristos e capul! Nu poate să o ia pe lângă urechile Maicii Domnului până la Domnul. Şi tot ce are Domnul de spus util şi bine primit pe sinaxă, de trupul bisericii e prin gât. Maica Domnului- limită, hotar. Hotar între creat şi necreat. Este extraordinar de concret! Este cu totul altceva. Aşa e graţie lui Ioan Ică junior, Părintele diacon, care ne-a pus la dispoziţie Cabasila, teologia mariologică, asupra Maicii Domnului, a lui Cabasila, a lui Teofan al Niceei, ucenicul lui Palama. Din păcate au apărut în alte părţi. Că mi-ar fi plăcut să le bag aicea, fiindcă eu trebuie să arăt că icoana, iconicitatea, icoana nu trebuie studiată numai la bucata de lemn. E şi în predici, e şi în terminologie, şi în dogmatică, peste tot fiindcă icoana a fost întâi. Întâi Dumnezeu s-a întors cu faţa şi l-am văzut, după care a venit şi sonorul.

MH: Iar personal pe ce o să vă puneţi semnătura anul ăsta?

SD: Da, e o carte aş zice eu... Eu nu ştiu un precedent al unui asemenea tip de abordare, de iconologie însă în cadrele stilistice pe care vi le-am spus. Adică e foarte imagiistică. Şi trebuie să fie. Numai că iconologia, deci fundamentele teologice ale icoanei pot să le dezbat teoretic, speculativ sau pot să le arăt. De pildă... că vine acum intrarea Domnului în Ierusalim, în curând. Cine nu ştie icoana cu Domnul stând aşa ca o amazoancă pe asin, cu picioarele pe o parte, şi drept şi impasibil cumva , Ierusalimul la dreapta, un munte, sus e Betania, de unde e Lazăr, pe care tocmai l-a înviat . Deci un munte pe partea stângă, cum ne uităm noi la icoană. Cine n-a observat că din Ierusalim apare un copac? Deci, atenţie, rădăcina lui e în Ierusalim! E înclinat, bătut de vânt înspre munte. Exact pe verticala pe care se află şi Hristos. E un tip de elocuţie, de vorbire medievală, teologic. Ăla se numeşte „copacul stâlpărilor”. Trimite la stejarul de la Mamvri şi la copacul binelui şi răului , unde şi-a pierdut Adam veşmintele de har. Copacul stâlpărilor este vestitorul patimilor. Deci scena asta, care este extraordinar de luminoasă şi pentru creştini. Poporul atunci şi-a aruncat hainele, a păşit pe hainele poporului, în realitate e un copac care atrage atenţia că Hristos nu se îndreaptă spre un tron lumesc, ci spre cruce.

MH: Cred că ne-aţi dat suficiente argumente pentru a fi cel puţin ceva mai atenţi la tot ceea ce e profund şi adevărat. Ne-aţi trimis şi la lectură, ne-aţi trimis şi la rigoare şi la seriozitate. Şi pornesc direct de la ceea ce părea că este şi cred că este o întrebare: ce se poate întâmpla bine sau ce se poate întâmpla mai puţin bine cu Muzeul Ţăranului Român? Pun direct această întrebare pentru că prietenii muzeulu,i dar şi cei care ţin la muzeu cu toată fiinţa care înţelege ce se întâmplă acolo sau ce vădeşte acest spaţiu cultural, au fost invitaţi să se exprime. Şi atunci când eşti chemat să înţelegi cum vin să se desfăşoare lucrurile, atunci probabil că e de spus câteceva. Aşadar, domnule Sorin Dumitrescu, îl cunoşteaţi pe Horia Bernea încă de la gruparea 9 plus 1. Între momentul acela- şi vorbesc despre începuturi, despre 1981-1985, 1986- şi ceea ce s-a întîmplat după 1990 la Muzeul Ţăranului Român a trecut o vreme iar de atunci până acum a mai trecut o vreme. Aşadar ce simţiţi că se întâmplă acum?

SD: Simt că se întâmplă ce se întâmplă peste tot, nu numai în România, în toată Europa. O confuzie de planuri. Înainte i se zicea activişti. Orice persoană care lucrează în cadrele vieţii spirituale, ca maestru sau ca angajat, va răspunde într-un fel pentru modul cum reacţionează într-o situaţie de acest fel. Confuzia de planuri , după părerea mea, aparţine arhitecţilor Uniunii Europene care se încăpăţânează să pecetluiască ideologic Uniunea ca renascentistă. Considerând că e cu bună credinţă, într-un fel, cea mai echidistantă atitudine ideologică posibilă, care să nu lezeze cultele etc. În pofida faptului că, după cum bine ştiţi, Ioan Paul al II-lea a insistat pentru ca în constituţia Uniunii Europene să fie trasată ideea faptului că la baza ei stă cultura iudeo-mediteraneeană. S-a refuzat. Altădată Jaques, că aşa îl numea, Jacques Toni (?) şi cu ceilalţi au refuzat această rugăminte, acest Papă îndrăgit de toată lumea. Cum s-ar spune, Biserica catolică a luat-o prima peste faţă.
Consecinţele apar astăzi când, punându-se în aplicare acest lucru, în toate părţile, deci nu e numai în România, se urmăreşte o anumită surdină pusă pe credinţă. Aşa ajungem la Muzeul Ţăranului, pentru care mesajul domnului Bernea... Deci, nu cu domnul Bernea are Uniunea Europeană ce are ci cu Hristos, adică cu credinţa. Credinţa creştină. După părerea mea e o confuzie de planuri foarte mare fiindcă foarte mulţi, şi în mod normal toţi arhitecţii aceştia, sunt produşi de creştinismul european. Dar dacă aşa li s-a năzărit lor!
În situaţia asta fiecare ţară îşi apără valorile ei atât cât poate. Şi pe urmă e un loc comun: cred că Muzeul Ţăranului Român după 89 e cea mai ingenioasă şi, cu măreţia oficială, cea mai importantă dintre toate ofertele pe care le-au făcut românii, intelectualii ţării acesteia, şi că este absolut aberant să-l detunezi. Fiindcă nu este vorba de evacuarea de Bernea. N-ai cum să-l evacuezi. Dar una: am auzit aproape toate emisiunile care au fost. Domnule, nu se spune. Primul lucru: eludarea numelui lui Bernea. E Muzeul Ţăranului Român care nu se ştie al cui este. E o înfăptuire a Ministerului Culturii, a lui Paleologu sau a cui? A lui Iorgulescu? A lui Caramitru? Cine a făcut chestia asta? Cum se poate să eludezi numele ctitorului? Toţi spunând că este un muzeu, cu o alură muzeală total originală, că mai sunt de tipul ăsta dar cu o concepţie muzeistică de felul ăsta nu. Cine e autorul ei? Autorul ei, îl ştie toată lumea, e secretul lui Polichinele, e domnul Bernea. Primul lucru cu care se începe, se scoate numele din vitrină.

MH: Le datorăm ascultătorilor noştri probabil o explicaţie mai aplicată. Muzeul Ţăranului Român este pe cale, printr-un plan care probabil era necesar, să fie reconsolidat sau consolidat pur şi simplu. Eu o clădire care datează de la începutul secolului al XX-lea şi atunci probabil că ce se întâmplă acolo, din punct de vedere constructiv, este necesar. Ce s-a petrecut între timp, şi acum cred că o luăm repede înainte, colecţiile pe care le aduna şi le expunea Tzigara Samurcaş înlocuite apoi, trimise în pivniţe pentru a fi înlocuite cu expunerea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist Român şi a Mişcării Democratice şi apoi revenirea în 1990 într-o situaţie în care, iată, se putea face această restituire fabuloasă pe care un artist plastic precum Horia Bernea era chemat, era pregătit să o facă. Cred că ne facem o datorie spunând aceste lucruri. Iar ceea ce se poate întâmpla acum ar fi să schimbăm să spunem versurile sau să prozaizăm versurile unui poem cunoscut de Mihai Eminescu şi să spunem că e tot acelaşi lucru.

