Maine, 2 octombrie, este ziua Sfintilor Ciprian si Iustina

Viata si patimirea Sfintilor Ciprian si Iustina. Acatistul Sfantului Ciprian. PROGRAM LITURGIC AL BISERICII ZLATARI pentru zilele de 1-2 octombrie 2013 Marţi, 1 octombrie 2013, Acoperământul Maicii Domnului Orele 8.30-11.45: Utrenie, Sfânta Liturghie, Acatistul Sfântului Sfinţit Sfinţit Mucenic Ciprian Orele 12: scoaterea raclei cu moaştele Sfântului Sfinţit Mucenic Ciprian; închinare la sfintele moaşte (până la orele 24). Orele 17: Vecernie cu Litie Paraclisul Sfântului Sfinţit Mucenic Ciprian. Miercuri, 2 octombrie 2013 orele 8.30-12.30: Utrenie, Sfânta Liturghie Slujba de pomenire a ctitorilor şi a tuturor celor adormiţi în Domnul. Orele 18-20: Acatistul Sfinţilor Mucenici Ciprian şi Iustina, Aghiasma Mică; Rugăciuni de dezlegare de păcate şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu. Orele 24: Readucerea raclei cu moaştele Sf. Sfinţit Mucenic Ciprian la baldachinul din biserică.

Parintele Arsenie Papacioc - Frumusetea intelepciunii

Cartea despre Parintele Adrian Fageteanu - „Viata mea. Marturia mea” aparuta la Editura Areopag

