Adevărul despre părintele Arsenie Boca (2). „Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!”

(Publicat în Revista Lumea Monahilor)

Părintele Nicolae Bordaşiu a trecut la Domnul în seara zilei de 9 noiembrie. Interviul de faţă, a cărui primă parte a fost publicată în numărul anterior, este ultimul interviu pe care l-a oferit înainte de a trece de marginile acestei lumi. Puţini ştiu că sfinţia sa a fost unul dintre apropiaţii părintelui Arsenie Boca. Nu numai că duhovnicul de la Prislop a avut curajul să îl caute atunci când se ascundea de Securitate, dar, după eliberarea din temniţă, părintele Nicolae Bordaşiu a locuit împreună cu părintele Arsenie Boca şi maica Zamfira în aceeaşi casă din Bucureşti, timp de trei ani la rând. Este, aşadar, interlocutorul ideal pentru a lămuri multe minciuni lansate în ultimul timp pe seama părintelui Arsenie. Parte din aceste dezinformări fac subiectul unui roman jurnalistic al Tatianei Niculescu dedicat vieţii „sfântului Ardealului”. Intitulat Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca, volumul a fost lansat anul acesta de Editura Humanitas.

Părinte Nicolae Bordaşiu, cum ați trăit reîntâlnirea cu părintele Arsenie în timpul refugiului dumneavoastră din 1949?

Până să mă „refugiez” am avut o activitate anticomunistă, de apărare a Bisericii creștine, care m-a adus în atenția Securității. S-a întâmplat într-un an când ziua de 1 mai, marea sărbătoare comunistă, a căzut în Săptămâna Patimilor –, pe atunci comuniștii chemau lumea la petreceri, la chermeze cu mititei și bere.
Sărbătorirea asta, cu mici și bere de 1 mai chiar în Săptămâna Patimilor, era o sfidare directă la adresa religiei noastre. Voiam să îi oprim pe oameni să păcătuiască, să se îndepărteze de Biserică, așa că eu și colegii mei ne-am hotărât să redactăm un manifest, pe care l-am bătut la mașină și l-am multiplicat în sute de exemplare, iar apoi l-am împărțit în rândul muncitorilor. Autoritățile au văzut în acest gest o înfruntare directă. Nu mi-au reproșat în ziua aceea că am făcut ceva neplăcut, dar incriminarea a venit mai apoi pe baza acestor manifeste distribuite către frații creștini. Pentru mine toți muncitorii erau frați creștini atrași de o lume pe care, de fapt, nu o cunoșteau.

Am aflat că sunt căutat de Securitate printr-o minune a lui Dumnezeu. Eram în ultimul an de studii la Facultatea de Farmacie și mergeam la examen. Trebuie să precizez că și Facultatea de Farmacie și cea de Teologie erau pe atunci pe aceeași scară. Cei care voiau să mă aresteze, neavând o adresă a mea sigură, s-au dus la facultate. Știau că sunt student și la Teologie, s-au dus să ia adresa, dar l-au întâlnit pe un secretar, care, fiind preot, era anticomunist. Când a aflat de ce mă caută, el le-a dat o adresă eronată: pe aceea pe care o avusesem eu în anul întâi de facultate. În acel loc era refugiată familia mea. Și când m-a văzut pe mine părintele secretar că urc scările, mi-a făcut un semn discret că vrea să-mi spună ceva, apoi mi-a zis că sunt căutat pentru arestare. Așa am început drumul pribegiei – din clipa aceea, scopul meu principal a fost să-mi găsesc un adăpost. Întâi m-am ascuns la o familie extraordinară prin bunătatea și atitudinea ei românească, familia domnului Augustin Chirilă, care cândva fusese primarul orașului Oradea. Le-am spus că am nevoie de un acoperiș deasupra capului, iar dânsul, care era bine orientat în lume, a înțeles fără cuvinte în ce situație sunt și mi-a îngăduit să stau în casă la dânșii – ei tocmai plecau în concediu. De acolo am plecat la Timișoara, cu gândul de a găsi o modalitate de trecere în Iugoslavia. După ce m-am sfătuit cu rudele, am așteptat o călăuză de încredere. Nu voiam pe cineva care să mă treacă doar granița în Iugoslavia și să mă abandoneze. Voiam să găsesc un om și să am siguranța că mă trece și în Austria. În această așteptare am petrecut în Timișoara mai bine de un an.

În 1949, în luna octombrie cred, într-una din zile, stăteam singur în casă într-o zi și citeam. Ruda la care locuiam era cadru universitar și avea o bibliotecă extraordinar de frumoasă și de bogată. Îmi umplea timpul frumos. Și am văzut prin geamul care avea jaluzele rabatabile o umbră. Când m-am uitat, era părintele Arsenie Boca! A fost o surpriză extraordinară! M-am întrebat de unde știa că eram acolo. Era un consemn în familie să nu spună nimănui nimic despre existența mea. În mod real nu știau decât câteva persoane.

Părintele Arsenie Boca era îmbrăcat în haine călugărești. Am deschis ușa ca să nu atragă atenția vecinilor, l-am chemat în casă. Întâi m-am bucurat, dar după aceea m-am întristat fiindcă nu avea ce căuta în situația aceea acolo. De unde știa de mine? Mi-a spus că a fost mai întâi acasă, la tatăl meu. Tata nu îl cunoștea, dar știa cine este părintele Arsenie, așa că i-a spus unde mă aflu. Și atunci a venit la Timișoara ca să mă invite într-un adăpost, zicea părintele, mai sigur – voia să mă ia la mânăstire la el, la Prislop. Tocmai reînființase mânăstirea și avea acolo cei dintâi călugări, pe prietenii mei de la București, studenții Leonida Plămădeală și Stelian Manolache, cu care redactasem și manifestul către lume și cu care fraternizam în lupta anticomunistă. După ce părintele mi-a expus motivul pentru care a venit, atunci m-am întristat și mai mult.

Nu i-a fost ușor părintelui Arsenie să vină la mine, la Timișoara

L-ați urmat, în cele din urmă, pe părintele Arsenie la mânăstire?

Părintele Arsenie Boca primise de la Mitropolitul Nicolae Bălan însărcinarea ca acolo, la Prislop, să reînvie viața monahală ortodoxă – tradiție care dura de la Sfântul Ioan de la Prislop. Mânăstirea aparținuse o vreme greco-catolicilor. Părintele Arsenie i-a avut aproape pe cei doi studenți ucenici care, în ziua de 8 mai 1946, au depus voturile monahale la Prislop: Stelian Manolache, viitorul Dometie, și Leonida Plămădeală, care a devenit Antonie.