SD: Da. Aţi zis bine. Deci Tzigara Samurcaş... În primul rând, nu era un muzeu al satului sau al ţăranului, nu era un muzeu industrial. Ce a făcut Horia Bernea este total diferit de Tzigara Samurcaş. El a făcut un muzeu al persoanei ţăranului într-o versiune absolut nepracticată în Europa, l-a restituit, e vorba de ţăranul român, l-a restituit Bisericii. După câte ştiţi, asupra comportamentului, aici înţeleg asupra întregii aure mitice a ţăranului, s-a proiectat neoliticul ca fiind zona de obârşie. Ori, Horia Bernea a scos, a eliminat această gafă şi a spus, domnule, ţăranul ne vine dinspre Biserică. Unii au zis, păi stai, că neoliticul e mai vechi! Nu e mai vechi fiindcă înainte de facerea lumii în proiectul divin a fost Biserica. Deci Biserica e mai veche şi decât egiptenii, mesopotamienii, neoliticul şi alte societăţi sacrale. Acest lucru a născut o soluţie muzeală cu totul ieşită din comun, încununată cu premii prestigioase.
S-a petrecut, însă, şi nu pot să nu spun asta, o anumită destindere chiar a organizatorului, semnalată de spirite mai aspre, semnalate chiar lui. A introdus puţin divertisment în programul extrem de riguros al expunerii. Aşa au apărut intrumentiştii celebri din Clejani, fel de fel de serate, arătări de praznice, începând de la grătare de mici până la sarmale, până la fel de fel de lucruri

MH: Dar asta se întâmpla în exterior, nu în expunerea ca atare.
SD: E adevărat, dar a devenit în acelaşi timp o alură. Toţi tinerii merg acolo, dar nu prea intră în muzeu.

MH: Dar asta se ântâmplă acum, la aproape zece ani de la dispariţia lui.

SD: Se întâmplă de mult timp. Se întâmplă de mult timp, încât aceste persoane tinere care şi-au făcut un loc de frecventare din Muzeul Ţăranului Român folosesc perimetral muzeul, în jurul lui, unde e o atmosferă de plăcută. Carevasăzică, în situaţia în care substanţa muzeului e ameninţată, nu ei pot fi apărătorii. Apărătorii suntem cei care cunoaştem bine acest lucru. Pentru asta am considerat că trebuie să iau atitudine fiindcă, după cum ştiu şi după cum e obiceiul în România, se fac întâi în timpul lucrărilor... se schimbă fasonul locului. Aduceţi-vă aminte că modelul a fost la Piaţa Universităţii. Au fost daţi afară oamenii deoarece stricaseră florile. Ca să facem florile venim cu poliţia şi îi aruncăm cu poliţia, cu tot. Piaţa Universităţii chipurile a luat sfârşit din motive practice. Că poporul român era ştirbit de florile care erau acolo. Aşa un model asemănător s-a făcut în mai multe locuri şi se practică şi acuma. Încât, când organizatorii, conducerea a lansat această invitaţie, folosind şi ziua de douăzeci de ani şi prăznuirea asta, ne-am dus toţi acolo fiindcă existau în invitaţie o seamă de propoziţii ambigue. N-aveam cum să nu intrăm la idei când muzeul ăsta în ultimii zece ani este ameninţat în permanenţă. Tot timpul au fost proteste. Şi cei care l-au ameninţat au bătut în retragere. Şi văd că tot revin sistematic. Acum e cel mai grav, că vine chiar din interior, chiar dinspre conducerea muzeului, care nu ştiu ce vrea să facă. Eu am venit şi am spus, dar nu aveţi ce să faceţi, că e foarte bine. Şi atunci şi ei s-au retras şi reiese că ei or să facă ceea ce este bine. E un fel de joacă iresponsabilă. În realitate nu se ştie cum să se scoată puţin această această patină, această coloratură creştină a germenilor într-o ţară care a fost şi este în continuare un reper al credinţei şi al cuminţeniei într-o Europă atât de zăpăcită.

MH: Ne aflăm la emisiunea Semnături celebre şi au fost rostite aici cîteva nume, câteva nume generice mai ales, şi invitatul nostru din această seară este fondatorul editurii şi fundaţiei Anastasia, iniţiatorul şi curatorul galeriei Catacomba, unde cred că v-aţi întâlnit cu mari expuneri, dar aţi fost şi părtaş la dezbaterile publice de mare anvergură spirituală, pictorul şi profesorul universitar Sorin Dumitrescu. L-am numit „om al cetăţii” şi cred că în acest fel se exprimă în această seară. V-aş ruga, pentru că l-aţi cunoscut, atât de bine personal pe Horia Bernea să ne oprim puţin la ceea ce a ţinut neapărat să fie prezent în acest discurs mărturisitor. Se vorbeşte despre ceea ce este încă Muzeul Ţăranului Român, drept muzeografie mărturisitoare.
SD: Geniul domnului Bernea este şi un geniu de om cu conştiinţa cetăţii şi a exigenţelor ei. Drept pentru care muzeul lui a reuşit, pe o temă articulată creştin, să nu impieteze deloc asupra caracterului de investigaţie, de cercetare, în aşa fel încât instituţia muzeală nu a fost afectată în nici un fel de partizanat confesional şi de alte lucruri. În clipa când nişte spirite entuziaste, cu evlavie necontrolată încep să spună asemnea lucruri sigur că unii se cabrează, începând de la musulmani până la mozaişti sau ţigani. Au apărut, de altfel, după moartea lui săli cu un pietism care îi dăunează, care trebuiesc eradicate, clar. Indiferent dacă ele sunt făcute de oameni cu o anumită notorietate.
Mesajul domnului Bernea trebuie apărat de toate loviturile. Că el a ştiut să îl apere. Nu poţi să spui că prezentarea ţăranului român este confesională. Sau că e religioasă. Şi a judecat bine fiindcă biserica nu e religioasă, biserica e credincioasă. Religiile încetează odată cu întruparea lui Hristos. Vreau să vă spun un lucru: toată lumea se înghesuie în situaţia asta să mă numească pictor. Şi până la urmă o să vină antropologul din conducerea muzeului şi o să spună că nu se pricep pictorii la asta. De altfel şi fondatorul, pictorul Bernea. Vă repet: îmi convine de data asta să fac pe nebunul, ceva ce nu intră în atribuţiile mele, pentru cauza muzeului şi să vă aduc aminte că sunt academician, nu m-am făcut eu singur ci academicienii m-au făcut academician, doctor în Arte Vizuale, cu doctorat luat cu Părintele Galeriu şi cu Andrei Pleşu, sunt profesor universitar la Universitatea de Artă şi, să zicem, pictor. Eu sigur că din bun simţ spun întâi pictor şi restul nici nu le mai spun. Dar vreau ca aceşti oameni să răspundă. Au spus, vrând să bagatelizeze intervenţia mea de om al cetăţii, că vreau postul de director. Nici vorbă! Vasăzică, dacă eu spun ceva despre un minister al Elenei Udrea, să zicem, înseamnă că vreau să-i iau locul?! Îmi spun şi eu ca Moş Ion Roată un păs. Moş Ion Roată nu vrea să îi ia locul lui Cuza. Încât, a fost o rea-credinţă să mi se pună în spate şi această chestie. Nici măcar din prietenie faţă de Bernea. Fiindcă el nu s-a înghesuit ca să mă apere în clipa în care am suportat o prigoană pentru care, după cum bine ştiţi, mesajul Anastasia nu se mai vede.
În primul rând, îmi plânge inima că cel mai frumos lucru din cultura spirituală a ţării noastre, exceptând construcţia de mănăstiri şi lucrurile astea care sunt grandioase, cel mai frumos lucru a fost şi încă este muzeul ăsta. Încât, şi asta vreau să subliniez, propun crearea unei comisii care să monitorizeze. Nu eu trebuie să fiu director acolo. Toţi sunt pricepuţi acolo. O comisie care să monitorizeze zi de zi, că o fi şase ani sau trei ani, fiindcă dacă eu am stricat ceva- toate frescele făcute de Bernea- eu nu mai am cum să le fac din nou decât aşa, greu, la nivel de reconstituire. Ceea ce... Nu! O comisie care să monitorizeze această chestie, fie şi a instituţiei- care să cuprindă din toate zonele de angajaţi.
Sunt pe cale să găsesc o posibilitate de a avea în comisia asta şi observatori străini. Ca la alegeri. Să vină din aceştia care au dat premiu acestui muzeu- a avut cel mai mare premiu din lume- aceştia să trimită doi observatori alături de alţii. Sunt gata să fac parte din comisia asta. Chiar dacă am treabă, când vom hotărâ, „joia comisa trece pe acolo”, joia las totul şi merg cu comisia.

MH: Înţeleg că, totuşi, promisiunile conducerii muzeului sunt ferme şi că în consiliul de administraţie, atunci când a fost aprobat planul de arhitectură pentru toată această operaţie de consolidare, s-au găsit soluţiile tehnice pentru a nu fi atinse aceste părţi care depun mărturie despre felul în care a creat, a gândit acest muzeu Horia Bernea..