Puteti citi integral cartea aici: prima parte si a doua parte. Părinte, când aţi fost arestat, de ce aţi fost acuzat? Ei, faptul că ne rugam pentru binele creştinismului l‑au clasificat, după codul lor penal, ca activitate intensă contra clasei muncitoare. Am fost arestat la Căldăruşani, într‑un chip puţin mai romantic. Părintele stareţ de acolo mi‑a spus: „Părinte Adrian, eu trebuie să merg cu şareta până la Moara Vlăsiei – primul sat de la Căldăruşani, cel mai apropiat; înainte se numea Codrul Vlăsiei. Acuma‑i spune Moara Săracă. Înainte era Codrul Vlăsiei, unde veneau haiducii şi luptau împotriva fanarioţilor. Când prindeau un boier fanariot, cu caleaşca, cu bani, îi luau banii şi‑i dădeau la săracii români – aţi auzit, nu? Nu luau pentru ei. Între haiduci, cel mai celebru a fost cel de la Caracal, Iancu Jianu. Dar el era boier. Deci, el nu fura de la fanarioţi pentru el, că el avea bani şi moşie, el fura ca să dea la săraci, ani de zile, nu o singură dată! Deci, el avea oamenii lui, care‑i spuneau: „Uite, acuma a pornit de undeva o caleaşcă, un poştalion cu atâţia cai, un fanariot” – şi el ieşea acolo înainte şi îi lua banii şi dădea pe urmă la săraci. Nu la aceiaşi săraci. Ştiţi cumva o întâmplare de‑a lui? Cu vaca? Nu! Pot să vă spun. Unui ţăran i se spune câtă dajdie trebuie să dea, că s‑a pus de fanarioţi dajdie şi pe fumărit, şi pe oierit, adică ei spuneau că atâta era porunca fanariotului, mai ales a boierului, a voievodului fanariot, dacă tu aveai şapte oi, el spunea să dai dajdie zece oi, lâna. Câte hornuri ai la casă, pe fumărit – impozit! El spunea odată că vedea de aici câte hornuri ai, pe urmă de acolo… Vedea mai multe! Păi, trebuia… ce însemna vameş? El plătea dajdia pentru alţii, dar pe urmă lua de la acela mai mult, nu? El, săracul, degeaba să facă pe vameşul? Să nu câştige şi el? Şi un ţăran primeşte poruncă să dea atâta, or, el n‑are. Şi atunci, singura soluţie pe care o avea el la gospodărie era să‑şi vândă vaca. Merge cu vaca prin pădure şi‑l întâlneşte Iancu Jianu. „Unde mergi?” „La târg!” „Dar ce vrei să faci?” „Să vând vaca.” „Dar de ce‑o vinzi? N‑ai copii?” „Ba am copii, am atâţia, şi eu, şi nevasta…” „Şi de ce o vinzi?” „Păi, uite ce mi-au spus fanarioţii!” Şi atunci, Iancu Jianu zice: „Ia piteşte vaca mai încolo, după un tufiş!” A stat el acolo şi, deodată, când vine un rădvan cu un fanariot, opreşte caleaşca, îi ia banii, pe el îl trimite mai departe fără bani, fără pungă, şi pe urmă dă banii la sărac: „Du vaca înapoi acasă, la copii!” Ca să ştie toţi! Aţi fost arestat într‑un mod mai deosebit, spuneaţi… Da. Părintele stareţ zice: „Mie mi‑e urât să merg singur cu cabrioleta la Moara săracă, vino şi – cum se spunea între noi – cuvioşia ta!” Bine… Mă urc şi eu lângă el, el mână calul şi, după ce facem un kilometru de la mănăstire spre sat – numai un kilometru! –, ajungem la şosea. Eu mă urc în şaretă, merg cu părintele un kilometru şi ceva, ajung la şosea, şi acolo era o dubă. Ştiţi ce înseamnă dubă, nu? O maşină care n‑are geamuri, totul e negru. Şi domnii securişti spun: „Să trăieşti, tovarăşe colonel! Bine că ni l‑ai adus!” – pentru că pentru ei era penibil să vină în mănăstire, să mă aresteze în mănăstire, să audă toţi că au venit securiştii şi au arestat un călugăr sau ieromonah. Nu era mai bine că mă duce plocon? Deci, stareţul era colonel? Da, dar până atunci n‑am ştiut nici că e colonel, nici că la Moara Săracă la şosea era duba pentru puşcăriaşi. El, acuma, datorită faptului că a fost colonel, a ajuns episcop. Cum îl chema, părinte? Aaaaa! Dacă‑mi aduci buletin că eşti de la securitate, îţi spun. Am destule de astea în chilie, care înregistrează… V‑au bătut foarte tare în închisoare, părinte? Aţi fost bătut de multe ori? Da. Odată eram dus de la Suceava la Jilava. Închisoarea din Suceava e foarte aproape de mănăstirea de acolo… Nu Sfântul Ioan, este altă mănăstire acolo. Şi văd că intră într‑o zi un securist în celulă. N‑a trecut nicio secundă de când a intrat, întâi mi‑a dat cu bâta în cap, pe urmă a început cu picioarele să‑mi dea în burtă, şi mai jos de burtă. M‑a trântit jos, şi a început să dea cu toată setea, să mă distrugă. Eu m‑am uitat, probabil, nu speriat, ci mai mult ciudat, la el… El: „Ce te uiţi aşa la mine?” Zic: „Aţi auzit că am făcut eu aşa ceva cu altul şi vreţi să vă răzbunaţi? Sunt de acord. Dar, dacă nu ştii cine sunt, ce‑am făcut, de ce dai cu atâta sete, cu atâta cruzime?” Şi el îmi spune: „Ce crezi, că eu n‑am conştiinţă?” În loc de „of” şi „au”, am început să râd. „Ai conştiinţă!” Or, ei nici n‑aveau altă metodă. Am mai citit cărţi despre cum a fost în închisoare. Şi eu nu înţeleg cum au rezistat acolo… Ştiu că mulţi au cedat, sub tortură. Cum se poate rezista în astfel de condiţii? Chiar mulţi preoţi, la Aiud, s‑au dezis, au spus: „Noi am făcut pentru salariu, am propovăduit Evanghelia, nu credem în Dumnezeu!” Dumneavoastră cum aţi rezistat, părinte? Nu ştiu, n‑am rezistat eu. Nu ştiu. Nu vă pot răspunde. Nu e constituţia fizică care a rezistat. În antichitate şi‑n vremurile vechi, când o armată biruia pe alta, scotea amândoi ochii la toţi, numai unuia îi scotea un singur ochi, să meargă acasă, să spună ce‑au păţit ceilalţi, ca să nu se mai opună ţara la duşmanul respectiv. Părintele Daniil [Sandu Tudor] a fost bătut până ce l‑au omorât şi l‑au aruncat la groapa cu gunoi. Or, Dumnezeu vrea ca unul să nu moară, să spună la alţii ce s‑a întâmplat. Nu e rezistenţa mea. Eu n‑am ştiut că o să‑mi dea atâţia ani Dumnezeu, nici n‑am cerut. Atunci când vă aruncau cruciuliţa la gunoi… Da, o aruncau mereu în coşul cu gunoi. Şi eu de şapte ori m‑am dus şi am luat‑o. Ei îmi dădeau şi peste mână, peste toate, eu nu mă lăsam. Şi i‑am obosit eu pe ei. Şi v‑au lăsat‑o, până la urmă? Mi‑au lăsat‑o. Unde era asta? La care închisoare? La Aiud. Acolo a fost cea mai cruntă închisoare? La Aiud? Nu. Cea mai cruntă a fost la Piteşti, unde tot doi jidovi, Nikolski, general, şi încă un colonel jidan, i‑au pus să se omoare ei între ei. Aţi fost la Piteşti? Nu. M‑aţi întrebat care a fost cea mai cruntă închisoare. Dar care a fost cea mai rea în care aţi fost închis sfinţia voastră? Aiudul. Şi la Poarta Albă, la Ostrov, Dunăre ‑ Marea Neagră, când s‑a făcut canalul acela… Ne‑a trimis să facem noi canalul. Şi acolo au murit foarte mulţi. Şi cum se purtau cu dumneavoastră? Cu deţinuţii? Simplu! De exemplu, dacă nu le convenea ceva, iarna, când era gerul mai mare, mă puneau într‑o carceră afară, o carceră de lemn, afară, nu era în clădire, în baraca unde erau deţinuţii. Îmi spuneau să mă dezbrac şi turnau apă rece pe mine. Dacă aş fi fost de tot gol, poate că nu era aşa rău, dar, fiind puţin îmbrăcat, apa aceea îngheţa pe mine. Şi odată mi‑au îngheţat mâinile, a căzut şi pielea, şi sub piele, încât se vedeau şi vinele, şi oasele. Am fost pe urmă, după ieşirea din puşcărie, la mulţi dermatologi, şi la Deva şi la multe spitale, la dermatologie, să‑mi refac pielea. Şi foarte greu s‑a refăcut, după mulţi, mulţi ani. La Gherla aţi fost? Nu. Am fost la Jilava şase ani, la Braşov un an, la Făgăraş trei ani, şi la Aiud, din ’58 până‑n ’64 în august sau septembrie, aşa ceva. Şi la Canal? La Canal cred că un an şi jumate. La Canal eram pus să încarc nişte vagoane cu prundiş, şi alte munci. Acolo au murit, pot să spun, mai mulţi ca la Aiud, mai mulţi deţinuţi. Acolo erau trei barăci mari numai cu preoţi. Aşa de mulţi preoţi! În ce perioadă aţi fost la Canal? ’62‑’63‑’64, atunci. Ultimii ani. A fost decretul acela din ’64 al lui Ceauşescu, care ne‑a scos din puşcărie. Aţi fost arestat de mai multe ori, întâi în 1945. În ’45 aţi fost arestat prima oară, un an de zile, după aceea în ’50. Prima oară aţi fost la Ialomiţa. Şi aţi înfiinţat o celulă, un cuib legionar la Suceava, cu colegii de la Teologie. Asta‑i altceva. Cuibul „Reînvierea”, parcă… Da, s‑a înfiinţat. Dar aceia au fost duşi tot la Aiud, dar s‑au lepădat. Unul era chiar din Bosanci. Până la urmă aţi fost condamnat printr‑o înscenare. A fost o înscenare acel proces. Nu e nici prima, nici ultima. Acuma ştiţi ce scriu doi jidani despre mine? Ei sunt istorici la Academia Română. Şi cartea se cheamă aşa: Ce‑a suferit Biserica Ortodoxă în timpul comunismului. [Lucian] Turcescu şi încă unul, am aici cartea scrisă de ei. Ei spun că eu am fost arestat la Suceava şi la Fălticeni pentru atrocităţile pe care le‑am făcut împotriva evreilor când s‑a retras armata română de pe front şi evreii au întâmpinat‑o cu grenade, cu sticle, cu benzină aprinsă şi cu altele, şi că eu i-am chinuit atunci pe evrei. Eu atunci eram demult în mănăstire, nu eram pe front, nici nu m‑am retras cu ceilalţi de pe front. Adevărul nu e ce scriu ei. Şi le‑am răspuns aşa: noi am avut un cărturar mare în Moldova, pe Grigore Ureche, cronicarul, care a spus: „Prieten mi‑e Platon, prieten mi‑e Aristotel, dar cel mai mare prieten trebuie să fie pentru un istoric, oricare istoric din lume, Adevărul – Adevărul cu A, adică Dumnezeu”. Or, ăştia fac cea mai mare minciună şi spun că şi părintele Sofian, şi părintele Benedict, şi toţi ăştia au fost legionăroi, legionăroi, legionăroi. Că au chinuit, că au făcut cutare atrocităţi împotriva evreilor, împotriva tuturor. Părintele Benedict n‑ar fi lovit un ţânţar – Doamne, fereşte! Dacă‑l pişca un ţânţar, el nu‑l atingea. Sau o muscă. Şi ei spun c‑a fost criminal! Cu securiştii care v‑au bătut în închisoare v‑aţi mai întâlnit pe urmă? Nu! Nici nu m‑a interesat. Unul, Blehan, fecior de cantor din Iaşi, mi‑a spus: „Ce crezi, că eu n‑am conştiinţă?” În durerea cea mare, când trebuia să gem, să oftez, eu am râs: conştiinţă! Da, pentru că el învăţase în şcolile lui că altceva înseamnă conştiinţă. Aţi făcut un recurs în anulare împotriva sentinţei şi aţi fost achitat. Da, pentru că eu, când am fost predat de către stareţul meu la duba neagră, la Aiud, m‑au condamnat la 20 de ani de temniţă grea, muncă