Nu i-a fost ușor părintelui Arsenie să vină la mine, la Timișoara. Nu era prea ușor să te plimbi prin țară într-un regim comunist care îi urmărea pe toți cei aflați în vizorul Securității… Cu toate acestea, a avut acest curaj să vină și să mă caute. Eu aflasem că m-au condamnat în lipsă de la cumnatul meu, care era deja condamnat într-un proces în care era implicat și Leonida Plămădeală. Deci constituiam un pericol mare pentru mânăstire. I-am spus părintelui Arsenie asta, că nu pot să îl urmez fiindcă pun în pericol viața mânăstirii, poate chiar existența ei. Dacă m-ar fi găsit securiștii acolo, ar fi fost posibil ca autoritățile comuniste să desființeze mânăstirea, care de-abia revenise la viață. Pentru aceasta am hotărât să nu îl urmez. Ne-am împăcat cu această situație, părintele a înțeles-o și m-a lăsat acolo, la Timișoara. Dar atunci părintele Arsenie mi-a spus niște cuvinte puternice, pe care le-am purtat cu mine toată viața. Zice: „Să nu treci în Iugoslavia fiindcă vei fi împușcat! Să rămâi aici. Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!” Atunci, în această atmosferă oarecum tristă, ne-am despărțit.

După ce a plecat părintele, gazdele mele s-au supărat că a venit la mine o persoană străină de familie, care nu avea voie să știe unde mă aflu. Și atunci mi-au spus că nu mă mai țin. Așa că m-am reîntors în zona Bihorului, unde se născuse tatăl meu și aveam rude. M-am adăpostit acolo până când am fost arestat, în 1955. Dar tot timpul am păstrat aceste cuvinte ale părintelui Arsenie Boca: „Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!” Am crezut cu putere în ele! Nu știam când voi fi arestat. Aveam datoria să mă apăr. Și de aceea am putut rezista. În total au fost șapte ani de fugă, de ascundere, care mi-au îngreunat foarte mult situația. După șapte ani de comunism, Securitatea se simțea foarte puternică și erau supărați pe mine pentru că am putut să înfrunt o astfel de instituție, perfectă după părerea lor. Se întrebau cum am reușit să sucesc mințile atâtor oameni care m-au adăpostit, fără să mă trădeze nimeni atâta timp.

V-a rugat părintele Arsenie Boca să vă împăcați cu studenta, pe atunci, Julieta Constantinescu?

Părinte, în cartea Tatianei Niculescu Ei mă consideră făcător de minuni există și o dezvăluire șocantă, anume că dumneavoastră ați fi fost iubitul Julietei Constantinescu, viitoarea maică Zamfira, care a fost împiedicată să se sinucidă în tinerețe de părintele Arsenie Boca. Autoarea spune că părintele ar fi venit la dumneavoastră, la Timişoara pentru vă determina să o luați de soție pe Julieta și, nereușind, a luat-o cu el la Prislop. Vă dau un singur exemplu: la pagina 100 citim: „Duhovnicul și fata (Julieta – n. red.) îl caută la București pe iubitul ei. Îl cheamă Nicolae Bordașiu și, fiind student la Teologie, ar trebui să locuiască la internatul Radu Vodă. Dar Bordașiu e de negăsit. Se pare că a părăsit capitala și s-ar ascunde fie acasă, la părinți, în satul Sabolciu de lângă Oradea, fie la niște rude din Oradea. Duhovnicul îi promite însă tinerei îndrăgostite că vor continua să-l caute și că, treptat, lucrurile se vor așeza în matca lor firească.” Există vreo fărâmă de adevăr în ceea ce scrie autoarea aici? V-a rugat părintele Arsenie Boca să vă împăcați cu studenta, pe atunci, Julieta Constantinescu?

Dragul meu, aspectele acestea de viață intimă sunt cele mai gingașe lucruri pe care le are omul în viață. Autoarea acestei cărți violează această intimitate. Chiar dacă un duhovnic a fost preocupat să aplaneze o situație neplăcută dintr-o parte sau din alta, ea nu are dreptul să dezvăluie în public aceste lucruri fără asentimentul celor în cauză. Este un semn de lipsă de respect față de o terță persoană. Și mă mir pentru că am auzit despre dânsa că este o scriitoare cunoscută, într-o vreme a reprezentat un post de radio străin, dar să rănească sensibilitatea unor persoane este un lucru absolut condamnabil.

Eu nu spun că nu a existat ceva între mine şi Julieta. Nu eram nici prost, nici urât și atunci eram în centrul atenției multora, dar eu n-am ales niciodată pe cineva. Eram ucenicul Episcopului Nicolae Popovici, care nădăjduia ca pe cei care îi eram apropiați să ne orienteze în așa fel încât să cunoaștem și aspectele unei vieți și ale celeilalte [adică atât calea căsătoriei, cât și viața călugărească – n. red.]. Fiind, deci, student la București aveam multe fete în jurul meu, la Facultatea de Farmacie majoritatea erau fete, nu era numai Julieta, care să zicem că era una dintre simpatizantele mele. Dar eu nu pot spune că eram atașat de cineva. Nu făcusem încă o alegere. S-a exagerat foarte mult simpatia pe care o avea Julieta Constantinescu față de mine. Că eram colegi, aceasta este adevărat. Colaboram, este adevărat, fiindcă ea îi cunoștea pe Nichifor Crainic, pe Emilian Vasilescu și pe alții dintre profesorii mei de Teologie. Când avea nevoie de alte informații mi se adresa ca unuia care se descurca, oarecum, în domeniu. Dar nu se putea spune că era o relație amoroasă, așa cum are tendința să prezinte lucrurile autoarea acestei cărți. Totul este foarte tendențios și foarte eronat în carte. Ca dovadă este faptul că după ce au trecut anii și eu m-am eliberat și m-am căsătorit, am putut să locuiesc în aceeași casă cu părintele Arsenie, cu maica Zamfira (fostă Julieta) și cu mama ei ca să-i ajutăm. Trebuia o justificare, oarecum, în fața lumii. Au avut acest curaj – și părintele, și maica Zamfira –, să apeleze la mine să locuiesc cu ei în casă și să ne ajutăm – și economic, și altfel. Au dus această conviețuire într-o casă care era organizată ca o mânăstire, de altfel, și unde am mers împreună în bună înțelegere până când am fost avertizați că se urmărește să se creeze un grup infracțional, de uneltire contra ordinii sociale comuniste, condus chipurile de părintele Arsenie împreună cu mine. Pe părintele îl mai căuta lumea care venea acolo. Și familia mea constituia
pavăza pentru cei care veneau, dar tot s-a ajuns la această bănuială a regimului comunist. Am fost avertizați că trebuie să ne separăm fiindcă altfel vom ajunge toți la închisoare.