SD: Doamna Helmis, nu vă supăraţi, daţi-mi voie să intervin. Un lucru se deteriorează şi prin juxtapuneri. Dacă eu pun lângă Rembrandt Piliuţă- să mă ierte Piliuţă, că a murit el, ca şi Rembrandt- Rembrandt îi dăunează. Sunt o groază de sisteme cu care poţi afecta, diminua, pune surdină, scoate din prim-plan. De asta spun, nu e numai că dărâm... Trebuie ocrotit acest model al procedurilor care este pavilionul Crucea, pe care l-a făcut Bernea. Restul , totul se poate schimba.

MH: Luăm această poziţie a dumneavoastră drept cel mai bun semn că doriţi, că probabil este timpul să ne dorim ca lucrurile să nu se piardă, să nu se smintească. O asemenea operaţie de anvergură, findcă ştim şi cât durează un şantier şi ce se poate întâmpla în interior, are şi cred că asta ar fi o soluţie foarte bună, nevoie de mai multe minţi şi mai multe suflete care să fie acolo, să o ocrotească, dacă mi se permite.

SD: Şi puţin şi nişte autorităţi, fiindcă unul dintre factorii care pot să derapeze muzeul, să îl facă să alunece într-o zonă- în ghilimele- „mai obiectivă”, mai deconfesionalizată, cum zic ei. Se face întârziind mult. Adică, domnule, n-avem bani, nu sunt oamenii care să lucreze aicea. Comisia trebuie să vadă şi ritmul, ritmul în care vin banii la prestaţiile care sunt. Peste tot se poate trişa ca să obţină un alt muzeu. Cu ce este, nu e vorba să îl înlocuiesc. Ce este să-l modific în aşa fel încât lucrurile care nu sunt bine-plăcute unei instanţe- nu ştiu unde e instanţa aia, e la Bruxelles, e la Moscova, e la New- York, e la Haifa, unde o fi? Este în necunoscut. E în Irak,unde este? Că nu văd unde e şi ei spun că nici n-au zis aşa ceva. Cineva vrea să facă chestia asta.

MH: Aşadar, pentru a înlătura orice fel de suspiciune, având suficiente experienţe în spate propuneţi această soluţie. Şi probabil comisa aceasta este una care şi ea ar trebui bine alcătuită. Până una, alta spuneţi că aveţi suficient de multă treabă, chiar vă doriţi, ne dorim împreună cu dumneavoastră să se înfiinţeze acea comisie care să păstreze ce e important de păstrat în Muzeul Ţăranului Român. Şi suntem în Post, probabil că o să avem timp mai mult pentru toate acestea.

Sfintele Moaste ale Sf Luca al Crimeii, doctor fara de arginti, vor fi aduse din Ucraina, sambata 13 martie 2010 (19:00)

Preluat de aici.

Sambata, 13 martie 2010, la orele 19:00, la Biserica Ortodoxa din Spitalul Parhon (langa Statuia Aviatorilor, intrarea din bulevard), vor fi aduse spre inchinare Sfinte Moaste ale Sfantului Luca al Crimeei, din Ucraina, doctor fara de arginti, aflam din surse aflate in zona.



Sfântul Luca al Crimeii (mai precis, de Simferopol şi Crimeea), s-a născut la 14 aprilie 1877 şi a trecut la cele veşnice în 11 iunie 1961. Mai întâi a fost Doctor în medicină şi profesor, apoi şi Arhiepiscop de Tambov şi Miciurinsk, ulterior de Simferopol şi Crimeea.


Extrem de renumit ca medic, considerat genial, atât la nivelul teoretizării, cât şi al practicii de spital, a venit cu multe îmbunătăţiri recunoscute internaţional, în privinţa practicării anesteziei şi a chirurgiei.

O perioadă, acesta s-a aflat într-un conflict interior, în sensul cum să împace profesia sa de medic – la care nu a renunţat practic niciodată – cu chemarea arhierească. Dar, într-o zi a auzit o voce din cer, care l-a întărit că ambele sale activităţi sunt pe placul lui Dumnezeu, că datoria sa de medic nu trebuie părăsită.


Fiind închis în perioada comunistă, pentru mai mulţi ani, a răbdat umilire şi tortură, sărind însă în ajutorul torţionarilor săi, atunci când îl solicitau pentru intervenţii chirurgicale, în problemele lor de sănătate. Ca păstor, nu a încetat să predice despre Ortodoxie, chiar atunci când era ameninţat cu moartea.


A fost canonizat în 1995 de către Biserica Ortodoxă Ucraineană, iar la 25 mai 1996 – recunoscut şi de Patriarhatul rus, cu dată de sărbătorire la 11 iunie.

O Icoană de pază la graniţa ruso-chineză

(Am primit acest articol pe e-mail de la prietenul Marian Maricaru.)

Fluviul Amur (Tamur), numit de chinezi „Fluviul dragonului negru”, reprezintă astăzi graniţa naturală dintre China şi Rusia, pe mai multe sute de km. Pe malul rus al fluviului, în oraşul Blagoveşcensk, în biserica Buneivestiri, se află paznica de frontieră: Icoana Albazin a Maicii Domnului, recunoscută de toţi localnicii drept ocrotitoare a credincioşilor, şi făcătoare de minuni.

Numele Icoanei, „Albazin”, provine de la fortăreaţa Albazin de pe apa Amurului, ridicată în 1650 de către conducătorul cazac Hierotheus Khabarov, pe locul aşezării prinţului daurian Albaza. De fapt, cazacii au poposit în zonă abia în sec. XVII. Aici vieţuiau populaţiile păgâne de daurieni şi tungusieni.


Cazacii au convieţuit cu băştinaşii, ridicând deci fortăreaţa Albazin. Chinezii au sesizat situaţia şi au atacat, o primă confruntare având loc la 24 martie 1652. Deşi la început ruşii au rezistat, chinezii au atacat continuu, până când, în 1658, au înfrând pe cazacii conduşi de Onufrie Stepanov. Albazinul a fost ars, iar mare parte din populaţie dusă în robie, în China. Zona Albazinului se voia transformată în pustiu.
Totuşi, în 1665, ruşii s-au întors şi au reconstruit Albazinul, iar acolo a venit şi preotul Ermoghen, de la mânăstirea Sfintei Treimi – Kirensk, care a adus cu sine o Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Cuvântul S-a făcut Trup” - „Albazin”. În 1671 bătrânul Ermoghen a construit o mică mânăstire la un kilometru şi jumătate de Albazin, unde a fost instalată Icoana.


Prin mila Maicii Domnului, zona a înflorit. În Albazin s-au ridicat două biserici (în cinstea Înălţării Domnului şi a Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei) şi o nouă mânăstire. Solul fiind fertil, Albazinul producea pâine pentru Siberia de Est. Chiar şi băştinaşii s-au adaptat culturii ruse, obţinând protecţia Rusiei în faţa raidurilor chineze. Moscova nu a scăpat din vedere nevoile de la frontiera Amur. În zonă a fost îmbunătăţită apărarea militară. Însă şi pentru hrana spirituală, au fost rânduiţi arhimandriţi, egumeni sau preoţi care să slujească în zonă. Popoarele daurian şi tungusian s-au botezat în scurt timp. Chiar şi prinţul Hantimur, al daurienilor, s-a botezat împreună cu fiul său, Katana, primind numele de Petru, respectiv Pavel.

Dar chinezii nu au abandonat lupta, dorind cucerirea Albazinului. În 10 iulie 1685, o armată de 15000 chinezi a înconjurat cetatea, în care se aflau doar 450 soldaţi ruşi şi trei tunuri. Chinezii au pregătit lemne de jur împrejurul cetăţii, ca să-i dea foc. Fiind în imposibilitatea de a face faţă, ruşii s-au retras din cetate, luând cu ei doar lucrurile sfinte, printre care Icoana Albazin. Numai că nici chinezii nu au putut împlini dorinţa lor, de a distruge recolta de grâu a Albazinului. Deodată invadatorii s-au speriat şi au început să se retragă, ignorând comanda superiorilor. Aceasta a fost considerată o minune a Icoanei Albazin, rămasă fără explicaţie sau detaliere. În 20 iulie 1685 ruşii s-au reîntors în Albazin.


După un an, cetatea a fost din nou atacată de chinezi. Asediul a durat cinci luni. De trei ori oraşul a fost apărat de săgeţile şi ghiulelele chineze. Cu toate acestea, mulţi ruşi au murit eroic. Asediul a fost ridicat în decembrie 1686, iar în oraş rămăseseră în viaţă 150 soldaţi, din cei în jur de 800 de la început. Însă în 1690 Albazinul a căzut pentru o lungă perioadă în mâinile chinezilor, iar ultima trupă de cazaci a părăsit cetatea, condusă de Vasil Smirenikov. Icoana Albazin a fost mutată din timp la Sretensk, pe râul Shilka (afluent al Amurului).


După distrugerea Albazinului, localnicii au contribuit la răspândirea Ortodoxiei în Orientul Îndepărtat. Prizonierii luaţi de chinezi au propovăduit creştinismul, încât împăratul chinez a ordonat ca un templu budist din Beijing să fie transformat în biserică ortodoxă, în cinstea Sofiei – înţelepciunea lui Dumnezeu. Biserica a primit în 1695 un antimis, cărţi de slujbă, sfântul şi marele mir, de la mitropolitul Ignatie de Tobolsk. Într-o scrisoare a mitropolitului către un preot ortodox captiv (Maxim), se menţionează: „Să nu te tulburi, nici pentru tine, nici pentru cei împreună cu tine, căci cine este în măsură să se opună voii lui Dumnezeu? Captivitatea voastră nu este lipsită de scop pentru poporul chinez, ca să le dezvăluiţi lumina credinţei în Hristos.”


În curând au urmat primele botezuri ale chinezilor. Şi următorul mitropolit de Tobolsk, Filoteu, a încurajat preoţimea din robia chineză, să continue misionarismul între păgâni.
Odată cu trecerea timpului, Amurul a fost eliberat de ruşi. La 1 august 1850 a fost fondat oraşul Nikolaevsk-Amur, pe râul Amur. A urmat înfiinţarea altor aşezări cazace în zonă, sub păstorirea spirituală a Arhiepiscopiei de Kamceatka.


Chiar şi pe locul fostei fortăreţe a Albazinului s-a ridicat o aşezare cu acelaşi nume.
Icoana Albazin a fost considerată în tot acest timp protectoarea Amurului. Trei noi oraşe ruse s-au ridicat, dintre care unul a primit chiar numele de Blagoveşcensk, de la Buna Vestire (Blagoveştenia). Tratatele de la Aigunsk (1858) şi Peking (1860) au contribuit în mod cert la stabilitatea din zonă.


În 1868 Icoana a fost mutată de la Sretensk la Blagoveşcensk, de către episcopul Veniamin de Kamceatka, iar în 1885 s-a stabilit în mod oficial sărbătoarea anuală a Icoanei la 9 martie, prin episcopul Gurie de Kamceatka. Tot atunci s-a alcătuit şi un Acatist al Icoanei Albazin.
O altă ameninţare pentru Amur a apărut în 1900. Trupele de chinezi s-au stabilit pe malurile Amurului, lângă Blagoveşcensk. Orăşenii s-au rugat în biserica Buneivestiri din oraş, unde se afla şi Icoana. Se citea continuu Acatistul ei. Deodată, potrivit mărturiilor chinezilor, s-a arătat deasupra Amurului o Femeie strălucitoare, care i-a înspăimântat. Îndată au ridicat asediul şi au plecat.
De peste 300 ani Icoana Albazin străjuieşte frontiera Amur a Rusiei. Este cinstită în primul rând ca ocrotitoare a soldaţilor, dar şi a mamelor. Mai ales femeile însărcinate şi cele aflate în preajma naşterii cer ajutor la Icoana Albazin.


Icoana Îl prezintă pe Iisus copil, în picioare, la pieptul Maicii Sale.
În 1885 şi 1895 Icoana a stopat epidemiile de difterie, scarlatină şi ciumă.
În timpul păstoririi episcopului Gurie, s-a dezvoltat practica procesiunilor cu Icoana şi cu Crucea prin Blagoveşcensk. Se merge cu Icoana de-a lungul străzilor oraşului şi se intră în toate casele unde este nevoie de sprijin şi tămăduire, în special acolo unde se află grav bolnavi, la anumite zile. De multe ori se petrec vindecări minunate. Aceste minuni sunt cunoscute în toată regiunea Amurului, din eparhia Kamceatkăi.
Mai multe copii ale Icoanei au fost făcute în zona Amurului şi în toată Rusia.

Părintele Augustin Kandiotis despre episcopii din vremea sa:

"Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a se lupta! Tremură, se tem să nu fie caterisiţi!"

Înaltpreasfinţitul Părinte Augustin, Arhiereul care a depăşit vârsta de 100 de ani, este unul din cei mai respectabili părinţi ai Bisericii Eladei. A fost Mitropolit de Florina şi s-a distins prin bărbăţia şi curajul său de a stigmatiza scrierile rătăcitoare, dar şi prin dragostea şi grija sa pentru zidirea turmei sale. Cuvântul său, întotdeauna viu, patristic şi simplu a atras şi a folosit pe foarte mulţi credincioşi.


"Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a se lupta! Tremură, se tem să nu fie caterisiţi!"

„Cei care au în ei o mică evlavie, care cred în Dumnezeu, aud de demnitatea episcopală şi sufletul lor se cutremură! [...] [De aceea] i-a şi luat cu forţa poporul şi i-a făcut episcopi! L-a luat pe Marele Vasile cu forţa, l-a luat pe Ioan Gură de Aur cu forţa, l-au apucat pe Atanasie cu forţa... Acum, ei înşişi apucă cu forţa demnitatea episcopală! Iată marea diferenţă. [...] Şi vă întreb: De la astfel de episcopi (vlădici), care au intrat nu pe uşă, ci pe fereastră, printre cărămizi, poţi să aştepţi altceva? Pentru că pentru a deveni cineva episcop (vlădică) trebuie să fie chemat de Dumnezeu sau chemat de popor. Pe aceştia nici Dumnezeu nu i-a chemat, nici poporul nu i-a ales! Şi, în general, astăzi, în Biserica noastră, pe episcopi nici Dumnezeu nu-i cheamă, nici poporul nu-i alege. [...]

Hristoforos Kalivas, un prieten de-al meu de suflet, o personalitate importantă, mi-a spus cu ani în urmă când discutam: „Bre, Augustine, nu ai înţeles ce se va întâmpla? Satana a folosit toate mijloacele pentru a distruge Biserica. Va unelti în vremurile din urmă şi o ultimă armă: Va îmbrăca preoţi şi vlădici persoane de sub stăpânirea sa. Le va pune engolpioane şi le va da cârje episcopale! Şi prin intermediul acestor arhierei va distruge Biserica". [...]

Cutreieră şi acţionează acum în Elada ereticii, cutreieră ateii, cutreieră toţi, pentru că nu avem o Biserică vie şi liberă, pentru că nu avem episcopi care să trăiască şi să moară pentru Credinţa noastră! Nu există! [...]

Din nefericire, nu există astăzi un Gură-de-Aur, nu există astăzi un Vasilie, nu există un Grigorie de Nazianz. Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a lupta! Tremură de cei răi, se tem să nu fie caterisiţi; şi sunt în stare să-i caterisească. Şi uită bunii episcopi că o caterisire este titlu de onoare pentru acela care este caterisit! [Din pricina ataşamentului faţă de Credinţă]. Caterisit a murit Gură-de-Aur, dar slava lui este veşnică în Biserică! De mii de ori să fiu caterisit de astfel de episcopi şi să merg în pustie şi să-mi plâng păcatele mele!

Luptatu-s-au deci toţi aceşti Sfinţi Părinţi. Astăzi nu mai există luptă. Clericii nu luptă. Nu există duh de luptă. Ce se va întâmpla? Lupta cade pe popor. Precum, din nefericire, toate greutăţile economice, impozitele, înrolarea în armată, sângiurile, muceniciile, toate cad pe poporul nostru, aşa şi greutatea acestei lupte, a celei bisericeşti, cade pe popor. [...]

Câţi suntem elini credincioşi să stăm bine! Noi suntem Termopilele! Nu va trece papismul (romano-catolicismul), nu vor trece ereziile! Elada veşnică va trăi! [...]

În ceea ce mă priveşte, nu ştiu [ce mă aşteaptă]; fie pustia, fie exilul, fie moartea, eu cel puţin armele nu le predau. Mă voi lupta până la sfârşit, ca să văd o Biserică măreaţă şi sfântă, precum au predat-o Părinţii noştri întru pomenire veşnică."

(Fragmente din omiliile transcrise după înregistrări ale fostului episcop de Florina, Augustin Kandiotis, din cărţile „Creştinii în vremurile din urmă" şi „Trădarea Credinţei Ortodoxe" - Kozani, 2007)

Preluat de aici.

Marin Gherasim despre Muzeul Taranului Roman

MARIN GHERASIM- Date biografice



S-a nascut la 16 decembrie 1937 in Radauti – Bucovina. In i962 a absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, Bucuresti.

Intre 1963 si 1983 a fost asistent la Institutul “Nicolae Grigorescu”. Din 1984 si pana in 1990 a lucrat ca istoric de arta in cadrul Institutului de Istorie a Artelor din Bucuresti. Din 1990 ocupa prin concurs postul de profesor la Universitatea de Arta din Bucuresti.