silnică pentru activitate intensă, iar la Jilava, când am fost ridicat de curtea militară, mai mulţi judecători militari m‑au achitat cu unanimitate de voturi, cu sentinţa cea mai favorabilă. Nici măcar nu s‑au mutat în camera de deliberare, m‑au achitat de pe scaun. Această sentinţă şi acuma o am la mine. Achitare cu unanimitate de voturi de pe scaun. Şi eu atunci, la Aiud, când am fost condamnat la 20 de ani, am făcut recurs – că nu se pot da două pedepse pentru acelaşi fapt şi să fie atât de diferite. Aşa spune toată legea, încă de pe timpul romanilor. Or, latinii spun: non bis in idem, nu se pot da două sentinţe pentru acelaşi fapt, pedepse diferite, nu? Şi aveam şi dovezi că n‑am mai făcut nicio activitate. Unde era s‑o fac? La maici, la mănăstire? Sau unde, în biserică? În închisoare am făcut sau unde? Dacă eu am fost arestat una după alta, nu? Unde era să fac această activitate? Dar procurorul a spus: „Nu, se respinge cererea de recurs şi i se va aplica pedeapsa cea mai grea”. Eu am fost condamnat pentru două fapte, cea mai grea era asta de douăzeci de ani muncă silnică. Adică nu numai că nu mi‑a dat voie să fac recurs, ci a aplicat pedeapsa cea mai grea, fără drept de recurs. Şi acuma am o sentinţă nouă, similară. Bine, nu contează. Chiar râd părinţii de aici: „De ce mai crezi că o să se facă dreptate? La ce mai spui că faci recurs? Ştii precis că n‑o să‑ţi facă nimeni dreptate!” Acum zece ani, în ’96, aţi fost achitat de 37 de judecători. Tribunalul militar a dat o sentinţă de achitare… Curtea supremă! Dar doi dintre judecători au avut o opinie diferită de ceilalţi. Doi, doi! Nu împotriva sentinţei, ci altă motivare. Altă încadrare, la alt punct. Altă încadrare, da. N‑are valoare. Nicio judecătorie n‑a avut în vedere acest lucru. Dar sentinţa de achitare e valabilă, aţi fost reabilitat. Păi, reabilitat. Dar terenul pe care l‑am cumpărat eu, când mi‑a trimis tata bani, ca să‑mi fac casă cu pomi, cu tot ce‑am vrut eu, mi s‑a luat şi nu se mai dă… Cu cei din alte loturi v‑aţi întâlnit în închisoare? Pe Nicu Steinhardt, pe părintele Steinhardt, l-aţi cunoscut? Pe el nu l‑am cunoscut. Nici pe Valeriu Gafencu? Ba da. L‑am cunoscut şi pe [pastorul Richard] Wurmbrandt şi, spre deosebire de toţi care l‑au cunoscut, eu mi‑am dat seama că‑i şarlatan. Spre deosebire de toţi ceilalţi, eu am afirmat şi am dovedit şi la toţi ceilalţi: e viclean şi şarlatan! Ştiţi că era să iasă pe locul întâi, dintre cei mai mari români? El, când suferea cu plămânii, ceilalţi, deşi nici ei n‑aveau mâncare să supravieţuiască, i‑au dat lui. El a spus: „Prima dată când ies din puşcărie, am să mă botez ortodox!” – a spus‑o numai de formă. Pe urmă, ştiţi ce a declarat el? Dacă eu sunt evreu şi puteam să primesc pachete câte vreau de la JOINT [sistemul mondial de ajutorare a evreilor], de ce să iau eu de la un legionar mâncare? Vedeţi ce fals? Şi pe Valeriu Gafencu cum l‑aţi cunoscut? L‑am cunoscut, dar am stat foarte puţin lângă el. Pe cine am admirat eu cel mai mult dintre toţi puşcăriaşii a fost un ţăran, Ilie Imbrescu, din comuna Socetu, de aici, aproape, lângă Roşiorii de Vede. Pentru că, orice i‑ar fi făcut, ori îl băteau, ori îl omorau, el niciodată nu şi‑a schimbat poziţia lui de creştin şi român. Român, român! Cea mai mare pildă de statornicie. Mântuitorul a spus aşa: „Ce‑aţi ieşit să vedeţi în pustie, la Ioan Botezătorul? O trestie bătută de vânt? Nu! Un stâlp care, orice‑ai face împotriva lui, nu se mişcă şi nu se schimbă”. L-aţi cunoscut pe Mircea Vulcănescu? Nu. Adică ştiam de el, dar n‑am stat în aceeaşi celulă. Mai vorbiţi-ne despre Rugul Aprins, părinte… În primul rând, rugul aprins arde şi nu mistuieşte, adică cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul lui, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenuşă, cum se preface şi lemnul şi cărbunele şi huila şi toate se prefac în cenuşă, şi chiar şi tămâia se preface în cenuşă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părţi. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenuşă, o parte mireasmă. Mireas­ma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenuşa rămâne în fundul cădelniţei. De aceea, la un creştin, ca să ajungă sus, ajunge numai mireasma duhovnicească, iar restul înseamnă smerenie. Adică un creştin, când se roagă, are nevoie şi de partea de smerenie, şi de partea de nădejde, care ajunge la altarul cel mai de sus, pe care Îl are Dumnezeu în cer. Nădejdea te duce cel mai sus, iar smerenia te lasă cel mai jos. Maica Domnului, când cântăm în cinstea ei, cântăm: Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale. Saul, care‑L prigonise pe Hristos, a devenit foarte smerit amintindu‑şi mereu cât L‑a prigonit pe Hristos şi pe toţi creştinii. Şi, având el această smerenie, Dumnezeu, în trup sau în afară de trup, l‑a ridicat până la al treilea cer. Deci, Dumnezeu numai pe cei smeriţi îi înalţă. Din cele zece fecioare din pilda Mântuitorului, numai cinci erau milostive şi smerite. Celelalte au bătut la uşă după ce Mântuitorul a intrat cu cele smerite în cămara de nuntă: „Doamne, Doamne, deschide‑ne nouă!” Aşa fac doamnele, domnişoarele care nu‑s smerite: „Şi eu sunt fecioară!” Şi Mântuitorul spune: „Nu vă cunosc pe voi! Plecaţi de aici!” Pentru că numai pe cele smerite şi milostive le‑a luat Dumnezeu în cămara de nuntă. Numai cei smeriţi pot deveni mireasa lui Hristos. Rugul Aprins simbolizează focul sufletesc lăuntric, duhovnicesc, care e mai puternic decât orice foc material, dar nu mistuie, nu te distruge pe tine, ci te învio­rează… Cum spune Proorocul David: „Înnoi-se‑vor ca ale vulturului tinereţile tale”, atunci când te rogi la Dumnezeu. Şi părintele Daniil [Sandu Tudor] şi toţi care au participat la Rugul Aprins asta au vrut: să revigoreze legătura creştinului din timpul marxismului cu Dumnezeu, să întinerească toţi prin rugăciune, să prindă puteri mai mari. De Ivan Kulâghin aţi auzit? De la Optina? Da. Şi nu numai că am auzit, ci l‑am şi văzut, am şi vorbit cu el. El a fost arestat şi trebuia omorât de comu­nişti. El era duhovnicul nu numai al credincioşilor care erau omorâţi în puşcărie, ci şi duhovnicul preoţilor, călugărilor şi chiar al mitropoliţilor. Aşa era de bun duhovnic, încât mitropoliţii se spovedeau la el. El l‑a convins pe un paznic de închisoare, pe un gardian, că se va ruga toată viaţa lui pentru el dacă‑i facilitează o fugă, şi acela i‑a facilitat‑o. El auzise de la alţii că‑n Munţii Carpaţi sunt nişte sihaştri care se roagă pentru pravoslavnicii din Rusia, care sunt chinuiţi de către comunişti. Şi el a vrut să ajungă la aceşti sihaştri, de aceea a fugit din Rusia în România. Şi a umblat pe la diferite sihăstrii, şi metoace, şi astea, care‑s mai departe de mănăstiri, nu? Aproape toate mănăstirile mari au un schit mai sus, şi Tismana, şi oricare, nu? A umblat, a umblat, a umblat şi n‑a găsit chiar ce i s‑a spus. Şi atunci a venit la Cernica, de la Cernica a auzit de Antim, a venit la Antim şi a aflat aici de părintele Gheorghe Roşca, care era basarabean, şi de alţi preoţi şi duhovnici care păstrau foarte bine şi Ortodoxia, şi duhovnicia, adică şi pentru credincioşii care veneau la spovadă. Aflând comuniştii ce face el, l‑au pârât la comandamentul sovietic din Constanţa. Atunci aveam comandament sovietic la Constanţa, cum avem acum comandament american la Constanţa, nu? Şi atunci, ei l‑au arestat de la Antim, l‑au judecat la tribunalul lor militar ca spion, l-au condamnat la moarte, şi l-au trimis în Siberia până ce se va face executarea. Adică i‑au dat un răgaz să facă contestaţie. El a trimis odată pe cineva din Constanţa la Antim, ca să‑i dăm un cojoc, ştia că are să meargă în Siberia. De atunci, nu mai ştiu nimic despre el. Nu mai avem niciun semn de la el. Şi de la Putna au arestat nişte călugări şi i‑au dus în Siberia, şi nu s‑au mai întors nici după 30 de ani. El a adus la Antim tradiţia isihastă de la Optina, a lui Paisie Velicikovski? Nu, nu! Paisie Velicikovski era al nostru, Paisie Velicikovski n‑a adus rânduiala părinţilor din Rusia, el a făcut aici rânduiala mai deosebită, Paisie. Dar ce influenţă a avut Ivan Kulâghin asupra Rugului Aprins? Mare! Pentru că noi, când am aflat câţi au fost omorâţi în închisorile ruseşti, nu ne‑am întărit? Ba da! Şi el era un exemplu, deşi el trebuia omorât, dar a riscat totul ca să fugă de acolo, dintr‑o închisoare, să fie urmărit atâta, şi la urmă iarăşi prins şi condamnat la moarte. Pentru noi, asta nu era exemplu? Cu părintele Sofian aţi fost în celulă? Nu. Nici cu părintele Stăniloae? Cu părintele Stăniloae am fost. Cel mai mult am stat cu Vasile Voiculescu, poetul, împreună. Ce fel de om era Vasile Voiculescu? Nu numai smerit, modest, dar de‑o blândeţe serafică. De‑o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l‑au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i‑au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n‑ai dreptul nici să mănânci”. Şi l‑au oprit să i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame. Nici aceea n‑au vrut să i‑o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr‑a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să‑i dăm lui. El nu voia şi eu l‑am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit. Pe părintele Mina Dobzeu l‑aţi întâlnit, părinte? L‑am cunoscut. Dar pe Valeriu Gafencu? N‑am stat cu el, dar mereu primeam ştiri prin perete, ştiţi cum aveam, telegrafie fără fir la pereţi, ştiam morse… Deci, comunicaţi cu ceilalţi… Da, comunicam. Şi cum era Valeriu Gafencu? Nu era numai el! De el s‑a vorbit mai mult, dar erau mulţi de ăştia. V‑am spus că eu am stat cu un ţăran de lângă Roşiorii de Vede, din satul Socetu, pe care l‑am admirat mai mult decât pe Gafencu şi pe toţi. Ăsta era ţăran simplu, dar atât de altruist şi atât de hotărât, de statornic, orice îi făceau, ori îl băteau să‑l omoare, orice, el nu‑şi schimba atitudinea deloc, niciodată.

