Marius Drăjan: O Cruce asupra României – ultima parte

Urmare de aici. 18. MOGLĂNEȘTI/ La Moglănești e cum nu se poate mai bine. Sunt singur într-o încăpere care îmi place foarte mult, atât din pricina icoanelor de pe pereți, aranjate aproape la fel cum mi-am aranjat eu icoanele în căsuța de la Humor, datorită măsuței pe care am transformat-o în masă de scris, cât și datorită faptului că jumătate din odaia mansardată e mai ridicată decât restul încăperii. Cele două trepte de lemn care fac trecerea de la un nivel la altul dau acestei camere un aer deosebit, ”artistic”. Aici încep să scriu această istorisire. La plecare, Părintele Onisim îmi cere să-l rog pe Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, duhovnicul meu, să se roage pentru obștea de aici. - Să se roage el, așa, ca un călugăr adevărat, îmi spune el. Mare faimă are Părintele Ioan. Duminică reușesc să-mi recuperez cărțile de la Mănăstirea Sfântul Ilie. Le aduc la Mănăstirea Moglănești și i le dăruiesc Părintelui Onisim. Iar luni de dimineață plec mai departe. 19. ȘURA HAIDUCILOR/ Luni dimineața plouă. Bocancii mi se morfolesc de îndată. Am vrut să-mi cumpăr niște cizme de cauciuc de la Toplița, dar am renunțat. Bocancii m-au ținut până aici, în chip minunat. În fapt, sunt niște papuci mai zdraveni, din piele întoarsă, galbenă, cumpărați de la Second Hand. Mă gândesc să fac cu ei tot pelerinajul și să îi păstrez ca amintire a lui. Așa că de la Toplița mi-am luat doar niște teniși cu care am umblat pe la Moglănești, până mi s-au uscat papucii. Către prânz, ploaia se potolește. Bocancii mi se usucă imediat. Urc către Borsec pe frumoasele serpentine ale muntelui din care țâșnește minunata apă minerală. Pe drum se oprește în dreptul meu un om cu un Logan și îmi întinde niște covrigi. Nu îi iau, pentru că postesc. Îi dau eu, în schimb, un pliant cu pelerinajul meu și îi explic că am mai tăiat din el. Cumva simt că prin covrigi a căutat să mă testeze. La Borsec mă interesez pe unde aș putea să înnoptez. Cea mai bună idee pare să fie să ajung până la hanul de la Corbu. Ajung cu bine la acest han, frumos și primitor, numit ”Șura Haiducilor”. E mult mai ieftin decât pensiunea la care îmi petrecusem ultima noapte. 20. ISPITE DE SFÂRȘIT DE DRUM/ A doua zi, de dimineață, trec prin cel mai credincios sat pe care l-am întâlnit în călătoria mea. Oamenii de aici se întrec să-mi iasă în cale. E satul Bradu, de la intrarea în Județul Neamț. Dar înainte de a ajunge aici mai avusesem o surpriză. La benzinăria de la ieșirea din Tulgheș mă așteptase omul care mă îmbiase cu covrigi în ziua precedentă. Îmi mulțumise ”pentru ce faci pentru noi” și îmi dăduse o sută de lei. Așadar, ziua începuse cum nu se poate mai bine. Dar, după ce trec de Bradu, începe iar ploaia. Parcă mai întețită decât în zilele trecute. Încep să mă gândesc să mă opresc mai înainte de Petru Vodă. Știu, de pe Internet, că e o pensiune la Grințieș. Dar la pensiunea asta, în jurul căreia roiesc personaje mult prea vesele pentru o zi de post, nu sunt primit, așa că merg mai departe. Apoi, după o discuție telefonică cu o măicuță de la Petru Vodă, care îmi spune că ar trebui să înnoptez trei kilometri mai sus, la mănăstirea de călugări, am iar ispita de a mă opri la o pensiune. Deși ploaia se mai domolește, puterile și voința mea sunt cam pe ducă. Și mi se pare că nu mă ajută nimeni. Drumul de la Grințieș până la Poiana Largului mi se pare nespus de lung. Iar la intersecția cu drumul care vine de la Vatra Dornei, chiar în acea intersecție de la capul podului, mă mai așteaptă o surpriză. E oprită acolo o utilitară portocalie, cu număr de Suceava, cu niște muncitori echipați și ei în portocaliu. Când mă vede, unul dintre ei pune mâna pe o lopată și începe să izbească cu ea în stâlpul indicatorului din scuarul intersecției și în pavaj. - Huooo!!! Nebunule!!! Piei, satană!!!, începe să strige ăsta, făcând un zgomot asurzitor. Și mă face în toate felurile. Dar nu-l bag în seamă, ci trec mai departe pe pasarela podului. Cei trei oameni în portocaliu se urcă în dubița utilitară și vin și ei de-a lungul podului. Când ajung în dreptul meu îmi mai strigă vreo câteva, apoi opresc de cealaltă parte a podului, în intersecția unde se deschide drumul către Petru Vodă și Târgu Neamț. În acea intersecție e o pensiune. Trec cu pași măsurați chiar pe lângă autoutilitara oprită în centrul intersecției și intru în pensiune. Cumva, în încercarea asta a mea de a scurta această etapă de drum stă, la nivel semi-conștient, și vorba zănatică pe care mi-a spus-o un popă român din Scoția, anume că nu voi putea face ”patruzeci de kilometri pe zi, de la Tulgheș la Petru Vodă, pe drum de munte”… O prostie. Popa ăsta habar nu are că râurile, deci și Bistrița, nu curg la deal. Dar pe multe le încurcă el. Se pare că, cu cât sunt mai ”teologi” și se cred mai grozavi, cu atât preoții noștri se rup de Duhul Sfânt, care nu i-ar lăsa să vorbească în afara Adevărului. Din păcate, aceștia spun multe prostii, iar tendința omului e să îi creadă. Dar nu mă pot primi acolo. Întreb dacă mai e vreo pensiune și pe lângă mănăstire și mi se spune că da. Nu mă deranjează că nu sunt primit aici. Chiar mă gândeam că Părintele Iustin vrea să înnoptez la el și că de asta nu am găsit loc la Grințieș. Și iată că așa și pare să fie. Cu aceste gânduri, birui ispitele care mă prinseseră în mrejele lor: că nu voi fi bine primit la mănăstire, așa că ar fi bine să înnoptez la vreo pensiune, că oamenii locului nu sunt așa de credincioși cum speram eu să fie nemțenii și tot așa. Pe undeva, mă apasă și gândul că nu mă ajută nimeni, că lucrarea mea nu are roade. ”Măcar cei de la Mănăstirea Paltin ar fi trebuit să știe ce fac…”, îmi tot spun, ”măcar ei…” Urc și cei câțiva kiloemtri pe care mi-ar fi plăcut să găsesc un sprijin și ajung cu bine la mănăstire. Aici grijile mele se spulberă: sunt destul de bine primit. Iar aproape de Miezul Nopții mai am o surpriză: vine în încăperea mea un călugăr de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului. Dar e târziu și nu apucăm să vorbim. În plus, eu sunt încă prins de o anumită dezamăgire în privința călugărilor. M-aș bucura să fie toți înainte-văzători. M-a întărit în ispitele ultimelor zile vorba Părintelui Onisim, de la Moglănești, care mi-a spus că aceste ispite vor veni. 21. ULTIMA ZI/ Îl salut pe monahul de la Sihăstria Rarăului, pe care l-am trezit cu pregătirile mele, și plec. Vremea pare bunicică, dar mi se pregătește o surpriză. Cum încep să urc muntele, începe ploaia. Apoi ploaia se transformă în chiciură ca să ajungă, spre vârful muntelui, o ninsoare înviforată. Mi-au înghețat mâinile pe cruce într-atât încât nu mai pot scoate pliante din buzunarul fâșului. Sunt oprit de niște agenți de pază care treceau pe lângă mine într-o mașină și îi rog să-și ia singuri plainte din buzunarul meu. Mi-au înghețat și picioarele în bocanci. La coborâre, în primul sat, la primul magazin, îmi cumpăr pungi de zece bani, îmi schimb șosetele și îmi învelesc picioarele în aceste pungi. Așa mai merge. Nu știu unde voi lăsa crucea când voi ajunge la Târgu Neamț, iar gândul acesta mă frământă. Mă rog să facă Dumnezeu să găsesc pe cineva care să o primească. Trec de drumul Sihăstriei, apoi de Schitul Braniște – unde doi călugări se uită lung, de departe, după mine – și-ajung cam în dreptul Mănăstirii Neamțului, unde îmi iese în cale un om. Omul e paznic și îngrijitor la rezervația de zimbri și e foarte curios de ce fac. Îi explic. Îi spun și că n-am cui să-i dau crucea și se învoiește să o ia el. Locuiește la una din casele din spatele Bisericii din Humulești, chiar pe ulița pe care locuise marele povestitor Ion Creangă, care azi îi poartă numele. Mă va aștepta acolo, pentru că el va sta să prindă o ocazie. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru că a rânduit lucrurile atât de bine. La Humulești trec pe lângă postul de poliție, iar polițistul mă oprește. Dar sunt extrem de liniștit: pelerinajul meu s-a sfârșit. Cum nu are ce-mi face, polițistul, care a vorbit la telefon cu șefii lui despre mine, îmi dă drumul. Câteva mașini opresc în preajma mea, ca șoferii lor să mă întrebe ce e cu mine. Ar fi fost bine să fie așa tot drumul meu… Într-un târziu, ajung la Vasile, așa îl cheamă pe omul care primește crucea, și așezăm crucea sub un copac. În vreme ce mănânc în casa lui Vasile, ne mai și povestim unele și altele. Omul e credincios, iar băiatul lui, care lucrează împreună cu el, a făcut Seminarul Teologic. În timpul discuției, sfătos cum sunt, încerc să-i sugerez lui vasile ce să facă cu crucea – poate să o dea cuiva care face un schit etc, dar el mi-o taie scurt și cu multă dreptate: - Nu trebuie să plănuim nimic. Să vedem ce va rândui Dumnezeu să fie cu ea, la cine va vrea Dumnezeu să ajungă. Iată cum primesc, în câteva cuvinte, o veritabilă lecție de Credință. În aceeași seară, cu o succesiune de trei ocazii, ajung la Humor. Aici mă așteaptă o surpriză nu tocmai plăcută… Din pricina ploilor din ultimele zile și a acoperișului învechit, apa a început să se infiltreze prin tavan. Dar acum mă gândesc la altele… Ce să fac? Cum va fi viața mea de acum înainte? Spre ce să mă îndrept? La sfârșitul acestui pelerinaj mă încearcă sentimente contradictorii. A meritat? Reacția oamenilor a fost mai degrabă de indiferență… Mi-am mai și dat peste cap canonul de rugăciune, pentru că pe drum, cu binecuvântare de la duhovnic, nu am mai făcut metanii sau închinăciuni. Dar, dacă nu l-aș fi făcut, aș fi regretat toată viața. Așa, odată încheiat, mă rog să fie primit de Dumnezeu ca rugăciune pentru mine, pentru cei dragi mie, pentru toți cei din neamul meu și pentru țara noastră. Sunt câțiva oameni pentru care această cruce asupra României, această sabie înfiptă între solzii balaurului care a pus stăpânire pe inima Bucureștilor, e foarte importantă.