Mă numesc TURCU FLORENTINA, locuiesc în municipiul Roman, judeţul Neamţ din România. Sunt căsătorită şi am două fetiţe în vârstă de 14 şi 16 ani, iar eu am vârsta de 39 ani.
În anul 2008, am fost diagnosticată cu "carcinom papilar invaziv" ceea ce înseamnă cancer la glanda tiroidă. În urma intervenţiei chirurgicale din acel an, pe 14 octombrie, de ziua Cuvioasei Parascheva, mi s-a extirpat un lob al glandei tiroide. Medicul care m-a operat nu mi-a dat de înţeles că trebuie să mai fac tratamente în continuare pentru ca toate celule canceroase sa fie distruse, cum ar fi chimioterapie. Nu am mai fost la nici un spital până în martie 2014, când, în urma unei răceli care m-a afectat foarte rău, m-am dus la spitalul din Roman. Mi s-a făcut o rază la plămâni şi am fost trimisă direct la Institutul Oncologic din Iaşi. Am ajuns la acest institut pe 7 martie 2014, unde în urma altor investigaţii, medicii au constatat ca mi s-a extins cancerul de la glanda tiroidă către plămâni, cuprinzându-i pe aceştia. Mi s-a explicat că eram în metastază, toate vasele de sânge care plecau de la inimă către creier fiind afectate de cancer, ceea ce îi îngrijora foarte mult pe medici. Mi-au spus că, medical, nu era posibil ca organismul meu să reziste unei intervenţii chirurgicale sau vreunei proceduri cu citostatice sau radioterapie. Aşa că, pe 15 aprilie, mi-au făcut externare. Am stat acasă doar o singură zi, deoarece mă simţeam foarte rău şi m-am dus cu salvarea la spital la Roman. Pentru că nu aveau ce sa-mi facă la secţia oncologie, pe 24 aprilie m-a trimis cu salvarea la Institutul Oncologic din Iaşi. Au refuzat să mă primească, nici nu m-au dat jos din salvare, deoarece din documentele medicale care mă însoţeau au înţeles ca nu aveau cum să mă ajute, stadiul cancerului fiind foarte avansat. Am ajuns din nou la spital la Roman unde m-au mai ţinut doar două zile. Epuizaseră toate tratamentele medicale pe care le cunoşteau, spunându-mi clar că nu mai aveau ce să îmi facă acolo în spital.
Am mers acasă unde mai aveam de luat doar pastilele recomandate de un medic psihiatru pentru starea de depresie în care mă aflam şi pastile pentru a putea dormi. Am început să mă tratez cu ceaiuri recomandate de oameni cu suflet, care vroiau sa mă ajute cumva. Îmi aşteptam sfârşitul, dar mi se frângea sufletul la gândul că nu voi apuca să îmi cresc fetele. Nu mai aveam putere nici să vorbesc, nici să mă deplasez singură, deoarece ameţeam şi oboseam la cel mai mic efort şi mă sufocam mereu. Ajunsesem să depind total de cei din familie. Tot ce am mai găsit de făcut a fost să le dau sfaturi despre viaţă fetelor mele şi să le cer să îndeplinească ultimele mele dorinţe. În afară de cei din familie, în jurul meu au fost persoane de suflet, care mă asigurau că vor avea grijă de familia mea după ce nu voi mai fi.
În aceste momente de maximă deznădejde, a venit la poarta mea într-o după-amiază o doamnă pe care o cunoşteam şi care auzise de suferinţa mea. M-a îndemnat sa vin cu ea la Episcopie unde fusese adusă o icoană. Mi-a spus despre această icoană că este a Maicii Domnului Pantanassa, că este adusă de pe Sfântul Munte şi că este vindecătoare de cancer. M-a asigurat că daca voi merge la această icoană să mă rog cu credinţă şi din tot sufletul meu, cerându-i să mă ajute în aceste momente de cumpănă, voi reuşi să înving boala, să înving moartea.
Vreau să vă mărturisesc că eu aveam credinţă în Dumnezeu, dar în viaţa mea de dinainte mergeam la biserica doar la cele mai mari sărbători religioase de peste an sau când aveam câte un necaz mergeam să dau un acatist. De această dată m-am dus la Episcopie simţind că e altceva, că e singura mea şansă de a mă vindeca. Că Maica Domnului se va ruga către Fiul ei, bunul Domn Iisus Hristos, ca Acesta să mă ajute şi pe mine aşa cum i-a ajutat şi pe alţi bolnavi de cancer să se vindece. Am mers cu taxiul până la poarta Episcopiei deoarece eram prea slăbită, şi apoi sprijinită din ambele părţi de doamnă şi de fiica mea, am ajuns în faţa icoanei. Nu am avut cum să cad în genunchi aşa cum aş fi vrut, dar am plâns cu lacrimi fierbinţi, aşa cum nu am mai plâns niciodată, cu disperarea muribundului care nu mai are nici o altă speranţă. Am mai rugat-o să-mi dea un „Semn" dacă merit eu să-mi fie iertate păcatele şi să mai trăiesc. În timp ce mă rugam am simţit o căldură, o mângâiere în suflet, o bunătate asupra mea... dar cuvintele nu sunt îndeajuns pentru ca să pot exprima ce am simţit eu atunci în fața acestei icoane. Am plecat de la Episcopie având în mană un pliant cu icoana Maicii Domnului Pantanassa (unde sunt trecute minuni care s-au petrecut celor ce s-au rugat la ea) şi cu o cruciuliţă dăruită de doamnă, iar în suflet având un sentiment de bucurie şi de uşurare.