Interviu cu Parintele Adrian Fageteanu

Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Siluan Athonitul

Cartea Parintelui Sofronie Saharov despre viata si invatatura Staretului Siluan.Viața Sfântului Siluan. Acatistul și Paraclisul Sfântului Siluan. Icoane și fotografii cu el. Parintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul. Parintele Rafail Noica despre cuvintele „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.

Mărturia unei victime a torţionarului Ion Ficior

Octavian Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, a povestit despre pedepsele pe care le aplica fostul șef de la Periprava, Ion Ficior, deținuților politici. Potrivit lui Octavian Bjoza, „toți comandanții erau foarte duri, dar Ion Ficior ieșea din tipare”. „Prin mâna lui Ficior au trecut mii de deținuți. N-are de unde să-și mai aducă aminte de noi, dar noi de el, da”, spune Octavian Bjoza. Acesta a provestit la Digi24 un episod din timpul detenției la Periprava. „Am fost scoși să plantăm arpagic și, de foame, am început să mâncăm arpagic. Am avut arsuri groaznice. Unul dintre noi a spus să ne umplem buzunarele cu arpagic pentru bolnavii din penitenciar. Un militar a observat, a chemat gardianul și ne-a pus să dăm haina vargata jos, să stăm în genunchi și să scoatem tot ce aveam. Eram trei tineri și fiecare gramajoară n-avea mai puțin de două kilograme. Doi dintre noi am reușim să mâncăm tot. Am avut arsuri o săptămână. Însă unul dintre noi n-a reușit să mânânce și s-a întâmplat ca în acel moment să treacă în inspecție comandatul Ficior. Gardianul i-a spus ce s-a întâmplat și el a zis: Lasă că îți dau eu de mâncare. A venit în spatele lui, i-a tras un pumn în tâmplă și când a căzut la pământ i-a dat cu cizma în cap. Mai bine de două săptămâni nu i se distingeau ochii, gura, nasul”, a povestit fostul deținut politic la Periprava. Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici își explică atitudinea comandanților prin faptul că aceștia ar fi fost manipulați și că le era insuflată ideea că deținuții politici erau dușmanii oamenilor săraci din România. La aceasta se adăuga o slabă pregătire și un salariu de trei ori mai mare decât al unui intelectual. „Înjurăturile erau la ordinea zilei pe tot întinsul României, pentru că deținuți politici au fost în peste 100 de lagăre și închisori. Modul de adresare era același, ceea ce mă face să cred că erau pregătiți centralizat, prea se purtau la fel cu noi, în locuri diferite”, este de părere Octavian Bjoza. Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici a fost condamnat, când avea 19 ani, pentru că făcea parte dintr-o „organizaţie paramilitară care avea drept scop răsturnarea pe calea violenţei a regimului democrat popular din ţara noastră”. „Această organizație a existat. Pedepsele au fost exagerat de mari, pentru că n-am apucat să facem mai nimic. Depusesem un jurământ, aveam un plan de luptă, un statut. Trebuia să luam legătura de urgență cu partizanii din munții Făgărașului, noi neștiind că de o lună fuseseră prinși prin trădare. Luptam pentru ca ruşii să plece. Prin toate pădurile patriei erau divizii de tancuri şi infanterie ale armatei roşii eliberatorii, care, după ce au venit, au uitat să plece 14 ani, iar la plecare au luat şi o halcă din trupul patriei”, a spus Octavian Bjoza. Acesta povestește că mulți colegii de-ai săi au murit de tuberculoză sau prin înfometare, adăugând că el este unul dintre puținii care au scăpat sănătoși din lagăre. „Am beneficiat de o forță fizică ieșită din comun, dublată de o forță psihică pe măsură și de credința în Dumnezeu. Cei care au făcut cel puțin 10 ani de închisoare îmi ziceau că trebuie să ai în permanență mentalitate de învingător. Să-ți spui mereu: nu mi-e foame, nu mi-e frig, nu mă doare”, a mai spus fostul deținut politic. Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici spune că nu își dorește ca Ion Ficior să treacă prin aceleași chinuri prin care a trecut el, ci vrea doar ca fiecare caz să fie dezbătut în amănunt, pentru a reprezenta o lecție pentru tineri. „Este important să se știe ce s-a întâmplat, pentru că s-au întâmplat lucruri incredibile”, a susținut Octavian Bjoza. Sursa aici.