În ce perioadă ați locuit alături de părintele Arsenie și pentru câtă vreme?

Doi, trei ani am stat împreună, până când a venit acest avertisment. Atunci, ca să parăm orice bănuială, am pretextat o neînțelegere pornind de la cele materiale, economice: am spus că nu ne-am înțeles la cheltuielile de întreținere.

În toată această perioadă părintele Arsenie și maica Zamfira au dus o viață monahală?

Da, absolut. O viață foarte corectă, foarte dedicată rugăciunii. Făceam rugăciuni în comun. Fiecare făcea și rugăciunile lui aparte. În același timp, părintele muncea la atelierele Institutului Biblic și era reținut mult acolo, iar maica Zamfira dactilografia ca să câștige și ea un ban. Trebuia ca fiecare să aducă o contribuție oarecare.

O altă idee dominantă în cartea doamnei Tatiana Niculescu este că părintele ar fi fost, de fapt, antropozof. Vă dau doar un mic citat de la pagina 197: „Arsenie Boca și Julieta crezuseră că, departe de București, de mașinațiunile Securității și de supravegherea Patriarhiei, vor avea parte de o bătrânețe tihnită, lucrând în taină la răspândirea ideilor lui Rudolf Steiner despre viața creștină.” În opinia autoarei, inclusiv pictura de la Biserica Drăgănescu trebuie citită prin grila antropozofiei. Din relația sufletească directă, de durată, pe care ați avut-o cu părintele știți să
fi fost interesat sau chiar influențat de antropozofie?

Ca teologi, toți am studiat aspectele gândirii anticreștine și pe acelea care vizau, oarecum, diferite sfere ale vieții omenești. Și eu, și alții am studiat ce este antropozofia și cine este Rudolf Steiner, dar nici unul, niciodată, nu a fost nici teozof, nici antropozof, ci toți am fost slujitori ai adevărului creștin. Și dacă era o antropologie pe care o urmam, aceea a fost antropologia paulină, de unde știam că trupul este locaș al Duhului Sfânt. Dumnezeu a insuflat din Duhul Sfânt sufletul omului, care este nemuritor. Aceasta constituie cea mai puternică parte a creștinismului: credința în nemurirea sufletului. Și acest suflet nu se manifestă în spiritul antropozofic al lui Steiner, nici în ideile teozofice ale lui Blavatsky. Și părintele Arsenie Boca și maica Zamfira erau niște oameni credincioși. Părintele Arsenie, în pictura de la Drăgănescu, nu a făcut altceva decât să spiritualizeze aspectele unei picturi bizantine și să încorporeze artistic unele Taine ale Bisericii. Este o pictură spiritualizată, care te face să pătrunzi cu gândul, prin artă, în adâncimile învățăturii creștine despre nemurire, depășind orice bariere și orice neînțelegeri între confesiuni, acestea ridicându-se la ceea ce dorea Mântuitorul Iisus Hristos: ca toți să fie o turmă și un păstor.

În ultimii ani ai vieții părintelui Arsenie Boca ați mai ținut legătura cu el?

Nu, nu am mai ținut legătura tocmai ca să apărăm această integritate politică a părintelui. Eu eram vulnerabil, aveam legături cu foștii deținuți. Ca să nu poată fi învinuit niciodată de uneltire, am evitat să mai am contact direct cu părintele, dar indirect, prin alții, eram – cum s-ar zice – părtaș la comuniune.

Interviu realizat de Ciprian Voicilă

Adevărul despre părintele Arsenie Boca (I) - interviu cu părintele Nicolae Bordașiu

(Publicat în Revista „Lumea Monahilor”)

În 2018 a văzut lumina tiparului la o editură de prestigiu o nouă carte semnată de doamna Tatiana Niculescu, Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca, care s-a situat în topul vânzărilor la Târgul Bookfest ţinut în această vară şi se menţine în continuare în clasamentul celor mai bine vândute cărţi din România.
Din textul ei de prezentare aflăm că acest volum este o „biografie documentară”, adică „povestea vieții lui Arsenie Boca redată literar, dar cât mai aproape de adevărul istoric”. Dincolo de tonul glacial, permanent suspicios al scriitoarei, ceea ce îl surprinde, înainte de toate, pe cititor este maniera total necritică de citare abundentă din dosarele de urmărire informativă a părintelui Arsenie Boca. Citind cartea, ai senzația că în fapt Securitatea este adevărata autoare a biografiei părintelui și garantul obiectivității firului ei narativ, de vreme ce nu mai puțin de 151 de note de subsol citează drept surse notele culese sârguincios de numeroșii informatori (mulți dintre ei nu doar vădit răuvoitori, dar și profund agramați). Ultima notă informativă poartă data de 29.09.1989, ceea ce ne face să concluzionăm că, după zeci de ani de urmărire continuă, sâcâitoare, părintele Arsenie s-a bucurat doar de două luni de relativă tihnă înainte de a fi chemat la Domnul.

De la o pagină la alta, cititorul capătă certitudinea că acestor note informative li se acordă un credit nejustificat. Titlul însuși se bazează pe nota informatorului „Vasile”, care la data de 2.03.1967 informează organele abilitate că „Boca spune că i s-a făcut observație nu numai de ai noștri și chiar și de alții mai mari, că la minevine multă lume. [Observăm aici că informatorul nu posedă deprinderea elementară a citării, ghilimelele de rigoare lipsind cu desăvârșire, ceea ce ne spune ceva despre (in-)capacitatea sa de a reda cu obiectivitate o discuție.] Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcător de minuni.” (Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității. Opis de documente; vol. III, București, Drăgănescu, Sinaia, 1961-1989, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p. 422; volum coordonat de dr. Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel)

Nu știm însă că majoritatea declarațiilor obținute de la persoana împricinată erau luate, de cele mai multe ori, sub presiune, dacă nu sub tortură? Nu cumva cel urmărit era nevoit să spună ceva pe placul informatorului, mai ales când cel din urmă se trăda printr-o serie de întrebări puse prea direct? Nu știm că pentru a-și justifica statutul și remunerația obținută în schimbul serviciilor (josnice), informatorii aveau tot interesul să alimenteze bănuielile Securității, chiar dacă timpul le dovedise cu vârf și îndesat lipsa de temei (mă refer îndeosebi la eticheta de „legionar” care l-a urmărit obsesiv pe părintele Arsenie până la moarte și dincolo de ea).

Cititorul familiarizat cu un portret creștin-ortodox al părintelui Arsenie Boca va fi surprins, deopotrivă, de „revelațiile” acestei biografii cu totul inedite: „Arsenie Boca” (cum îl numește cu obstinație autoarea) nu ar fi nicidecum ieromonahul harismatic aflat cu timp și fără de timp în slujba nenumăraților pelerini care îl cercetează pentru a primi din gura sa un cuvânt mângâietor sau un sfat la vreme de cumpănă existențială, ci un individ egolatru, care și-a descoperit și exersat asiduu, încă din studenție, puterile parapsihologice, manipulând cu ajutorul lor, în interes propriu, persoane izolate sau mulțimi întregi. [La pagina 33, citim următorul pasaj care de această dată nu ne trimite către vreo sursă, o dovadă limpede că limitele „biografiei documentare” pot fi transgresate tacit spre ficțiunea pură: „Fascinat de literatura și demonstrațiile acestor maeștri ai spiritualismului, Zian se îndeletnicește și el cu tot felul de experimente, de la mortificarea trupului prin post sever, ore puține de somn și dormit pe podea, până la tehnici de meditație și concentrare preluate din hatha-yoga. Privirea intensă în oglindă, fixată la rădăcina nasului, e una dintre ele.” (Tatiana Niculescu, Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca, Ed. Humanitas, București, 2018)]

Elanul demitizant al cărții încearcă să năruie inclusiv reprezentarea comună, creștin-ortodoxă, asupra vieții și învățăturii părintelui Arsenie: încă din capitolul 1 („Jianul din vale”) se insinuează că părintele ar fi fost de fapt un discipolul fidel al lui Rudolf Steiner, propovăduind antropozofia sub masca predaniei creștin-ortodoxe. [Pictura de la Drăgănescu este citită și ea în cheie strict antropozofică: „Canoanele iconografiei bizantine devin astfel rama unui mare tablou antropozofic în care percepția corpurilor minerale (fizice), eterice, astrale, a corpurilor sufletești ale senzației, rațiunii, conștiinței și realității ultime a omului spiritual sunt descifrabile doar de ochiul cunoscătorului. La prima vedere, frescele reprezintă o cateheză în imagini sau un aggiornamento ortodox în stil New Age. (…) Culorile transparente ale spectrului ROGVAIV (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet), cultivat de antropozofi în teoria vălurilor, ascund sub straturi biblice lecturile artistului. Dar este Arsenie Boca un antropozof «profesionist» sau doar un pictor inspirat de un curent de gândire care se potrivește cu modul lui de a înțelege creștinismul?” (Idem, p. 178)] „Dovezile” de heterodoxie sunt preluate otova tot din dosarele informative: o vizită a unui antropozof la Mânăstirea Prislop sau simpla citire a unei cărți de Rudolf Steiner sunt suficiente, în ochii unora, pentru a-l eticheta pe părintele Arsenie drept adept al antropozofiei. Și totuși, în realitate, nu devii marxist doar pentru că ai citit Capitalul, nici leninist dacă ai parcurs Materialism și empiriocriticism.

În concluzie, avem două portrete, două reprezentări culturale ale personalității părintelui Arsenie Boca: una tradițională, comună, creștin-ortodoxă, alta de dată recentă, șocantă, de factură New Age, un produs cultural vandabil, foarte „prizat” astăzi, când ne găsim în plin proces de secularizare a societății și de compromitere a Bisericii, orchestrată din plin de mass-media. Care dintre cele două imagini este adevărată și care mincinoasă?

Am căutat un posibil răspuns la o personalitate culturală și duhovnicească, părintele Nicolae Bordașiu. Sfinția sa, în tinerețe, a făcut parte din Mișcarea Rugul Aprins; în studenție a înființat Asociația Tineretului Ortodox Studențesc; a fost deținut politic sub dictatura comunistă (a făcut nouă ani de temniță grea în închisorile din Timișoara, Jilava, Constanța, Oradea și Aiud). Este unul dintre puținii oameni care ar putea să formuleze răspunsuri veridice la dilemele expuse mai sus, având un atu biografic decisiv: nu doar că l-a cunoscut îndeaproape pe părintele Arsenie Boca, dar a avut șansa să locuiască mai mulți ani în aceeași casă cu acesta. (Ciprian Voicilă)

Părinte Nicolae, în ce împrejurări l-ați cunoscut pe ieromonahul Arsenie Boca?

L-am cunoscut teoretic înainte de a-l cunoaște faptic. Părintele Arsenie Boca a fost studentul Episcopului Nicolae Popovici, Episcopul martir de la Oradea, care în refugiul de la Beiuș, după cedarea Ardealului, venea foarte des la internat, unde locuiam eu ca elev, și stătea de vorbă cu noi, cu elevii care eram acolo. Ne spunea tot felul de lucruri minunate pentru noi, elevii de atunci. E lucru rar să te poți întâlni cu o personalitate și cu un om de înălțimea Episcopului martir Nicolae Popovici și să auzi din gura lui lucruri pe care altfel nu aveai de unde să le cunoști.

Istorisindu-ne întâmplări studențești, știu că a vorbit și despre părintele Arsenie Boca, ca unul care s-a hotărât să meargă pe un drum deosebit de al studenților obișnuiți care se pregăteau pentru preoție. În felul acesta am ajuns să cunosc și faptul că a studiat prin Grecia și că era preocupat și de alte aspecte ale vieții omenești. Nu numai de teologie, în perspectiva slujirii preoțești, ci bunăoară avea preocupări artistice și de anatomie, el urmând cursurile profesorului Francisc Rainer. Mai ales când părintele Arsenie a pregătit Filocalia, Preasfințitul Nicolae Popovici a vorbit despre el unui grup de elevi. Ne-a spus ce este Filocalia și cum a contribuit părintele Arsenie la editarea primei Filocalii românești, redactată de părintele Stăniloae. Am reținut atunci numele părintelui Arsenie. Și l-am reîntâlnit apoi când am ajuns eu student la București, în 1943, fiindcă eram într-un mediu teologic cu preocupări mai apropiate de spiritualitatea monastică și poate că eram motivat de faptul că, fiind apropiat de Preasfințitul Nicolae Popovici, mă și gândeam pe vremea aceea că aș putea să aleg și eu drumul vieții monahale. Preasfințitul mă sprijinea în direcția aceasta.

Când am ajuns student la București, între studenți era un nume binecunoscut. La facultate auzisem despre părintele Arsenie Boca. Era o studentă mai mare ca mine, ca studii, Irina Zlotea, care a fost de multe ori la Mânăstirea Sâmbăta, și care era cu totul devotată slujirii părintelui Arsenie. Acolo își petrecea foarte mult timp. De la ea am auzit despre părintele Arsenie și despre cum îl căuta lumea cu o deosebită admirație.

