Mărturii despre Ioan Ianolide

Preluate de la www.fericiticeiprigoniti.net.
Ruxandra Ludwig- David: Ioan Ianolide - ”a fost un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu”


Ultima fotografie a lui Ioan Ianolide înainte de trecerea la cele veșniceÎntalnirea mea în aceasta lume cu minunatul om care a fost loan Ianolide este legată de primii şapte ani din viaţă, pe care i-am petrecut în casa bunicilor, într-un cartier bucureştean pe marginea lacului ”Balta Albă”. Memoria ce i-o păstrez este vie şi profundă, iar felul în care s-a structurat şi asezat credinţa mea are o puternică legătură cu modul în care el m-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi să-L regăsesc călăuză în bucuriile sau tristeţile vieţii.

Am petrecut în primii mei ani de viaţă veri frumoase la câteva mânstiri din ţară, printre care foarte apropiate mi-au rămas Govora, din județul Vâlcea, şi Putna, din județul Neamţ. Acolo a fost primul meu contact cu divinitatea şi-mi amintesc cu o bucurie imensă cum colindam pajiştile şi dealurile din împrejurimi, cum învăţam să bat toaca şi apoi voiam rolul în serios, învârtindu-mă în jurul bisericii, cum participam exaltată la confecţionarea icoanelor, al căror meşteşug îl ştia bunicul meu, cum m-a învăţat el să-mi fac semnul crucii cu smerenie şi dăruire, cum călcam dimineaţa prin roua din curtea casei de la Putna, descoperind lumea satului o dată cu cea a aşezării mănăstireşti. Mereu mi-a lipsit satul sau viaţa de la ţară, fiindcă ambele perechi de bunici locuiau la oraş. El a reușit totuşi să mi le ofere în vacanţe, şi mă gândesc oare ce e mai minunat decât să descoperi originea o dată cu descoperirea lui Dumnezeu?

Prima lecţie de spovedanie şi apoi bucuria cu care am primit Sfânta Împărtăşanie, admiraţia pentru maicile care făceau covoare la război şi apoi privilegiul de neimaginat pentru un copil de cinci-şase anişori de a spune el singur ”Tatăl Nostru”, cu voce tare şi convingător, în timpul slujbei din biserică, iată doar câteva frânturi de amintire pe care le leg de loan Ianolide.

Îi sunt recunoscătoare pentru felul atât de firesc şi totuşi plin de tâlc în care mi-a marcat copilăria şi, deşi nu mi-a fost bunic natural, îl simt ca pe "părintele" vieţii mele.

A lăsat în urma sa un jurnal în care a scris aproape zi de zi, cu devotament şi bucurie inimaginabilă, cum cresc, cum arăt, ce boacăne fac, ce sensibilităţi am, sau temerile lui pentru mine.

Am realizat mai târziu, înţelegându-i viaţa şi puterea cu care s-a dedicat lui Dumnezeu, fără să-L părăsească nici o clipă, ce zbucium se dădea în sufletul său privitor la felul de educaţie care era mai potrivit pentru un copil în anii '80, în plină perioadă comunistă. Ce era de ales cu adevărat între o insuflare continuă a valorilor creştineşti şi râvna omului de a răzbi într-o lume a luptelor şi primejdiilor continue? Cum putea un om să aibă în acelaşi timp respect şi milă pentru cei neajutorati, trăind aproape de pilda creştină, dar şi forţa de a se propulsa în societate şi de a trăi decent? Sunt sigură că nu şi-a dat vreodată răspunsuri clare, dar a reuşit pentru mine o reţetă cu un amestec fascinant de a fi şi sensibilă dar şi luptătoare în același timp, de a-mi ţine treaz motorul minții şi al rațiunii fără ca sufletului să-i lipsească lumina şi pasiunea care te pot menţine viu în orice împrejurare.

Intrarea Odobeşti de pe aleea copilăriei mele mai pastrează şi acum paşii lui lângă ai mei, şi se întâmplă uneori să înceapă să bată clopotele când, pentru aducerea lui aminte, mai aprindem o lumânare. A fost un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu. (Bucureşti, aprilie 2006)

(Ruxandra Ludwig - David - Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 529-531)

Aristide Lefa: Ioan Ianolide - unul dintre cei mai deosebiți deținuți

Am pomenit de Ioan Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

Aici [la Targu-Ocna n.n.] m-am convins că esenţialul pentru trecătoarea viaţă a omului pe acest pămant este câştigarea vieţii veşnice. Poate mulţi vor zâmbi la afirmaţia mea, mai ales cei care nu cred în caracterul etern al vieţii. Dar numai când te afli în pragul marii treceri, în confruntarea directă cu moartea, te convingi că numai veşnicia şi nu altceva este singurul lucru esenţial. (...)

Am fost ajutat mult şi de cei în preajma cărora am avut prilejul să stau şi în special de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu...

(Aristide Lefa - Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998)

”Purtați-vă crucea” - Cel mai mare discurs al lui Ioan Ianolide

La Aiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mantuitorului Hristos - deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele - pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.

Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.

Ioan Ianolide se încleşta ca un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-I sânge. (...)

După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciulițe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormantarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane si cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas de la loan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, 2002)


Aurel State: Ianolide - radia ca o icoană făcătoare de minuni

Ianolidu, înalt și descărnat ca un mucenic, la sosirea unui nou grup primise, după aproape un sfert de veac de despărțire, vești proaspete de la logodnica sa, care-i spunea că îl așteaptă așa cum o știa. Deschiderea ușii pentru a ieși la aer îl surpă din climatul în care radia ca o icoană făcătoare de minuni, într-o convulsie apropiată epilepsiei. Rămas în celulă la întoarcerea celorlalți se scuză, cu ochii în lacrimi, că trupul neputincios nu-l mai ascultă, dar ne asigură că era hotărât să nu facă nici o concesie fiindcă după prima cădere abia a reușit să se împace cu sine și cu Dumnezeu. Unul din macedonenii aflați între noi, un fost cioban dobrogean, îl certă aspru că lăsase de bună voie să i se încuibe frica în oase.

(Aurel State - Drumul Crucii, Vol. II, pag. 258)