Debuteaza in 1962 in cadrul Expozitiei Orasului Bucuresti (salile Dalles). De-atunci si pana in prezent participa la majoritatea expozitiilor anuale, bienale, republicane organizate in Capitala.

Din 1962 publica eseuri si cronica plastica, participa la emisiuni de radio si televiziune.

In 2003 ii apare cartea de eseuri si jurnal “A patra dimensiune”.


O VIZIUNE CRESTINA ASUPRA SATULUI


Putem considera fara teama de a gresi, deschiderea Muzeului Taranului Roman drept cel mai important eveniment cultural de dupa 1989.
Una din consecintele funeste ale domniei comuniste a fost impingerea poporului roman si deci a fiecaruia dintre noi, spre o grava criza de identitate. Valorile noastre morale si spirituale fundamentale au fost tinta unor lungi si insidioase atacuri: credinta ortodoxa, institutia Bisericii, valorile culturale, personalitatile exceptionale (ca repere morale ale natiei), scoala, au fost supuse unei lente si tenace degradari.
Deci, lovitura cea mai grea, lovitura capitala ce se pregatea, era desfiintarea satului si implicit a taranului roman. Proletarizarea satului, transformarea sa intr-o mahala usor maniabila, ar fi fost in inepta conceptie ceausista, victoria cea mai de pret a oranduirii socialiste. De unde aceasta inversunare distructiva?
Satul a fost in vechime si a continuat sa fie pana acum, in pofida tuturor catastrofelor istoriei, miezul fierbinte al constiintei de sine a natiunii. Traditionalismul taranului, conservatorismul sau, patriotismul sau, toate puse sub semnul credintei ortodoxe au facut posibila existenta noastra in istorie. Fara aceasta muta, incapatanata credinta in traditie fara apararea ei pana la sacrificiu- taranii au parat o patrie de lut dar si una de spirit- astazi nu am fi existat ca natiune.
Muzeul Taranului Roman celebreaza dainuirea noastra ca popor, prin tarani, prin sat, prin credinta. Sunt voci care incrimineaza o perpectiva idealizanta, paradisiaca asupra satului in actuala structurare a Muzeului, voci care se distanteaza critic de viziunea interbelica, apolimica, asupra satului traditional, care vorbesc de impas si chiar de o fundatura teoretica in care ne-ar conduce viziunea lui Horia Bernea si a colaboratorilor sai asupra culturii, civilizatiei, asupra spiritualitatii satului romanesc.
Toate aceste rezerve pierd din vedere un lucru esential si anume dominanta vietii satului si a taranului roman. Desigur ca exista si o dimensiune dionisiaca, vitalista, magica, desigur ca exista asprimi, tensiuni tragice in lumea satului. Desigur ca pe langa Doina exista si freneticul dans la calusarilor, ca alaturi de Miorita, exista si bocitoarele satului, profilatoarele de blesteme, ca exista sudalma. Desigur ca obsesia dobandirii de pamant a creat tensiuni si tragedii pe care un Rebreanu le-a vazut si exprimat cu acuitate. Desigur ca intalnim practici stravechi cu caracter obscur, magic, practici de exorcizare a duhurilor, obiecte si ritualuri cu functie apotropaica. Toate acestea se constituie intr-un fond de sorginte precrestina ce a dainuit pana astazi si coexista in buna masura cu credinta ortodoxa. Important este sa vedem ponderea lor in conceptia de viata a taranului roman, in modul lui de a exista.
Expozitia de fata, ce sta sub semnul tutelar al crucii, probeaza efectele adanci, innoitoare schimbarea de nivel calitativ, antologic, pe care credinta ortdoxa a avut-o in viata taranului si a satului romanesc. In expunerea Crucea, Horia Bernea si grupul sau de specialisti evita o expunere traditional-etnografica a prezentariii de obiecte “folklorice” dupa criterii de gen, functionalitate, zona, etc., in beneficiul relevarii pregnante a etosului, a atitudinii existentiale din care acestea se zamislesc. E o viziune organica a expunerii asupra satului in care toate datele se leaga, derivand din credinta crestin ortodoxa a taranului, credinta ce-I dicteaza o atitudine unitara in raport cu marile probleme cu care se confrunta: viata, moartea, semenii, locul sau in univers, raportarea la A Toate Tiitorul, la Dumnezeu.

In aceasta perspectiva, seninatatea, echilibrul, buna cuviinta, cumintenia, intelepciunea, chiar si geometrismul obiectelor nu mai pot fi etichetate drept perspective sau idealizari, ci un adevarat mod organic de a trai al omului, conscinta a credintei care a primit-o, si-a asumat-o.

Sentimentul de seninatate, de pace profunda, de calma spiritualitate pe care ti-o transmite expozitia Crucea, de aici deriva. Crucea este omniprezenta in viata taranului roman. Ea ii da sens si echilibru. Cu semnul crucii incep toate. Prin cruce s-a realizat rascumpararea si mantuirea. Satul insusi situat in centrul lumii se afla in mijlocul unei cruci cosmice. Iata ce consemneaza filozoful si etnologul Ernest Bernea intr-o discutie cu o taranca din Poiana Marului in 1947: “Satul e asa in mijlocul lumii (…) noi zicem asa ca este osia pamantului si cerului; toate-n lume au randuiala si randuiala asta e.”
Osia Pamant-Cer raportata la orizontala pamantului, coordonatele in care isi reprezinta taranul lumea, stau in cruce. O mare cruce cosmica, sfintita de jertfa lui Hristos, in care taranul vietuieste. In aceste coordonate isi poarta taranul drumul si crucea destinului.

De la acest adevar dominant, de la aceasta viziune porneste si conceptul expunerii Crucea de la Muzeul Taranului Roman. Structurarea ideatica a expunerii este revelatoare. Parcursul expunerii cuprinde intelesuri arhetipale, izvorate din realitatea satului romanesc: Puterea Crucii, Folosul Crucii, Frumusetea Crucii, Fast, Reculegere, Moaste, Crucea e peste tot. Ne aflam in fata unei pregnante viziuni asupra sensului vietii taranului ce restituie un inteles esential al acesteia: existenta intru Hristos, sub semnul mantuitor la crucii.

Acceptăm sau nu actele biometrice?

Volumul Identitatea şi libertatea omului în Ortodoxie- Răspunsuri ale Bisericii în privinţa actelor biometrice amplifică seria volumelor editate în limba română ( dintre care aş aminti Stareţii despre vremurile din urmă, La apusul libertăţii, Dictatura Biometrică, Apostazia şi Antihristul), venind cu un plus de noutate.
Cel care s-a ocupat de îngrijirea ediţiei, Ionuţ Gurgu, a împărţit textele în două categorii: pe de o parte cititorul are ocazia să citească documentele oficiale ale Bisericilor Ortodoxe din Grecia, Serbia, Ucraina şi România cu privire la problema acceptării actelor biometrice, iar pe de alta ia contact cu poziţiile adoptate de arhierei, duhovnici şi teologi contemporani: Cuviosul Paisie Aghioritul, Protosinghelul Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos, arhimandritul Gheorghie Kapsanis, stareţul Mănăstirii Grigoriu, Preot profesor Gheorghios Metallinos, arhimadritul Evsevie Vittis, ieromonahul Hristodul Aghioritul, Preasfinţitul Hrisostom, episcopul Jicei, arhimandritul Iustin Pârvu, ieromonahul Ştefan Nuţescu, arhimandritul Arsenie Papacioc, ieromonahul Savatie Baştovoi, arhimandrutul Mihail Stanciu- stareţul mănăstirii Antim, ieromonahul Adrian Făgeţeanu, arhimandritul Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna, Preot- ing. Acad. Dumitru Grigore, Preasfinţitul Sebastian, episcolul Slatinei şi Romanaţilor, diaconul Oliver Subotici, directorul Centrului de Studii şi Utilizare a Tehnologiilor Moderne din cadrul Arhiepiscopiei Belgradului şi Karlovăţului.