Și atunci, un grup destul de mare de studenți ne-am hotărât să mergem și noi să-l cunoaștem pe părintele. Mai ales că în timpul acela era în plină activitate, era în floare grupul Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim. Noi, ca tineri, doream să cunoaștem cât mai mult și să facem o comparație între cei din grupul Rugul Aprins și Mânăstirea Sâmbăta de Sus, care era un focar de spiritualitate binecunoscută atunci. Din acest grup au făcut parte studenți care au avut un rol frumos în viața tineretului: cel care mai târziu a devenit arhimandritul Roman Braga, Mitropolitul Antonie Plămădeală, arhimandritul Dometie Manolache sau părintele Constantin Voicescu și mulți alții.

Toți aceștia ne-am adunat într-un grup și ne-am deplasat la Sâmbăta. Cred că era vara lui 1945. Nu țin minte precis, dar eram bine orientați de acum în teologie fiindcă făcusem deja anul întâi și ne întâlniserăm cu prefacerile sociale care s-au produs după 23 august 1944, când nouă, studenților în teologie, ni s-a prezentat o fațetă cu totul necunoscută a vieții, fiindcă în România în locul unui regim democratic s-a instalat un regim dictatorial, totalitar, al comunismului. Mai ales că ideologic regimul era împotriva Bisericii. Or noi, care învățasem cum să ne apărăm credința și Biserica și aveam de pus în practică aceste învățături, voiam să avem și un sprijin sufletesc undeva și căutam: unde să îl găsim, la Rugul Aprins sau la părintele Arsenie? Și așa ne-am dus să îl căutăm pe părintele Arsenie la Mânăstirea Sâmbăta, unde se afla. Părintele nu a încetat deloc activitatea spirituală și misionară. Am aflat că acolo se aduna foarte multă lume pentru a-l urma pe părintele, înfruntând aspectele vieții politice de atunci.

Și așa am ajuns în vara lui 1945, după ce am terminat anul școlar. Grupul, care era destul de mare, ne-am dus cu trenul. În el era și un coleg de-al nostru, Alexandru Bucescu, care era un om înzestrat cu multe daruri de Dumnezeu, între care avea și mult umor.

Am anunțat că vom veni și ni s-a pregătit un loc de cazare într-o cabană – nu în sensul cabanelor turistice, ci o magazie de lemne unde puteam să ne adăpostim. Ne-am așternut fân pe jos și ne-am pregătit să dormim, într-o austeritate aparte.

Împreună cu noi erau și fete, dar ne-am despărțit. Acolo, la mânăstire, nu știu cum s-a întâmplat că am fost numai băieții într-o parte. Și ne-am așezat pe o bancă, unde ni s-a indicat că va veni să ne caute părintele Arsenie, când va avea timp. Știind că va veni, stăteam în așteptarea părintelui și admiram frumusețile naturii în care e așezată mânăstirea de la Sâmbăta. Am pomenit numele colegului meu, Alexandru Bucescu, fiindcă între noi era singurul fumător. Acolo, în parc, și-a aprins o țigară, neștiind când va veni părintele. Deși se spunea că în mânăstire nu e voie și nu e bine să fumezi, el și-a aprins o țigară. Și atunci, în spirit de glumă, zice: „Ei, ia să văd dacă sfântul mă ghicește că am fumat.” Stând în așteptarea părintelui, l-am văzut când venea spre noi. Și atunci colegul nostru și-a aruncat țigara. Remarc faptul că până atunci nu ne întâlnisem nici unul cu părintele. Poate că ne știa numele din auzite, dar ca să ne poată identifica nu avea cum. Părintele s-a apropiat de noi și s-a adresat acestui coleg al nostru: „Frate Bucescu, crezi că nu știu că ai fumat?” Și am rămas toți stupefiați. Știa, deci, și întrebarea noastră, dacă va ghici că a fumat. Dar ca să-i spună și pe nume și că a fumat a fost ceva din caleafară! Cu adevărat impresionant. Și sub această impresie a primei întâlniri s-au desfășurat toate celelalte. Cu adevărat am fost copleșit de tot ceea ce am văzut în prima mea petrecere la Sâmbăta.

Prin ce trăsătură de personalitate te impresiona de la prima vedere părintele Arsenie? Vă întreb pentru că în volumul Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca, apărut în acest an, citim la pagina 63: „Țăranii și studenții veniți să i se spovedească simt că li se acordă o atenție deosebită. Prezența duhovnicului Arsenie pare să emane încredere și forță, parcă le citește în suflete. Privirea fixă, copleșitoare, rod al îndelungatelor exerciții de concentrare seamănă din ce în ce mai bine cu aceea a unui yoghin egiptean descris în cărțile lui Paul Brunton.” Există vreun sâmbure de adevăr în ideea aceasta că părintele și-ar fi exersat în vreun fel magnetismul?

Părintele Arsenie avea o personalitate care te copleșea de îndată ce te apropiai de dânsul, dar nu pentru că ar fi fost rodul unei pregătiri de tipul hipnotismului indian. Eu am trăit mult timp în apropierea părintelui. N-aș putea spune că nu am fost preocupat în viața mea de anumite aspecte de viață spirituală mai intensă, pregătindu-mă pentru activitatea pastorală, în care te gândeai la toate posibilitățile pe care le puteai avea la îndemână ca să poți să conduci o turmă cuvântătoare. Mai ales că era un regim cu totul deosebit pentru noi. Dar nu aș putea spune că ceea ce făcea părintele era o pregătire aparte, așa cum ar face astăzi, bunăoară, un psiholog care se pregătește pentru meseria sa sau un chirurg, care se pregătește să taie. Nu cred că părintele a făcut așa ceva. Nu era un hipnotizator. Hipnoza presupune o legătură directă între hipnotizator și cel care îi stă în față. Or, aici [la Mânăstirea Sâmbăta de Sus] erau mulțimile. Nu putea să facă nici iluzionism, nici hipnotism. Era o trăire personală a părintelui și simțeai că această stare pe care o trăiește părintele este cu totul deosebită de a noastră și prin aceasta ne impresiona.

Toți eram, oarecum, studenți preocupați de viața spirituală. Unul dintre noi, Antonie Plămădeală, a ajuns chiar Mitropolit și a fost și un mare scriitor. Și un mare păstor, în același timp. Roman Braga, la fel, a ajuns să conducă viața spirituală, să întemeieze mânăstire în America. Sau era părintele Constantin Voicescu, cel care a preluat o tradiție frumoasă de la părintele Constantin Sârbu, de la Biserica Sapienței, din București. Or, toți aceștia eram preocupați de stilul de viață spirituală și nu puteam să cădem într-o mreajă de hipnotism. Toți am fost impresionați de personalitatea părintelui Arsenie, care din ființa lui emana o putere aparte. O stare care te făcea să îl admiri pe părintele și să îl asculți în tot ceea ce îți spune. Părintele făcea totul absolut natural. Dacă îl urmau mulțimile nu era pentru că el le chema să îl asculte. Veneau dintr-un impuls intern al fiecăruia. Am văzut că la un moment dat i-a chemat pe oameni, dar i-a chemat la muncă. Avea de întors fân, lumea stătea și îl asculta. Atunci le-a zis: „Ei, haideți să mergem acum să terminăm fânul acesta de-aici.” Și atunci mulțimile au luat unelte, s-au dus după el și s-a realizat și ceea ce era în afara vieții spirituale. Dar a împletit acest aspect al vieții de comuniune, cu cei care îl ascultau, cu ceea ce era util mânăstirii. Credința mea a fost și este și astăzi că părintele Arsenie a avut un dar aparte de la Dumnezeu, prin care a lucrat împreună cu oamenii să găsească fiecăruia forma cea mai favorabilă vieții spirituale.

Ce anume te atrăgea la părintele Arsenie Boca atunci când îl vedeai pentru prima oară? Să vă dau doar două exemple. De pildă, la părintele Sofian Boghiu trăsătura sa dominantă, care te marca negreșit, era smerenia sa. Părintele Adrian Făgețeanu impresiona în primul rând prin dârzenia lui.

Dacă ar fi să spun ceva despre părintele Arsenie Boca în raport cu cei doi pe care i-ați citat – pe care îi cunosc foarte bine pentru că pe amândoi i-am cunoscut; am fost coleg de facultate cu amândoi și aș putea spune chiar prieten, ei fiindu-mi și duhovnici –, fiecare avea o notă aparte. Dar fiecare avea ceva comun cu părintele Arsenie: această dragoste de Bunul Dumnezeu. Părintele Arsenie îți impunea prin sobrietatea ființei lui, prin ținuta pe care o avea. Totul era manifestarea unui spirit care era foarte puternic; îl simțeai dominator. Simțeai că trebuie să îl urmezi pentru că părintele este într-un adevăr pe care nu îl poți pune la îndoială, mai ales când îți spunea un cuvânt. Ascultându- i învățăturile, vorbind despre diferite teme mulțimilor – bunăoară la Sâmbăta își alegea temele, nu vorbea în van, ci își alegea câte o temă: rugăciunea, smerenia, spovedania –, simțeai că toate acestea vin dintr-o experiență adâncă. Era experiența sa, dar și ce culesese din experiența altora [a Sfinților Părinți], ambele împărtășite oamenilor cu convingerea că acesta este adevărul.

(continuare în numărul următor)

Interviu realizat de Ciprian Voicilă.

Sărbătoarea Nașterii Domnului în temnițele comuniste

[Articol apărut în Ziarul Lumina ]

Praznicul Nașterii Domnului este ca o piatră prețioasă, cu mai multe fațete. Pe măsură ce o rotești, fiecare fațetă spune ceva: taina Întrupării Domnului în smerita iesle din Betleem, de necuprins pentru mintea omenească, timpul fără de griji al copilăriei, când lumea întreagă se preschimba în straie noi sub efectul așteptării cadourilor, a cetelor de copii care colindau casele și al aromelor ce anunțau bucatele mesei de Crăciun în jurul căreia se strângeau membrii familiei, de la mic la mare. Purtând în suflet aceste amintiri ne ducem cu gândul și spre aceia care, în plin regim comunist-ateu, au ales să mărturisească credința creștină și valorile neamului românesc.

Răsfoind memoriile scrise de unii dintre ei, descoperim că, închiși între ziduri friguroase și umede, supravegheați draconic, înfometați, supuși la chinuri de neimaginat pentru o minte sănătoasă, acești oameni se retrăgeau în sine și retrăiau profund Crăciunul din vremurile lor bune. Reînviau din negura timpului și a memoriei chipurile duioase ale ființelor dragi. Își aminteau nostalgic colindele bine-vestitoare, aducătoare de binecuvântări, spor și sănătate. Trăiau la o intensitate de nedescris în cuvinte dimensiunea spirituală a praznicului Nașterii Domnului, dedicându-și majoritatea timpului postului, cufundându-se în rugăciune, pregătindu-se cu atenție și râvnă pentru momentul Sfintei Euharistii.

„La fereastra robilor cântă îngerii în cor”

Părintele Liviu Brânzaș, care a pătimit vreme de 13 ani în temnițele comuniste, redă în volumul său „Raza din catacombă” o parte din trăirile pe care le-a încercat în Ajunul Crăciunului din anul 1951, pe când se afla închis la sediul Securității din Oradea: „Colindă prin suflet ­imagini și sunete din Crăciunul neasemănat și plin de farmec al copilăriei. (...) Deodată dintr-o celulă se aude în surdină murmurul unei colinde. Cu inima strânsă de emoție, îi răspund tremurat, ca un ecou”.

Despărțiți de cei dragi, văduviți de orice urmă de afec­țiune, încercuiți de ger, ferecați în propria singurătate, acești eroi ai credinței creștine trăiau deplin taina Întrupării Domnului, simțindu-se mult mai aproape de El. Părintele Brânzaș scrie mai departe: „Universul nostru se reduce la acest capăt de beci, unde ne privim printr-o deschizătură în zid și ne înduioșăm la o sărbătoare care pare a nu mai fi pentru noi. Dimpotrivă, este cea mai apropiată nouă, deoarece scândura priciului pe care ne anchilozează oasele înghețate este soră bună cu scândura ieslei din Betleem. Oare nu din întunericul peșterii a țâșnit Raza mântuirii?”

Din Penitenciarul Aiud, la 22 noiembrie 1945, Valeriu Gafencu scria mamei și surorilor sale: „Se-apropie Crăciunul. Eu sunt sănătos și cânt cântece de mulțumire și de slavă lui Dumnezeu. (...) Acum am făcut niște cântece de Crăciun și un colind de o frumusețe rară! Tare mult aș vrea să vi le trimit și vouă să le cântați. În felul acesta mă veți simți și mai alături de inimile voastre”. Un astfel de colind este și cel pe care îl plăsmuiește în închisoarea Aiudului, un an mai târziu. Regăsim în el „florile dalbe” din colindele noastre stră­mo­șești, doar că pentru ei, cei întemnițați, „robii Domnului”, ele sunt cântate nu de cetele de feciori, ci chiar de corurile îngerești: „La fereastra robilor/ Cântă îngerii în cor/ De cu seară până-n zori./ Au venit colindători./ Îngerii nemuritori,/ Încăr­cați cu dalbe flori./ [Refren:] Lăsați copiii să vină,/ Să-mi aducă din grădină/ Dalbe flori de sărbători,/ Dalbe, dalbe flori”.

Întruparea Domnului - timpul comuniunii umane

De multe ori, în perioada postului care precedă praznicul Nașterii Domnului și în cele trei zile de sărbătoare, cerberii comuniști intensificau regimul de teroare fizică și psihică. 
Demostene Andronescu, unul dintre poeții luminoși ai închisorilor, redă în cartea sa de memorii „Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric”, un asemenea episod din care se desprinde, pe de o parte, cruzimea de care puteau să dea dovadă comuniștii, iar pe de alta, spiritul de solidaritate pe care nu o dată l-au arătat eroii anticomuniști. În iarna geroasă a anului 1960, povestitorul se găsea în închisoarea Aiudului, la izolator. La ora închiderii celulelor, un bătrân epuizat, cu ultimele puteri îl imploră pe gardian: „Domnule plutonier, vă rog, scoateți-mă de aici! Sunt bolnav și dacă mă mai țineți încă o noapte aici mor”. Gardianul îi replică, tare, ca să fie auzit de toți cei închiși: „Mori, că de-aia te-am adus aici, să mori!” Apoi trânti plin de furie ușa celulei și o încuie. „În acel moment, scrie Demostene Andronescu, s-a dezlănțuit vacarmul. Toți cei care ne aflam în seara aceea la izolare am început să batem, ca la comandă, cu pumnii și picioarele în uși; și, cum ușile erau metalice, zgomotul produs de aceste bătăi era asurzitor. (…) Toți strigam cât ne ținea gura: «Criminalilor, scoateți omul de acolo și duceți-l la infirmerie că, într-o zi, veți da socoteală de toate aceste crime!»” Acel bătrân era nimeni altul decât Constantin Gane, autorul „Trecutelor vieți de doamne și domnițe”. La acea dată avea 75 de ani. Comuniștii îl mutaseră de la infirmeria închisorii, deși era distrofic, și îl băgaseră la carceră. În cele din urmă, văzând rezistența îndârjită a celorlalți deținuți, directorul închisorii, colonelul Crăciun, este nevoit să dispună scoaterea scriitorului de la izolator, retrimiterea lui la spital și acordarea de asistență medicală.

„Și acesta e un dar al Domnului”

În 1951, de Crăciun, din sanatoriul-penitenciar din Târgu Ocna părăsea lumea cea trecătoare și stricăcioasă părintele Gherasim Iscu, fostul stareț al Mănăstirii Tismana. Potrivit mărturiei lui Ioan Ianolide, în anii îndelungați de temniță părintele se remarcase prin solicitudinea pe care o manifesta față de orice om care îi cerea ajutorul și prin înalta viață duhovnicească: „Practica Rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile”. Ajunsese la Târgu Ocna grav bolnav de tuberculoză, ca urmare a torturilor îndurate și a orelor ne­sfârșite petrecute la izolator. Comuniștii nu îi putuseră ierta faptul că își făcuse datoria de preot (slujea în continuare Sfânta Liturghie, spovedea și împăr­tășea), în pofida tuturor piedicilor și adversităților pe care le întâmpinase. Cu puțină vreme înainte de a trece „hotarul de tai­nă”, părintele Gherasim îi mărturisește lui Ianolide: „Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului… Nu știu cum să-I mulțumesc. (…) Am certitudinea vieții veș­nice, particip la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului. (…) Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită”.

Păstrând în inimă toate aceste icoane de viețuire creștină și de exemplară demnitate, îmi doresc și vă doresc să petrecem praznicul Întrupării Domnului cu pace și bucurie lăuntrică, împăr­tă­șindu-ne, după puteri, din fiorul care înconjoară această negrăită taină. (Ciprian Voicilă)

Colindele Nașterii Domnului, un obicei creștin al Europei

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Într-o societate de consum, principala calitate a indivizilor care o compun este capacitatea lor de a cumpăra bunuri și servicii. „A cumpăra” devine un act la fel de necesar ca „a te hrăni” sau „a te îmbrăca”. În fapt, primul devine condiție necesară pentru celelalte. Dar cât cumpărăm și cât de mult ne putem identifica cu rolul nostru de cumpărători fideli?
Ne putem întreba și în ce măsură sărbătorirea unuia dintre cele mai semnificative praznice ale creștinilor - Nașterea Domnului - este dependentă de capacitatea financiară a fiecăruia dintre noi. Este firesc să cumpărăm? Cât? Dar dacă am ajunge „la sapă de lemn”, cum spuneau străbunii noștri, fără nici o resursă financiară, acest lucru ne-ar umbri total bucuria lăuntrică a Nașterii Domnului?

Bunul simț și inteligența noastră practică ne îndeamnă să nu cumpărăm mai mult decât avem de gând să consumăm. Uneori ne abatem de la această regulă, când cumpărăm din impuls sau când încercăm să compensăm prin acest act nevoi superioare, spirituale, pe care le conștientizăm doar parțial: nevoia de afecțiune, nevoia de recunoaștere socială, nevoia de a fi stimați. Cine se identifică total cu rolul social al cumpărătorului își neglijează ființa profundă, spirituală. Etologul Konrad Lorenz considera că unul din atuurile unei tradiții este acela că ea îți pune la dispoziție răspunsurile corecte, verificate în timp, la marile întrebări ale vieții. Este suficient, deci, să privim atent la mărturiile despre cum prăznuiau românii de odinioară sărbătoarea Întrupării Domnului pentru a recâștiga dreapta măsură, buna raportare la timpul sacru, sărbătoresc. Cu atât mai mult cu cât raportarea noastră la stricta actualitate ar putea fi riscantă, înșelătoare: observăm, an de an, cum în apropierea sărbătorii Nașterii Domnului, Moș Crăciun este folosit ca un ideal agent de vânzări: vinde orice - de la tichete de vacanță sau decorațiuni interioare până la pizza („Pizza Moș Crăciun”) și smartphone-uri.

Din colindele românești transpare, în primul rând, bucuria pură a omului, a întregii creații că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a pune capăt morții, păcatului, stricăciunii. Pentru țăranul român, Nașterea Domnului era un moment unic, în care era recapitulată geneza universului. Ai impresia că toate stihiile cosmosului au fost chemate să ia parte la acest eveniment grandios. Un colind pe care cetele de colindători îl cântă în ajunul Crăciunului spune: „Ce sară-i această sară?/Sara mare-a lui Ajun,/ Mâne-i ziua lui Crăciun,/ De-a născut și Fiul-sfânt,/ Fiul sfânt/pe-acest pământ/Mititel, înfășățel;/ Fașa-i verde, de mătasă,/ Scuticel/de bumbăcel,/ Cârpe-s albe de fuior,/ Legănel/de păltinel./ Ploaia caldă/ de mi-l scaldă,/ Neaua ninge,/ nu-l atinge./ Vânt tragănă,/ de-l leagănă,/ Tri zânioare mi-l apleacă./ Dacă Domnul sfânt năștea,/ Mare lucru ce-mi făcea?/ Face ceriul și pământul,/ Face ceriu-n două zile/ Și pământu-nalte două”. Într-un alt colind se cântă: „În ­curtea lui Moș Crăciun/ S-a născut un Domn prea bun;/ S-a născut un Domn frumos,/ Cu numele lui Hristos,/ Mititel,/ Îi mititel,/ Râde Dumnezeu la el,/ Că e Fiul cerului/ Și Domnul pământului”.

Timpul sacru al Întrupării Domnului transfigurează întreaga realitate

Actele obișnuite care compun viața cotidiană - așezarea la masă, faptul de a mânca sau de a bea devin mijloace prin care ființa umană intră în contact cu sacrul, iar aceste gesturi mărunte devin puternice, semnificative. Într-un colind românesc ne este descrisă starea de așteptare a stăpânului casei, din ajunul Nașterii Domnului, și minunile care o însoțesc: „Șade dumnealui la masă/ C-un pahar de vin pe masă;/ Pe toarta paharului,/ Scrisă-i floarea soarelui;/ În fundul paharului,/ Scrisă-i floarea raiului./ Arde nouă lumânări./ Pică-și nouă picături,/ Dintr-aceste picături,/ A purces pârău de vin”.

Colindul de Crăciun și Anul Nou este o datină specifică întregii Europe și, totodată, o datină creștină fiindcă - potrivit afirmației etnografului Petru Caraman - „o găsim numai la popoarele creștine, și anume având loc cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creștine: Naș­terea Domnului”. Etnografii au identificat opt tipuri de colinde care se cântau pe teritorul României, care, în marea lor majoritate, au supraviețuit în timp. În primul rând, colindatul propriu-zis, care se desfășoară fie în noaptea de dinaintea Crăciunului, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului. Apoi, colindatul copiilor, care are loc în ajunul Crăciunului, colindele micuților fiind, în fapt, urări scurte, percutante. Al treilea fel de colind este Plugușorul, care se cântă la Anul Nou și are ca scop influențarea benefică a recoltei care va fi obținută de gospodari în anul ce vine. Vine la rând umblatul măștilor, acestea însoțind de Anul Nou fie plugușorul, fie cetele de colindători. Vasilca reprezintă un obicei dispărut astăzi, în care se mergea cu uratul din casă-n casă, fie în dimineața Anului Nou, fie în ajun, cu o tavă pe care se găsea un cap de porc (tăiat de Ignat, pe 20 decembrie) ornat cu flori, fructe, panglici și oglinzi. Sorcova a rămas un obicei păstrat. De obicei, copiii între 3 și 9 ani colindă casele, în dimineața Anului Nou. În timp ce le urează să aibă spor și sănătate, micuții îi ating ușor pe cei mari cu mlădițe proaspăt înmugurite, înverzite sau chiar artificiale, cum am văzut că au apărut în ultimii ani. Cu Steaua merg tot copiii, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului, fie de la Crăciun la Bobotează. Ultima categorie de colinde, Vicleimul sau Irozii, este un teatru religios cu care se colindă, în anumite zone etnografice, satele, de la Crăciun până la Bobotează.

De Crăciun, „Domnu-ți calcă prin ogradă...”

În tot spațiul creștin-european colindătorii sunt primiți în casele oamenilor ca vestitori ai Domnului. Într-un colind românesc se afirmă: „Cu colindul azi venim/ Și pe Domnul vi-L vestim,/ Că S-a născut Domn frumos,/ Numele lui e Hristos”. Iar la sfârșit, colindătorii le urează casnicilor să se împărtășească din darurile alese ale Domnului, bucuria, pacea, sănătatea, izbăvirea de vrăjmași: „Să vă dea Hristos de toate:/ Bucurie, sănătate,/ Pace-n casă și în țară,/ Și nici un dușman pe-afară”. Iar într-un final de colind, celor care i-au primit în bătătură li se urează: „Sus în poarta lui Hristos,/ Rămâi, om bun, sănătos/ Cu-ai tăi frați, cu-ai tăi părinți,/ Ai lui Dumnezeu să fiți,/Să trăiți./ Să mărginiți,/ Ca stelele cerului,/ Ca florile mărului”.

Rostul simbolic al colindatului este să aducă prosperitatea în casele și țarinele oamenilor care îi primesc. Într-un colind ucrainean întâlnim un scenariu în care Dumnezeu Însuși, prin intermediul colindătorilor, îi înmul­țește gazdei animalele, grânele, iar în final sănătatea: „Ei, panul nostru gospodar.../ Ia privește luna nouă,/ Domnu-ți calcă prin ogradă,/ Dă la vaci câte trei bolfe,/ Binecuvântând pe cele sterpe,/ Iar la anu care vine îți va da și mai mult bine.../ (...) Domnu-ți calcă prin căsuță,/ Să ai spor, pânza-n trei ițe,/ Suveicile-n fire patru.../ (...) Ei, vă calcă Domnu prin ocol,/ Ei, și să fiți toți sănătoși,/ Toți sănătoși, la mulți ani”.

Aceleași urări le întâlnim la polonezi. După ce au primit darurile, colindătorii le spun gazdelor: „Domnul să te răsplătească, gospodare, pentru ăst colind,/ Și dumitale, gospodino, așa să ți se întâmple:/ În casă și pe câmp, în grădină, pe ogor,/ Fiecare văcuță să vă fete, o doniță de lapte să vă dea,/ Fiecare găinușă de trei ori să cadă cloșcă,/ Porcii și purceii, mieii, vițeii/ Să vi se înmulțească, să fie grași...”

Textele colindelor ne reamintesc un adevăr pe care îl uităm adesea: Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este însoțită de prosperitate, de reînnoirea vieții. Noi, însă, nu trebuie să ne fixăm atenția asupra bunăstării, riscând să devenim captivii ei, ci, după Cuvântul Domnului, să căutăm mai întâi Împărăția Lui, iar toate celelalte ni se vor adăuga nouă. (Ciprian Voicilă)