O declarație foarte importantă a IPS Justinian Chira, despre acordarea titlului de cetățean de onoare al orașului Baia Sprie Părintelui Justin Pârvu și despre Sfinții Închisorilor

„Nu cred că sunt în stare să vorbesc despre Părintele Justin Pârvu pentru că nu m-am întâlnit niciodată cu el. Însă, am ştiut unul de altul, şi mai mult decât atât, mi-a trimis mesaje că au venit oameni pe care i-a trimis la mine spunându-le „mergeţi şi la Justinian”. M-a apreciat şi pot să spun acelaşi lucru despre el. De aceea, spun că nu sunt în stare să vorbesc despre el, din moment ce nu ne-am întâlnit. Dar îi ştiu activitatea şi am citit ce a scris. Ştiu cât s-a luptat pentru a scoate la lumină adevărul despre mărturisitorii şi mucenicii din temniţele comuniste. Am vorbit şi cu alte ocazii despre cei care au suferit pentru credinţă în temniţele comuniste. S-a vorbit de subiect cu „acul scos”, dar eu am spus direct şi clar faptul că toţi cei care s-au jertfit şi au suferit acolo, sunt sfinţi! Chiar dacă nu sunt trecuţi în Sinaxar. Toţi care au murit în închisoare, şi care au murit nu numai în închisoare, toţi au dreptul să treacă din suferinţa de aici în rândul sfinţilor din Sinaxar. Sfinţii nu se fac printr-o declaraţie oficială. În biserica apuseană, aşa se fac sfinţii. Să mă ierte Domnul, acolo se formează un tribunal unde există avocatul diavolului, avocatul lui Dumnezeu, şi apoi se discută despre persoana respectivă şi se decide dacă este sau nu este sfântă. Aceasta e metoda bisericii apusene. Biserica Ortodoxă are altă metodă: nu declară pe cineva sfânt, până nu-l declară poporul, până nu-l consideră poporul că-i sfânt. Abia după ce poporul, adică ceata credincioşilor, te consideră că tu eşti un om care ai calităţi, care ai viaţă sfântă, abia apoi Biserica te recunoaşte. Dar, poporul te declară sfânt. Aceasta e metoda. Sfinţi sunt nenumăraţi. Că vor fi trecuţi în sinaxare peste un an, peste doi, peste zece, Dumnezeu va decide. Acesta va fi triumful lui Hristos. Dar pentru aceasta, noi trebuie să ne trudim toţi, noi toţi. Ca să creăm o atmosferă în care cel ce se naşte, cel ce pătimeşte pentru Hristos, poate fi trecut automat din rândul oamenilor păcătoşi în rândul sfinţilor. Asta fiecare poate şi trebuie s-o facă. Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Îi admir pe cei care se luptă să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi, declaraţi sfinţi. Dar ei sunt, de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat. Se poate spune şi că tot poporul român este sfânt, pentru că tot poporul a suferit în 50 de ani de comunism. Dar au fost oameni care s-au evidenţiat prin suferinţă, prin felul cum au trăit, ce au făcut şi ce au lăsat în urmă, cum este şi Părintele Justin Pârvu. Justin Pârvu este unul dintre miile de martiri ai poporului român. Pot spune că în mod normal Părintele Justin Pârvu a primit recunoaşterea de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. Dar acest titlu de cetăţean de onoare trebuie privit ca un titlu de cetăţean de onoare acordat tuturor celor care au suferit la Baia Sprie şi chiar un titlu acordat pentru toţi cei care au suferit în comunism în toate puşcăriile din ţară! Baia Sprie face parte din Episcopia noastră şi mă bucur că Primăria şi Consiliul Local au răspuns în unanimitate la propunerea Gazetei de Maramureş, susţinută de mulţi oameni de seamă, de a-l face pe Justin Pârvu cetăţean de onoare”. † Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului Sursa: gazetademaramures.ro.

Film despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Umilenie” și despre părintele Meletie, ucenicul Sfântului Ioan de Kronstadt

Părintele Justin Pârvu: Cipul este căderea în păcatul împotriva Duhului Sfânt

Am de dat marturie despre o minune a Sfantului Ilie Lacatusu

Buna, Ciprian. Am avut un chist, care a aparut brusc (in urma, cel mai probabil, a contactarii unei infectii, la niste bai termale) si s-a marit si inflamat considerabil in 24 de ore, devenind foarte dureros si stanjenindu-mi mult miscarile si posturile. De la un punct incolo, durerea si inflamatia locale au fost insotite de stare proasta generala si incepusem sa fac febra. Este o problema care, in mod obisnuit, se rezolva cu tratament medicamentos si, eventual, chirurgical, uneori cu mare greutate, complicatii pentru care eu nu am timp, avand in vedere multitudinea obligatiilor profesionale. Nici absenta tratamentului nu era o solutie, dat fiind ca situatia m-ar fi impiedicat sa-mi desfasor activitatea. In chiar ziua in care au aparut aceste probleme (ieri, 6 septembrie 2013), am primit cadou de la sotul meu cartea despre viata si minunile parintelui Ilie Lacatusu. Am citit-o rapid si am decis sa il rog pe Sfantul Ilie sa ma ajute. IN CHIAR CLIPA in care am sfarsit scurta rugaciune catre parintele, durerea a incetat si am simtit, efectiv, cum scade inflamatia si dispare starea proasta generala. Asta se intampla in jurul orei 23. Pana dimineata, in aproximativ zece ore, simptomele au disparut complet, odata cu retragerea totala a chistului. Chiar azi vom merge sa ne inchinam la sfintele moaste si sa multumim pentru ajutorul minunat, primit de la Dumnezeu pentru mijlocirile sfantului Sau. Te-as ruga sa incluzi marturia mea printre celelalte, pe site, intr-o viitoare carte, oriunde vei crede de cuviinta. Ti-o incredintez, pentru a fi folosita spre slava lui Dumnezeu si cinstirea Sfantului Ilie Lacatusu. Toate cele bune! Oana Iftime

Ciprian Voicilă: Părintele Macarie sau reînvățarea firescului

Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduși de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferințe de tot felul, divorțuri, boli letale, infertilitate, nesiguranța unui serviciu sau a zilei de mâine, neînțeleri casnice... Înainte de a-l vedea pepărintele în carne și oase fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlnește prin intermediul imaginarului cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut șansa să îl întâlnească în realitate. Prin rugăciunile părintelui unii oameni l-au întâlnit pe Dumnezeu. Prin rugăciunile părintelui unii oameni s-au izbăvit de ceasul primejdiei. Prin rugăciunile părintelui pacea Duhului Sfânt s-a reîntors în casele creștinilor. Prin rugăciunile părintelui demonul deznădejdii a pierit de la fața celor care încetaseră să mai creadă în milostivirea lui Dumnezeu. Așa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, care poartă în special pecetea darului pe care l-a primit de la Dumnezeu de a pătrunde în adâncul inimii omului, naște în sufletul pelerinului teama de a nu-i fi citit, „scanat” sufletul, cu întregul lui complex de patimi colcăitoare. În fața „pericolului”iminent reacțiile sunt variate, ca și oamenii. Unii, familiarizați cu viețile sfinților, se pregătesc de întâlnire ținând post și rugându-se sârguincios. Credința lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul lui Dumnezeu. Nevoința la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca și platoul pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeiești, Schitul Muntioru - situat pe la 1200-1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societății de consum, și alta e să urci la pas, indiferent la starea vremii. Am urcat într-o iarnă, cu senzația acută că drumul până la schit a devenit infinit și că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Totul în jur era alb, înghețat, de o frumusețe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf și având ca reper terestru o potecă creată de pașii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârșire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alți creștini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile și mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe platou, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la șold și un vifor ca în stepele rusești mătura totul în cale, în mișcări spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumusețea sălbatică a peisajului. Foșnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalță Creatorului, îl însoțește participativ pe călător. Când urci spre părintele nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el și a preferat să se retragă în mediul artificial al orașelor și să locuiască în cutii de chibrite, suprapuse, pe care unii le numesc prețios blocuri sau locuințe. Ajuns, în sfârșit, în fața părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într-adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce-ți rezervă viitorul vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar dacă ai ajuns la el cu dorința sinceră de a-ți îndrepta viața, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, necesar pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simți din prima clipă dorința ta cea bună și te va sfătui cu toată dragostea. Înfățișarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, apare îmbrăcat întotdeauna într-o dulamă smerită - care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenței și a consumismului - și care dă mărturie despre simplitatea și firescul purtătorului său. În sfârșit, stai în fața unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porți, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii și ale lumescului. Când l-am văzut prima dată, mi s-a imprimat în suflet chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar și de părintele Ilarion Argatu. Am citit în acestă asemănare dovada de netăgăduit că oamenii care fac efortul ascetic de a i se asemăna lui Dumnezeu ajung să își semene unii altora prin Iisus Hristos, Adamul cel Nou. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu-i mișcările, să-i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuși, dar foarte îngăduitor cu ceilalți, care respectă la sânge rânduielile vieții monahale. M-a uimit simplitatea și firescul părintelui. Un om fără de vicleșug, a spus despre el cineva care îl văzuse pentru prima oară. Un om fără de calcul, aș putea adăuga eu. Noi suntem produsul și victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul Eficiență și pentru asta trebuie să calculăm permanent: resursele, șansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relația noastră cu Dumnezeu a devenit, și ea, tributară calculului. Principiul do ut des - îți dau ca să îmi dai - stăpânește, pare-se, cerul și pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îți spune adevărul despre tine, verde-n față, chiar dacă știe că, rănit în ego-ul tău, în amorul tău propriu, s-ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În fața părintelui se desprind una câte una măștile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afișarea fariseică a evlaviei dispar nici nu zici că au fost. Simpla prezență a părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezența sfinției sale totul se reduce la esențial. Accidentalul, accesoriul cad într-un plan secund. Ultima oară când l-am văzut, l-am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi-a pus câteva întrebări, esențiale pentru buna situare a creștinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soț, dacă îmi ajut soția în greutățile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m-am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poți duce cu osârdie la biserică, poți ține post, te poți ruga îndelung, dar dacă nu lupți cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul este ca și cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într-un picior. Sfatul părintelui consonează cu învățăturile Sfinților Părinți din vechime. Citim la Sfântul Antonie cel Mare: „Sfânt se numește omul curățit de patimi și de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om”. Altădată l-am întrebat cum crede sfinția sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus și de multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi-a dat un răspuns care m-a reașezat, pentru a câta oară?, în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieții duhovnicești, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr față de curentul dominant, marcat de domnia cantității asupra calității. În privința postului, părintele sfătuiește cu același discernământ și realism: fiecare trebuie să țină post după puteri și după cum îl povățuiește duhovnicul. Rugăciunea și postul sunt mijloace importante pentru evoluția noastră duhovnicească. Esențială este, însă, dragostea pe care o avem față de Dumnezeu, dar și față de aproapele nostru, care pe zi ce trece este mai oprimat, mai părăsit, mai alienat, aruncat la limita deznădejdii. Acest sfat, ați putea spune, este ca oricare altul. Și ați avea dreptate dacă nu s-ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui. Pelerinul ostenit de atâta drum și adânc împovărat de consecințele faptului de a fi în lume este așezat de părintele la masă și servit cu bucatele din care viețuitorii schitului se hrănesc în mod obișnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului, pe care Creatorul ni le oferă cu atâta dragoste în dar: cartofi copți, miere amestecată cu fagure, lapte proaspăt, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. Mirobolant este faptul că cel care te servește este însuși părintele. În timp ce în fața mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viață și a vitregiilor pe care le-a înfruntat. Privesc la mâinile părintelui și mi se perindă prin față: cele 7 biserici ridicate de el; îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncarea lucrătorilor; le văd în Sfântul Altar ridicând Sfântul Potir; le văd nevoindu-se pentru sufletele celor adormiți; le văd înălțându-se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră; le văd împărțind mulțime nesfârșită de binecuvântări. Mănânc și în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoșe, românești, dintr-o limbă uitată, specifică oamenilor din Munții Buzăului și ai Vrancei, întâmplări din trecutul îngropat sau din prezentul efervescent. Gândurile mă întorc în timp, amintindu-mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizația arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism - prin industrializare și colectivizare - și de capitalism - prin descurajarea economiei de subzistență. Am în fața ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societății românești de altădată, caracterizată de un ethos ferm, adânc săpat în memoria colectivă, în care recunoști cultura bunului simț, a bunătății și ospitalității necontrafăcute, deprinderea de a cultiva binele și de a lupta cu orice înfățișare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnității – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost intergrat european nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat-o cu desăvârșire. Prin părintele Macarie te întorci la acestă spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îți reface pe de-a-ntregul puterile sufletești. Puteri pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul și rapacitatea semenilor, cu spiritul interesat, cu bunătatea de fațadă care ascunde interesul, cu demonul stăpânirii de oameni, cu egocentrismul idolatru și pustiitor, cu cultura zgomotului permanent și a imaginilor freudiene, atotprezente, cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură, cu civilizația timpului comprimat– în care nașterea se confundă cu moartea, cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă, cu exhibiționismul comportamental care poartă noi nume: Originalitate, Spontaneitate, într-un cuvânt – cu răul alături de care conviețuim în mod pașnic, cu răul pe care l-am cultivat asiduu, până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie își dăruiește ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin sau de țuică, pe care fiecare le așază cu evlavie în cămară și le folosește la nevoie. Pleci însoțit de gândul că părintele a preluat ceva din ființa muntelui pe care viețuiește: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeași dragoste statornică pentru semenii săi. Capitol din cartea Întâlniri cu oameni de basm, în curs de apariție.

S-a înființat „Comitetul pentru salvgardarea Muzeului Ţăranului Român”

Horia Bernea a fost una din personalităţile cele mai importante ale culturii româneşti postbelice şi una din prezenţele cele mai semnificative ale vieţii culturale a anilor 90 din cultura română. Semnificaţia moştenirii sale culturale este una majoră, care trebuie readusă în conştiinţa publică a contemporanilor. Ctitoria sa, Muzeul Ţăranului Român, a însemnat o operă importantă a culturii româneşti de după 1989, un gest restaurator, o operă cu o profundă semnificaţie culturală şi spirituală. Dorinţa noastră este aceea de a crea acest comitet pentru a prezerva şi promova patrimoniul cultural al acestei instituţii de cultură care aparţine, în ultimă instanţă, publicului interesat de prezervarea culturii naţionale şi de afirmarea valorilor culturale naţionale în concertul european. Ultimul deceniu a făcut ca moştenirea culturală a întemeietorilor acestui muzeu, AlexandruTzigara-Samurcaş şi Horia Bernea, să pălească. Succesiv, după anul 2005, conducerea instituţiei a cedat din ce în ce mai mult ispitei comerciale şi unei aşa-zise deschideri, care a avut menirea de a pune muzeul în mijlocul unui angrenaj al afacerilor „culturale” care să concureze misiunea fundamentală a muzeului, considerată ca fiind grevată de „păcatul” afirmării identităţii culturale şi spirituale în prim plan, în dauna noii ideologii a vidării de identitate şi de memorie a culturii române. Astfel, moştenirea fondatorilor muzeului a fost considerată mai degrabă o povară, decât un patrimoniu. În această situaţie ne aflăm astăzi. Comitetul îşi propune să readucă în spaţiul public moştenirea culturală autentică a acestor creatori ai unei instituţii culturale fundamentale, să reînnoade legăturile rupte ale prezenţei opereilor cu actualitatea vieţii culturale. Este un gest de solidaritate spirituală, un gest necesar de reparaţie, de respect şi de dragoste pentru cei care au avut curajul, tăria şi tenacitatea să readucă un anume chip al culturii tradiţionale româneşti în faţa unei societăţi a cărei memorie autentică este anihilată de diverse constructe ideologice şi de instaurarea unei false conştiinţe a modernităţii şi a identităţii. Conştiinţe exemplare, oameni de cultură remarcabili, iubitori şi apărători ai culturii naţionale, Alexandru Tzigara-Samurcaş şi Horia Bernea au lăsat în urma lor nu numai o operă de cultură, ci şi un testament spiritual, un sens al existenţei omului de cultură legat de dimensiunea pedagogică şi mărturisitoare pentru moştenirea culturală a cărturarului şi artistului român. Comitetul pentru salvgardarea MŢR ar trebui, pe cât posibil, să reunească pe toţi prietenii muzeului, pe toţi aceia care admiră opera de cultură care este MŢR. Comitetul, în măsura posibilităţilor, va trebui să deruleze programe şi proiecte care să dezvăluie şi să adâncească cunoaşterea MŢR, a moştenirii culturale a civilizaţiei tradiţionale româneşti şi să vegheze ca viitorul şantier de consolidare a muzeului să nu facă din MŢR un muzeu închis pentru decenii, aşa cum s-a întâmplat cu un alt muzeu naţional. Publicul iubitor al unei instituţii de cultură este un partener real şi credibil, nu un adversar care trebuie înlăturat şi criticat pentru interesul său legitim. Desigur, responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă cu proiectele şi misiunea muzeului aparţine conducerii acestuia, dar procesul acestei gestionări poate şi trebuie să fie unul transparent şi responsabil. Grupul de inţiativă: 1. Alexandra Dorobanţu – arhitect; 2. Ilinca Cioculescu – medic; 3. Cristian Dragomir – medic; 4. Ioana Diaconescu – poetă; 5. Iulian Capsali – realizator de film; 6. Catherine Lexerois –pianistă; 7. Jean Lexerois – filozof; 8. Ioana Lăncrănjan –medic; 9. Constantin Flondor –pictor, profesor universitar; 10. Dan Hăulică – preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă; 11. Alexandra Hoinărescu – arhitect; 12. Mircea Oliv – critic de artă; 13. Alexandra Nadane – ziaristă; 14. Şerban Niţulescu -arhitect; 15. Maria Niţulescu – arhitect; 16. Sanda Ceauşescu –filolog; 17. Marie Murat – diplomat; 18. Pia Paleologu –muzeograf; 19. Toader Paleologu – fost ministru al culturii; 20. Horea Paştina – pictor, profesor universitar; 21. Adrian Pârvu – sculptor, restaurator; 22. Horea Popescu – medic; 23. Mihaela Şchiopu – artist plastic; 24. Gheorghe Solacolu – avocat; 25. Militza Sion – arhitect; 26. Virgil Scripcaru – sculptor; 27. Silvia Radu – artist plastic; 28. Bogdan Voiculescu – profesor universitar, Universitatea de Medicină şi Farmacie; 29. Emilia Pop – pictor restaurator; 30. Nicolae Mărgineanu – regizor; 31. Răzvan Bucuroiu – ziarist; 32. Mihai Şora – filozof; 33. Iolanda Malamen - scriitor; 34. Ioan Andrei Egli – arhitect; 35. Nicolae Şerban Tanaşoca – director Institutul de Studii Sud-Est-Europene; 36. Anca Marina Tanaşoca – istoric; 37. Elena Siupir –cercetător Institutul de Studii Sud-Est Europene; 38. Radu Dobre Sima Nicolae - arhitect, reprezentantul pentru Romania al Fundatiei Ludwig din Aachen; 39. Ionuț Gurgu- director al Editurii Predania; 40. Claudiu Târziu- jurnalist și editor; 41. Răzvan Codrescu – scriitor şi editor; 42. Anca Crivăţ - filolog, conferenţiar universitar; 43. Sorin Costina - medic, colecționar de artă; 44. Alina Ioana Dida - medic.

Despre ajutorul primit de la Sfantul Nectarie

Ma numesc Daniela si inca nu am implinit 28 de ani. Pornirea mea in cele ce urmeaza este aceea de a imi impartasi experienta legata de Sfantul Nectarie. Asa cum am citit si in alte istorisiri legate de aflarea Sfantului Nectarie, nici eu nu cunosteam – pana acum o luna – numele, nici viata si nici minunile acestui sfant binecuvantat de Hristos. Povestea mea incepe, intamplator sau nu, o data cu primele discutii serioase pe care le-am avut cu logodnicul meu despre pregatirea nuntii noastre. Acum aproximativ doua luni au inceput cu adevarat pregatirile pentru acest eveniment important, desi eram logoditi deja de 2 ani si impreuna de peste 6 ani. Din motive superficiale, care nu reprezentau de fapt niciun impediment in a ne cununa in fata familiei si a lui Dumnezeu, am tot amanat complacandu-ne in aceasta situatie. Nici dupa ce am reusit sa ne cumparam un apartament nu am grabit evenimentul, nici nu am gasit timp sa chemam preotul pentru a ne sfinti casa. Acum insa am realizat greselile noastre in toate aceste amanari, deoarece iubirea adevarata trebuie impartasita Domnului pentru ca El sa o binecuvanteze si sa o faca roditoare. Din aceasta greseala a amandurora si a altor greseli ale mele in fata lui Dumnezeu, mi-a fost data o incercare in viata mea. Acum doua luni, o data cu inceperea pregatirilor de nunta, am simtit niste dureri violente de cap, foarte ascutite, ca niste bice. Durerile erau localizate in partea stanga-sus a capului si nu erau ameliorate de clasicele medicamente pentru dureri de cap. Toate acestea au devenit motive de ingrijorare pentru mine si cei dragi mie, asa ca am mers la un doctor neurolog care mi-a recomandat sa fac un test RMN. Testul mi-a fost recomandat mai mult pentru a ma linisti pe mine, deoarece doctorul era convins ca nu este nimic grav si ca... „Domnisoara, la varsta dumitale, in 99.9% din cazuri nu este nimic; dar daca vrei, te trimit sa mergi sa faci un test RMN.” Iata de ce incurajez pe oricine simte ca este ceva in neregula sa insiste cu investigatiile si sa mearga la doctor. Doctorii sunt umani, supusi greselii, fac bine pana intr-acolo unde le este ingaduit prin cunostintele si experienta lor. Insa Dumnezeu este mai presus de orice cunostinte ale oamenilor si orice diagnostic si m-a ajutat in tot ce a urmat. La primirea rezultatului RMN devenea deja clar ca durerile avute aveau o cauza concreta, ce parea sa necesite o interventie chirurgicala. Era vorba despre o tumora osoasa a craniului, depistata la timp insa prin mila lui Dumnezeu si lucrarea Sfantului Nectarie si a Sfantului Mare Mucenic Mina. Tot ce a urmat acelui rezultat mi-a dat senzatia ca “cineva” a avut grija de mine si m-a tras de maneca pentru a merge unde era nevoie. Fara sa fi avut vreodata cunostinta de astfel de boli, am ajuns la cel ce este considerat cel mai bun medic pentru astfel de cazuri; un medic stralucit si un om minunat, demn de tot respectul si admiratia – Prof. Dr. A. V. Ciurea de la Spitalul Sanador din Bucuresti. Multa sanatate ii urez domnului doctor, echipei de la acest spital si Dumnezeu sa ii binecuvanteze si tot ceea ce fac pentru pacientii lor. Mai importante, insa, decat ingrijirile medicale sunt cele ale sufletului. Cu trei zile inaintea operatiei am ajuns pentru prima oara la frumoasa Manastire Cernica din apropierea Bucurestiului, iar cu o zi inaintea operatiei am revenit aici pentru a vorbi cu un preot si a cumpara o carte de rugaciuni. Marturisesc ca pana la aceasta incercare din viata mea, am iubit pe Domnul dar am gresit in fata Lui nepostind, nemergand la Biserica pentru Spovedanie si Impartasire, necitindu-I cuvantul. La plecarea de la manastire, in drum spre magazinul de unde urma sa cumpar cartea de rugaciuni, un calugar s-a apropiat de noi, m-a intrebat cum ma numesc si care este necazul nostru. Dupa o scurta discutie, ne-a spus sa mergem la Manastirea Radu Voda din Bucuresti la moastele Sfantului Nectarie care este ajutator celor bolnavi. Atunci a fost prima data cand am auzit numele acestui sfant minunat, am acceptat indemnul calugarului si am mers chiar in acea zi la moastele Sfantului Nectarie. Primul semn pe care eu l-am vazut ca fiind mai mult decat o intamplare a fost acela ca, cu cateva saptamani inainte de a merge la doctorul neurolog pentru investigatii, am trecut cu masina in mare graba pe langa zidurile Manastirii Radu Voda. Intr-un mod inexplicabil mi-au atras atentia acele ziduri si putina curte pe care am zarit-o in acea graba, chiar am insistat cu intrebari la logodnicul meu – bucurestean fiind – ce biserica este acolo sau ce este acolo, ca asa frumos mi se pare locul acela. Nici el nu a stiut sa imi raspunda pentru ca nu mai fusese niciodata acolo, nici nu auzise de acea manastire. Cum am ajuns in fata acelor ziduri, dupa intoarcerea de la Cernica, am fost foarte uimita sa vad tocmai locul de care intrebasem si eram atat de curioasa sa vad. Asa am aflat ca ni se indruma pasii acolo unde ne este nevoia. Al doilea semn prin care am simtit ca am fost pazita si indrumata spre a il cunoaste pe Sfantul Nectarie, a fost atunci cand citeam o carte despre viata si minunile savarsite in timpul vietii dar si dupa trecerea sa. Se istorisea ca Sfantul Nectarie primea adesea, in timpul traiului sau la Manastirea din Insula Eghina, vizita Sfantului Mare Mucenic Mina. Citind acestea, lacrimi mi-au brazdat obrazul, intelegand ca datorita acestui Mare Mucenic am ajuns a il cunoaste pe Sfantul Nectarie. Sfantul Mare Mucenic Mina este sarbatorit pe data de 11 noiembrie, care este si data zilei mele de nastere. Astfel, pentru mine nu a fost nicio intamplare sa cunosc medici buni in meserie si la suflet sau sa vad frumusetea Manastirii Radu Voda si ce comoara ascunde. Iata ca sfantul meu pazitor m-a avut in grija si m-a indrumat. Am acasa o icoana cu Sfantul Mina si purtam una si in portofel, insa spre rusinea mea nu ii cunosteam minunile si nu obisnuiam sa ma rog lui. Cu toate acestea, mi s-a aratat mila si iubirea lui Dumnezeu. De la Sfantul Nectarie am invatat ca boala este o incercare in viata omului si ca trebuie privita ca o curatare a pacatelor si indemn spre inteleptire. Era cu adevarat nevoie in viata mea a ma apropia de Dumnezeu si de Biserica Lui, pentru a imi linisti sufletul. Desi nu s-au terminat investigatiile de dupa operatie si astept sa primesc tratamentul, am mare credinta in Domnul care s-a milostivit spre mine prin sfintii Lui minunati, Sfantul Nectarie si Sfantul Mare Mucenic Mina, si prin Preasfanta Maica Dumnezeului nostru. Slava aduc Tie si Sfintilor Tai, Doamne, binecuvantat fie numele Tau de acum si pana-n veac. Amin." (Daniela)