Care atidudine este ortodoxă ?
Dacă vom face puţină observaţie participativă în rândul parohiilor, vom constata că faţă de problema actelor biometrice creştinii ortodocşi români se poziţionează, în mare, în două tabere: unii văd în ea o problemă duhovnicească gravă, care prefigurează altele şi mai mari; ceilalţi spun: domnule, un creştin adevărat nu se preocupă de probleme lumeşti, de factura asta, ci caută să ducă o viaţă cât se poate de duhovnicească: adică merge în fiecare duminică la biserică, luptă cu propriile patimi, se spovedeşte des, se împărtăşeşte des, într-un cuvânt, caută să se unească permanent cu Hristos. De aceea, pentru o persoană care gândeşte aşa, legalizarea prostituţiei, legalizarea relaţiilor „conjugale” între homosexuali, legalizarea consumului de droguri uşoare, problema acceptării sau impunerii actelor biometrice nu sunt probleme duhovniceşti. Cititorul care îmbrăţişează această viziune va citi cu surprindere în acest volum ceea ce spune Cuviosul Paisie Aghioritul: „ (...) Din păcate, iarăşi „anumiţi cunoscători” îi vor „înfăşa” pe fii lor duhovniceşti ca pe nişte prunci, chipurile ca să nu-i mâhnească. „Aceasta nu are importanţă”. „Nu-i nimic, este destul să credeţi lăuntric”. Şi, deşi vedem că Apostolul Petru, care s-a lepădat numai la exterior de Hristos, i s-a socotit aceasta cu adevărat lepădare, aceştia se leapădă de Sfânta Pecete a lui Hristos, ce le-a fost dată la Sfântul Botez, care este „Pecetea darului Sfântului Duh”, prin primirea peceţii lui antihrist, şi mai spun apoi că îl au pe Hristos înăuntru lor”.

Principalul argument împotriva acceptării actelor biometrice
O dată primul nivel al problemei depăşit, cititorul se poate întreba, pe bună dreptate, ce instanţă a persoanei umane este afectată prin acceptarea actelor biometrice. Interviul luat Părintelui Profesor Doctor Gheorghios Metallinos sintetizează cel mai bine argumentul duhovnicesc şi argumentul moral( ele nu se contrazic, ci putem vorbi de acelaşi argument care poate fi formulat pe mai multe planuri): „Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul dă măsura acestei vrednicii omeneşti, după însuşi cuvântul Domnului, care spune că “Sâmbăta pentru om s-a făcut”! Prin urmare, fiecare “măsură" care măsoară omul contribuie la degradarea vredniciei sale, la subaprecierea acesteia “… Datele conţinute în actele biometrice nu sunt impersonale, aşa cum am putea spune despre seria şi numărul cărţii de identitate sau despre codul numeric personal: conţin amprenta digitală şi amprenta facială, iar în viitor va avea şi amprenta pupilară. Din punct de vedere teologic, printr-un asemenea demers coercitiv este înjosit chipul lui Dumnezeu din om, iar din punct de vedere juridic se încalcă prezumţia de nevinovăţie: toţi suntem trataţi ca infractori a priori, fără să ni se dovedească în prealabil vinovăţia. Soluţia pe care o propune cunoscutul teolog grec este cât se poate de personală şi sobornicească în acelaşi timp: „Creştinul, în orice împrejurare, acţionează ca persoană şi poziţia sa nu este rodul vreunui ordin de la vreun centru coordonator, ci de la harul care locuieşte într-însul. Se dezvăluie astfel Hristos pe care Il avem lăuntric, deoarece “mai mare este Acela ce e întru voi decât acela ce e în lume”(Ioan 4:4). Întotdeauna mărturisitorii şi mucenicii sunt individuali., însă mărturisirea lor este comună şi, astfel, toţi se arată în cele din urmă cetăţeni ai aceleiaşi vieţi întru Hristos (…) Măsurile deosebite de împotrivire ni le oferă tradiţia noastră: rugăciunea, lupta duhovnicească, întoarcerea în “catacombe", mucenicie. Mărturisirile individuale sunt cea mai teribilă împotrivire, deoarece presupun gândire obştească şi unitate a inimilor”.
Iată cum soluţia lui Metallinos coincide perfect cu soluţia propusă de Părintele Iustin Pârvu: “Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice- stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt, nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi- în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!”.

Ce ne aşteaptă în viitor?
Viitorul nostru rămâne deschis, dar nu spre mai bine. Părintele Petroniu Tănase de la Schitul Prodromu vorbeşte clar şi succint despre următoarele etape ale pregătirii întâmpinării antihristului relevând legătura intrinsecă dintre acceptarea actelor biometrice şi însemnarea cu numărul 666: “Aceste buletine de identitate sunt dirijate de la Bruxelles. Acolo există centrul viitoarei Europe comune, unde se află şi un computer uriaş, care are înregistrate toate datele de identitate ale tuturor oamenilor din această parte a pământului. El poate înmagazina 4-5 miliarde de date. Buletinul numerotat trebuie să fie tot timpul la purtător. Pentru a evita situaţiile în care buletinul poate fi uitat, s-a ajuns la soluţia ca acest număr să fie imprimat chiar pe fiinţa omenească. Fie să-l scrie pe mână cu ajutorul unor raze laser invizibile, iar când omul introduce mâna la bancă ori la ghişee să se poate decoda acest număr- dar fiindcă şi mâna poate să lipsească uneori datorită unei infirmităţi, s-a ajuns la concluzia că cel mai nimerit loc este pe frunte. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul! Lumea, auzind, a intrat în panică! 666 pe fruntea tuturor!”.

Acceptarea actelor biometrice- o problemă de credinţă
Dincolo de argumentele raţionale care pot fi invocate în favoarea ideii neacceptării actelor biometrice această problemă rămâne una de credinţă. Depinde în care variantă credem: este sau nu Apocalipsa o scriere pur alegorică? Va veni cu adevărat, la sosirea vremii, Antihristul sau fiecare epocă istorică îşi are antihriştii ei şi nu trebuie să ne pregătim duhovniceşte să îi rezistăm unuia anume? Dacă acceptăm actele biometrice am făcut sau nu primul pas spre lepădarea de Hristos? Un lucru este cert: fiecare va răspunde în faţa Domnului pentru soluţia pentru care a optat. Personal, bazându-mă pe străvechiul argument al autorităţii, înclin să cred că optica asupra acestei probleme şi soluţiile furnizate de un om care a suferit 16 ani în puşcăriile comuniste pentru Hristos sunt cele credibile. Înclin să cred că ceea ce spune un sfânt Părinte de 91 de ani, care doarme două ore pe noapte, pentru că în restul timpului are uşa chiliei deshisă oamenilor îndureraţi, este adevărat şi profetic. Cu atât mai mult cu cât de cealaltă parte nu am decât angajaţi la stat, de la care nu mă pot aştepta la soluţii antisistem.

Sa il ajutam pe micutul Iustin Constantin Ivanuta!

(Mai multe amanunte cititi aici)


Ma numesc Iustin Constantin Ivanuta. Am 4 anisori si jumatate si sunt din Suceava. Soarta nu a fost prea blanda cu mine si m-a pus sa lupt cu cancerul - NEUROBLASTOM ABDOMINAL STD.III. - de cand aveam 1 an si 3 luni.

Dupa ce in Romania s-a facut tot ce a fost posibil, am aflat ca se mai poate face tratament in cazul meu doar in strainatate la Institutul de Cancerologie “GUSTAVE ROUSSY” din Franta.

Pentru aceasta am nevoie de ajutorul din partea tuturor oamenilor cu suflet mare deoarece pentru tratament ni se cere o suma imensa: 150.000 EURO.

Sta in puterea ta sa ma ajuti sa ma fac bine. Poti dona in conturile deschise sau poti spune povestea mea si altor oameni cu inimi deschise. Iti multumesc.

Istoricul meu medical:

Acum 4 ani, pe data de 22.06.2006, Iustin a efectuat un examen ecografic in urma caruia i s-au descoperit multiple formatiuni nodulare. Pe data de 23.06.2006 a fost internat la Sp. Clinic de Urgenta pentru Copii "SF.MARIA"din IASI unde a fost diagnosticat cu NEUROBLASTOM ABDOMINAL STD.III cu histologie nefavorabila SHIMADA.

Imediat a inceput tratamentul cu chimioterapie care a durat 2 ani. Pe data de 13.05.2008 s-a refacut examenul tomograf care a relevat o formatiune tumorala in forma de potcoava cu dimensiuni aproximative de 2,9/6,5/8,5cm.

Nici nu s-a pus problema unei operatii deoarece tumora era placata pe aorta ingloband pe alocuri calibrul trunchiului celiac arterei mezenterice superioare si pachetului vascular renal stang.

Singurul lucru care s-a putut face pentru Iustin a fost sa i se mai administreze inca un tratament cu chimioterapie care a mai durat aproximativ 4 luni. Dupa ce a mai terminat si acest tratament, a ramas ca Iustin sa faca o pauza de cel putin un an, cu conditia sa mearga la control o data pe luna.

Am creat o pagina speciala in care puteti consulta o serie de documente medicale care certifica afectiunea de care sufera Iustin.

Cont in lei: : RO89BRDE340SV15883043400
- titular Ivanuta Maria Laurentia

Cont in euro: RO13BRDE340SV27712743400
- titular Ivanuta Florin Ciprian

Maicile de la Diaconeşti: colind basarabean- Tu eşti lumina cea Sfântă!

Maicile de la Diaconeşti: Canonul Sfinţilor Închisorilor

Maicile de la Diaconeşti: Veniţi cu toţii dimpreună

Serial documentar despre aromâni

Duminică, 7 martie, ora 16,30, la TVR 2 va debuta serialul documentar
AROMANII, ce prezintă viaţa, istoria, cultura aromânilor din Peninsula
Balcanică.

Cele 10 episoade vor fi transmise săptămânal, în fiecare duminică, la
aceeaşi oră, 16,30, pe TVR 2.
( Pot fi excepţii în caz de transmisii live, evenimente sportive etc.
când difuzarea unui episod se va amâna de la o duminică la alta )

Primul episod va fi Albania, prima parte.

Înregistrare video cu Părintele Atanasie de la Petru Vodă (1)

Inregistrare video cu Părintele Atanasie de la Petru Vodă (2)

Inregistrare video cu Părintele Atanasie de la Petru Vodă (3)

Părintele Dan Bădulescu despre New Age

Despre New age from Dan Constantin on Vimeo.

Raluca Brodner- Horia Bernea şi unicitatea ctitoriei sale

(Preluat din ziarul Lumina)

După 20 de ani de funcţionare neîntreruptă, Muzeul Ţăranului Român (MŢR) îşi va închide porţile pentru reparaţii. Cât de curând, aici va fi amenajat un şantier şi vor începe în forţă lucrările de consolidare, finanţate de Banca Europeană de Dezvoltare şi Guvernul României. Iniţiativa nu a trecut neobservată şi a generat o serie de polemici cu privire la viitorul identităţii acestui muzeu, marcată de amprenta creatorului său, Horia Bernea. Despre personalitatea acestui mare artist, om şi creştin, despre opera sa şi felul în care va trebui să arate MŢR după şantier au avut amabilitatea să vorbească oameni de seamă ai culturii noastre, prietenii lui Horia Bernea.



„Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii“

Notorietatea lui Horia Bernea, un mare artist, om şi creştin, este recunoscută. Este una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii noastre dintotdeauna. Va rămâne ca un stindard, exemplu de iubire de neam, de credinţă şi de cultură.

Notorietatea muzeului ctitorit de el este dată de unicul premiu luat vreodată de un muzeu din România, un premiu de mare prestigiu, care ne onorează ţara. Cine este ţăranul român? Este cel ce a fost creştinat de un apostol, de Sfântul Andrei, apostolul lui Hristos. Ce armă a primit el ca apărare, ca să reziste 2000 de ani în faţa tuturor „prietenilor“ şi duşmanilor? A primit crucea, care este arma ce ne-a dat-o Iisus Hristos neamului nostru, al românilor. Cine are suflul de mare creştin şi artist ştie şi simte asta. Crucea este arma noastră. Biserica este citadela noastră care ne apără. Satul nu există în afara bisericii. Puterea ţăranului este respiraţia lui în ritmul pe care îl imprimă viaţa liturgică. Ctitorul Horia Bernea este unic şi nimeni să nu se atingă de ceea ce el ne-a lăsat, prin acest îndemn al lui - iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii.

Sfântul Antim Ivireanu a lăsat un îndreptar a ceea ce trebuie să împlinească cei ce vor urma la Mănăstirea Antim. Şi în final spune că dacă nu vor fi împlinite cele puse de el în rânduială, blestemul se va îndrepta asupra celor ce vor îndrăzni să schimbe asta. Să nu facem asta, să nu îndrăznim să schimbăm ceea ce un mare ctitor ne-a lăsat. (Silvia Radu, sculptor şi pictor)

„Un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie…“

Am simţit nevoia să mă pronunţ, pentru că era un om excepţional, care a făcut nişte lucruri remarcabile la care merită să medităm, pentru că, se pare, sunt unicat, de aceea a fost şi premiat - în 1996, MŢR primeşte Premiul EMYA pentru cel mai bun muzeu european al anului. Proiectul nu a fost finalizat căci, la puţină vreme, Horia Bernea a plecat spre Cerul cu dealurile, curţile, grădinile, coloanele, prapurile şi interioarele de biserici pe care le-a tot pictat întreaga viaţă. Asistăm de atunci, periodic, la fecunde dezbateri cu privire la moştenirea lasată de Bernea la MŢR. Ajuns acolo imediat după â89, Horia Bernea s-a dovedit omul providenţial. Pavilioanele „Crucea“ şi „Timpul“ vor rămâne neîndoielnic în trezoreria muzeisticii româneşti. Dezbaterile, unele furtunoase, sunt purtate de discipolii şi prietenii săi versus diferiţi muzeografi care consideră că nu trebuie fetişizată moştenirea Bernea. Lupta se duce între rigorişti şi adepţii schimbărilor de toate nuanţele. Există extreme şi de o parte, şi de alta. Mai nou, clădirea MŢR va intra în necesare reparaţii de structură - ultim prilej de polemici cu privire la viitorul moştenirii lăsate de creatorul său. Horia Bernea era adeptul unei atitudini neostentative. „Un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care «arătarea» se face firesc...“, îşi nota cândva Horia Bernea…

Ce frumos ar fi să coagulăm aceste discuţii chiar într-o şcoală de etnomuzeologie „Horia Bernea“ şi să realizăm că nu Horia Bernea este genius loci al MŢR, ci Ţăranul însuşi - cu toate ale sale, inclusiv cu Hristos cel înainte de toţi vecii. O astfel de şcoală, care să studieze modul lui de gândire asupra muzeografiei, ar fi cu adevărat ziditoare. (Marius Vasileanu, profesor de istoria religiilor la Universitatea Bucureşti)

„Horia a făcut ascultare prin lucrul său“

Tot ce a făcut Horia Bernea la Muzeul Ţăranului Român nu a făcut că aşa i-a venit lui să facă. El făcea ascultare prin lucrul său.

Ce se va întâmpla mai departe… nu ştiu care sunt planurile, dar ştiu că la un moment dat erau nişte discuţii, că de ce aşa multe cruci... Horia nu a făcut decât să pună în lumină o realitate care există - viaţa ţăranului român - , o normalitate a ceea ce era cândva. După ce clădirea va fi reconsolidată, trebuie să se păstreze ceea ce a început Horia Bernea.

Am fost un apropiat de-al lui Horia Bernea, iubesc lucrurile acestea ale ţăranului, sunt o sursă de învăţare şi de continuitate. El a început această lucrare şi e dreptul nostru să respectăm ceea ce a făcut. Nu ştiu care ar fi căile prin care ar trebui să se urmărească ce se va întâmpla în continuare, dar ar trebui să se urmărească. Mă gândesc că sunt oameni din generaţia lui Bernea - mulţi dintre ei vor ieşi la pensie -, dar şi cei din generaţiile mai tinere trebuie să ia aminte la ce s-a început şi să urmărească, să continue acest drum. Este ca o fântână de care trebuie să ai grijă, să o cureţi, pentru a putea să scoţi apa cea bună. Aşa trebuie să se întâmple şi în cazul de faţă, să rămânem la izvorul acesta, să nu ne îndepărtăm de el. Nu trebuie inventat nimic, lucrurile sunt acolo aşa cum trebuie şi generaţiile care vor urma să ducă această experienţă mai departe. (Horea Paştina, pictor şi desenator)

„Muzeul trebuie să rămână ca un reper“

Pentru mine, ca pictor, pot regăsi nişte lucruri pe care altfel ar fi trebuit să le caut cu lumânarea prin ţară, undeva prin vârful munţilor, departe.

Ţăranul nu face artă plastică, nu face sculpturi, nu are tablouri, are icoane, în fine, casa lui şi fiecare obiect al lui care are folos, îi trebuie, este ca un obiect de artă, o lecţie pentru noi. Noi facem opere de artă şi ne întrebăm cui folosesc. Ne plac podoabele. Ţăranii nu prea foloseau podoabe. Acum au început să folosească.

Cei responsabili trebuie să-şi organizeze munca foarte bine în perioada asta, când sălile nu vor fi deschise. Totul trebuie înregistrat foarte atent şi cuprins într-un catalog general al muzeului. Ar trebui să rămână două lucruri clare - ţăranul in memoriam şi cel actual, care este temporar, azi va fi într-un fel, mâine în alt fel.

Muzeul trebuie să rămână ca un reper, să se păstreze credinţa şi să fie pusă în evidenţă distanţa dintre trecut şi prezent. Acei ţărani care vin deseori la muzeu e bine să înţeleagă unde au ajuns şi ce au fost. (Ion Grigorescu, pictor, desenator şi eseist)

Amprenta lui Bernea trebuie păstrată. Cât despre această revizuire, din perioada cât muzeul va fi în şantier, nu trebuie făcută de oricine, ci de specialişti. În general, în lume, muzee ca acesta nu prea sunt; un muzeu care să fie dedicat doar ţăranului respectivei ţări. Probabil că se gândesc la o schimbare, poate chiar să schimbe totul, iar dacă discuţiile ar ajunge într-un asemenea punct, aş avea ce să spun. Stau oricând la dispoziţie, dacă va fi o dezbatere în sensul în care trebuie gândit acest muzeu. (Paul Gherasim, pictor)

„Temerile sunt legate de pierderea identităţii acestui muzeu“

Ceea ce se întâmplă la Muzeul Ţăranului Român este o problemă serioasă care priveşte societatea civilă, dar şi Biserica, pentru că este vorba de o instituţie foarte bine definită. Muzeul ne duce la ţăranul român, iar ţăranul, la vatra acestuia, care este sfânta biserică - în jurul căreia se constituie orice aşezare - şi crucea.

Nu putem vorbi despre spi-ritualitatea acestui muzeu şi să ignorăm crucea şi biserica.

Horia Bernea a fost o personalitate foarte puternică, el este cel căruia îi revine meritul de a pune în această lumină identitatea ţăranului român.

Temerile, care există şi nu sunt fără temei, sunt legate de pierderea identităţii acestei instituţii, tocmai pentru că s-ar dori un muzeu al ţăranului român fără elemente creştine. Dacă nu dorim să fie acolo sfânta cruce, icoana, atunci putem să-i spunem oricum altcumva, dar numai muzeul ţăranului nu.

Acesta este pentru mine un semn de îngrijorare - vrem să menţinem instituţia aceasta aşa cum a fost creată, sau vrem să îi dăm o altă identitate, şi atunci lucrurile se limpezesc? Dar până atunci, trebuie să se ţină cont de anumite valori.

Astfel de situaţii de criză se ivesc întotdeauna după plecarea unei personalităţi foarte accentuate, cum a fost Horia Bernea. Cei care îi urmează nu mai au capacitatea să dezvolte proiectul, să-l ducă mai departe. Sigur că nu poţi arăta 20 de ani, un secol, acelaşi lucru, dar Horia Bernea a lăsat un program care îndeamnă spre o expunere dinamică a muzeului. Responsabilitatea ar trebui să aparţină Ministerului Culturii şi altor instituţii în măsură să selecteze personalul potrivit care să ducă muzeul mai departe. (Pr. prof. Dumitru Pintea, parohul bisericii Mavrogheni, în enoria căreia MŢR se regăseşte încă de la înfiinţarea sa)

„Memoria lui Horia Bernea nu poate fi întinată“

Muzeul Ţăranului Român trebuie să rămână în datele acestea. Orice modificare, orice reformare a lui ar fi un sacrilegiu. Spiritul lui Horia Bernea şi spiritul unei tradiţii care ar trebui să fie respectată, indiferent de ce transformări vor mai avea loc în ţara asta, trebuie păstrate. Memoria lui Horia Bernea nu poate fi întinată, chiar dacă există progres, există o dialectică a schimbării. Acolo sunt nişte lucruri care trebuie să rămână identice şi să nu fie alterate. (Dan Stanca, scriitor şi jurnalist)

„Cine frânge un început atât de sănătos trebuie să fie conştient că va da socoteală“

Muzeul Ţăranului Român este o încercare a celui mai potrivit om să o facă, Horia Bernea, de recuperare a identităţii spiritualităţii româneşti, care, în mare parte, este rurală.

L-am cunoscut personal, chiar foarte bine, pe Horia Bernea. Avea o capacitate extraordinară de cuprindere, era foarte eclezial, putea să adune realităţile împreună, descifrând resorturile acestei realităţi. De aceea, domnul Bernea, când a aşezat acolo reperele fundamentale ale culturii şi spiritualităţii româneşti - Biserica şi Crucea -, a aşezat în mijloc realităţile care dau coerenţă şi unitate acestora.

Îmi amintesc de una din zilele deschiderii muzeului, la care am participat. M-am minunat de chipul pe care domnul Bernea a reuşit să-l dea acestei spiritualităţi - foarte viu, foarte dinamic, liber. Lucrurile de acolo erau în funcţionalitatea lor. Erai pus faţă în faţă cu chemarea şi provocarea bisericii, cu crucea, cu icoana ţăranului, umilă, smerită. Era o imagine atât de fidelă a spiritualităţii noastre creştineşti şi ortodoxe! Crucea nu era prezentă doar ca semn ornament, de înfrumuseţare, ci ca semn de aducere-aminte.

Domnul Bernea era un iconar fără să facă icoane, dar picturile sale sunt perspective iconice ale realităţii.

Ceea ce se întâmplă acum… eu nu sunt adeptul conspiraţiilor, mă tem mai mult de nişte inerţii pe care le meşteşugeşte cel viclean, prin excelenţă, folosindu-se şi de neatenţia oamenilor şi de unele mici meschinării sau răutăţi. Cei care sunt mai aproape de acest proiect să insiste, să fie foarte răbdători, pe de o parte, şi tenace, pe de altă parte, pentru a recupera, după lucrările de restaurare, chipul acesta pe care l-a lăsat domnul Bernea.

N-aş insista pe inerţia distructivă, care este în firea omului, ci aş insista pe nevoia de a investi în energia constructivă - să ţinem piept acestor forţe, care oricum funcţionează în noi, în jurul nostru, în societatea noastră.

În cazul acesta, prietenii domnului Bernea, sau cei care au simţit şi simt la fel ca dânsul, să se adune într-un efort unitar şi puternic de a recupera acest chip al spiritualităţii ţărăneşti şi de a-l reface, de ce nu, cu un plus după consolidarea clădirii.

Cei care întrerup această tradiţie aşezată şi foarte sănătoasă se fac vinovaţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa istoriei, în faţa acestui neam. Cine are curajul să frângă un început atât de sănătos, acela trebuie să fie conştient că va da socoteală, dacă nu avem această conştiinţă, să ne atenţionăm unii pe alţii!

Este o patimă a românului, distructivă, care se bazează pe o grosolană invidie. Noi credem că suntem cineva dacă îi demolăm pe cei mari de lângă noi. Credem că putem creşte dacă tăiem copacii mari din jurul nostru. Aceasta este o foarte mare cădere şi una dintre cele mai mari neputinţe ale românilor. Cei care vor să înceapă lumea, istoria cu ei, aceia sunt împotriva lui Dumnezeu şi împotriva firii.“ (Pr. prof. dr. Constantin Coman, şeful Catedrei de Noul Testament, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti)

„Nu se va pune niciodată problema schimbării expoziţiei permanente a MŢR“

Într-un e-mail semnat „Horia Bernea“, trimis de la o adresă Yahoo încă de la începutul lunii februarie, actuala conducere a MŢR este acuzată că intenţionează „să şteargă pentru totdeauna orice urmă a lui Horia Bernea“ şi, astfel, „dispare un loc în care valorile creştine au stat la vedere timp de 20 de ani spre folosul spiritual al zecilor de mii de vizitatori. O palmă pe obrazul lui Hristos şi o nouă moarte a creatorului Muzeului.“

Poziţia conducerii, exprimată de directorului general al MŢR, prof. dr. Vintilă Mihăilescu, într-o notă internă care circulă în instituţie, demontează, pe rând, temerile unora cu privire la moştenirea lăsată de Horia Bernea:

„Consolidarea clădirii istorice este o necesitate veche, pentru care de peste un an de zile s-a făcut proiectul tehnic şi s-au găsit banii necesari. În prezent, se aşteaptă scoaterea la licitaţie, după care ar urma începerea şantierului care ar trebui să dureze, oficial, vreo doi ani (dar, probabil, mai mulţi...). Tot acest proces a fost urmărit şi discutat în repetate rânduri în consiliile de administraţie şi negociat cu constructorul. Au fost impuse astfel unele modificări ale planurilor iniţiale, de natură să elimine orice risc de afectare a intervenţiilor murale ale lui Horia Bernea şi să reducă la un minim posibil închiderea expunerii permanente. Nu s-a pus, nu se pune şi nu se va pune niciodată problema schimbării expoziţiei permanente a MŢR (mai exact, ea a fost strecurată în urmă cu un an într-un act oficial al ministerului tutelar, dar «actuala conducere» a eliminat acest risc printr-o campanie de presă de care, în mod normal, toţi cei din muzeu ar trebui să-şi aducă aminte). S-a pus şi se va pune însă în continuare problema reamenajării cât mai pertinente a expunerii permanente după o perioada îndelungată de şantier, care nu are cum să nu afecteze activitatea muzeului. Această «reamenajare» este treaba exclusivă a specialiştilor din muzeu. În concluzie, orice folclor suplimentar pe această temă este nul şi neavenit!“