"Semnul" pentru care mă rugasem să îl primesc a venit chiar a doua zi, dar atunci nu mi-am dat seama de aceasta. A sunat medicul de la Institutul Oncologic Iaşi (medicul care refuzase sa mă opereze), să îmi propună să merg la un spital din judeţul Bacău, la un medic specialist endocrinolog. Bineînţeles că am mers, iar doamna doctor din Moineşti a analizat toate documentele medicale şi a constatat şi dumneaei că eram într-o stare foarte gravă, dar mi-a propus sa merg din nou la Iaşi, de această dată la Spitalul Sfântul Spiridon, la un alt medic specialist, endocrinolog. M-a programat pentru internare pe data de 21 mai 2014 de Sfinţii Constantin şi Elena. Am înţeles abia atunci că acesta era „semnul” pentru care mă rugasem să mi se arate. Cum începusem să îmi recapăt puterile, să mă pot mişca puţin mai bine fără să mai obosesc atât de repede, am mers la Episcopie să mă rog din nou la icoana Maicii Domnului Pantanassa. De această dată am reuşit să mă aşez în genunchi, şi am reuşit chiar să trec aşa de 9 ori pe sub icoană.
La acest spital mi-au făcut un nou set de investigaţii şi au descoperit în plus, că aveam o pareză a traheii din partea stângă, rămasă de la operaţia din 2008. Acest fapt îngreuna şi mai mult operaţia, pentru că pe acea parte nu aveau cum sa mă oxigeneze în timpul operaţiei. Medicul mi-a spus clar ca intenţiona să mă opereze doar ca un experiment, că din punct de vedere medical nu aveam nici o şansă, dar îmi recomanda să accept, că muream oricum în scurt timp .
Cum eu şi familia mea am semnat declaraţia că accept operaţia în acele condiţii de risc, mi-a recomandat să îmi chem familia de la Roman, să îi mai văd o dată înainte de operaţie. Am intrat în sala de operaţie având în buzunar o rugăciune şi cruciuliţa primită de la doamna care mă dusese la Episcopie. Nu am avut nici o frică, sentimentul meu era unul de bucurie, că mă duceam să mi se întâmple ceva bun. Am aflat abia după aceea că medicul spusese familiei mele că sunt două variante: ori mor pe masa de operaţie, ori, dacă trăiesc, rămân cu un handicap: mută sau oarbă. M-am trezit după 24 de ore, pe 29 mai - ziua Înălţării Domnului. Medicii de la secţia de reanimare m-au felicitat că operaţia a reuşit.
Medicul care m-a operat mi-a mărturisit că din punct de vedere medical era imposibil ca în urma operaţiei să nu rămân cu un handicap şi că a fost doar puterea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului că operaţia a reuşit atât de bine. Familia mea e foarte fericită că sunt din nou în casa noastră, iar eu sunt atât de fericită că am ajuns să mai pot să gătesc din nou pentru ai mei şi să mai fac mici treburi casnice, încât am uitat de recomandarea medicului de a nu face efort fizic.
Medicul m-a avertizat ca mai am de luptat cu boala, iar eu sunt convinsă că rugăciunile către Maica Domnului Pantanassa (vindecătoare de cancer) m-au ajutat să trec peste această problemă de sănătate, de parcă nici nu aş fi fost bolnavă. Am avut şi am tot timpul cu mine pliantul cu icoana Maicii Domnului Pantanassa şi cu exemple de minuni întâmplate celor ce s-au rugat la ea. ŞTIU CĂ MĂ VA AJUTA ŞI ÎN CONTINUARE.
Când am ajuns pentru prima dată în faţa icoanei, mi-am încredinţat atât trupul, cât şi sufletul în mâinile Maicii Domnului. Am hotărât atunci că viata mea se va schimba, că voi merge mai des în casa Domnului. Îmi doresc să merg mai des la biserică pentru a-i aduce slavă lui Dumnezeu, pentru a-i mulţumi şi a mă ruga. Să Îi mulţumesc că m-a iertat pe mine păcătoasa şi că am mai primit o şansă să trăiesc alături de familia mea. Să mă rog pentru toţi cei care m-au ajutat sa trec cu bine peste această cumpănă a vieţii mele. Să mă rog pentru cei care au făcut posibil ca icoana în faţa căreia m-am rugat să mă vindece, anume icoana Maicii Domnului Pantanassa - să fie chiar în oraşul meu, la Episcopia din Roman, pentru că nu aş fi avut posibilităţi materiale şi nici putere fizică sa mă deplasez la o icoana făcătoare de minuni din altă localitate.
Fac această mărturisire, astăzi 14 iunie 2014, pentru a-i aduce slavă lui Dumnezeu, care a ascultat rugăciunile făcute de mine şi de Maica Domnului către EL şi pentru a recunoaşte convingerea mea că icoana Maicii Domnului Pantanassa de la Episcopia din Roman m-a ajutat să mai trăiesc.
(
Turcu Florentina-Claudia)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu