Lansarea cărții „Prin coline și neguri!” - volumul III din seria „Drumul spre Vozia

Cărțile au ajuns la Librăria Sophia.

Puteți comanda seria "Drumul spre Vozia" la adresa edituraevdokimos@gmail.com

Un basm fantastic despre spiritul veșnic românesc: „Drumul spre Vozia”

S-a spus despre Drumul spre Vozia că ar fi un roman fantasy românesc. De ce și în ce fel este un roman fantasy, au demonstrat-o magistral cei inițiați în tainele acestui (nou) gen literar. Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm - arhaic și modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. Scris după toate regulile basmului clasic - reliefate, printre alții, de un Vladimir I. Propp. Parcurgându-l febril (fiindcă acțiunea celor 3 eroi - Dan, Mitu și Surdu - te prinde în mrejele ei chiar de la primele pagini), cititorul reînvie în sufletul său, prin mijlocirea autorului-oficiant - arhetipurile care definesc spiritul nostru românesc. Așa se face că eroii sunt însoțiți și ajutați pe drumul lor spre Vozia, atunci când este nevoie, de o întreagă galerie de personaje care au fost chemate să participe la acțiune - fiindcă, poate, lâncezeau de prea multă vreme, nebăgate în seamă, între copertele prăfuite ale antologiilor de folclor: Iele („făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi”, cum le caracterizează autorul într-un alt text), Urieși, Strigi, Pitici (mai ales cei blânzi, blajinii), Balauri, Bouri, Cerbi, Unicorni... Drumul Trecătorii, Pădurea cea Mare, Turnul Morții, Castelul Negurilor sunt puncte fixe, topos-uri într-un scenariu inițiatic la care participă eroii, dar și cititorul. De pildă, drumul - în etnologia riturilor de trecere- semnifică părăsirea lumii cunoscute și ordonate, de obicei a satului (care avea și un centru și care era perceput de locuitorii săi ca un adevărat Centru al întregului cosmos – în care erau integrate simbolic lumea cerească, lumea terestră și cea infernală) și pătrunderea într-un teritoriu necunoscut, primejdios, sălbatic, lipsit de repere care ar te-ar putea ajuta să te orientezi cât de cât. Pădurea este un loc al primejdiilor de tot felul ( ea te poate face și să îți pierzi chipul omenesc- „poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise”, citim, în treacăt, la finele acestui prim volum), dar și locul în care se desfășurau, în mod tradițional, inițierile. În cadrul lor, parcurgând stadiile unui anumit rit de inițiere, foștii băieți deveneau, dintr-odată, bărbați în toată puterea cuvântului. Adică oameni responsabili, capabili să se jertfească pentru casa, familia, comunitatea în sânul căreia văzuseră lumina zilei. Plecați în călătoria prefigurată de basm, cei trei eroi centrali - cot la cot cu un al patrulea, cititorul, [care, fie vorba între noi, stă cu sufletul la gură pentru soarta celor trei eroi, nădăjduiește pentru ei într-un ajutor nesperat, o urăște de moarte pe vrăjitoarea Enga, ar distruge cu mâna lui dacă i-ar sta în puteri fluierele celor 9 blesteme și câte și mai câte nu mai pătimește pe parcursul lecturii!], vor avea numai de câștigat: în ciuda primejdiilor și a suferinței care îi așteaptă, eroii se vor realiza pe ei înșiși ca eroi de la o pagină la alta. Ce va câștiga, însă, cititorul? Dincolo de plăcerea directă a lecturii, se va bucura să descopere un univers românesc descris minuțios de autor. Se va încânta, din preaplin, și de un grai românesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l însușim (notele de subsol presărate de părintele Mihai-Andrei Aldea de-a lungul textului ne vor ajuta în acest sens). Negreșit „făptură” „fire”, „zare” exprimă mult mai mult din complexitatea și taina creației lui Dumnezeu decât „natură”, „esență” sau „orizont”. Iar „zănatic” are un substrat poetic, inocent pe care cuvântul „nebun” nu îl posedă. Din această perspectivă, a raportului dintre fond și formă, Drumul spre Vozia este o lume românească descrisă, povestită meșteșugit, „turnată” cu artă într-o limbă românească. Deși aparent secundară, înclin să cred că aceasta este, în fapt, o miză importantă a cărții, un pariu câștigat de autor. Câte volume de așa-zise povești nu au inundat în ultimii ani piața de carte și care, în realitate, nu au nicio legătură cu povestea - nici prin logica intrinsecă narațiunii, nici prin compoziția personajelor și cu atât mai puțin prin cuvintele puse în mișcare?! Basmele au și o importantă dimensiune morală, etică. Basmul edifică. Tinerii care vor citi trilogia Drumului spre Vozia vor învăța, pe parcursul acțiunii romanului, o mulțime de lucruri despre valorile neamului românesc: spiritul de jertfă, dragostea neîntinată, vitejia, comuniunea sufletească [de pildă, sub amenințarea Nălucilor, Dan, Mitu și Surdul, devin una printr-o șoaptă: Vom Birui!] cinstea, nădejdea în schimbarea sorților, lăsarea în voia lui Dumnezeu și, mai cu seamă, despre puterea lăuntrică pe care ți-o conferă credința în dumnezeiasca Sa purtare de grijă. Învățături care le vor fi utile pe parcursul drumului propriu, în povestea vieții lor. În vremurile noastre de pe urmă, în sfera publică eroicul - ca dimensiune umană și ca ideal existențial - este cu totul ignorat. Valoarea idolatrizată de lumea noastră pragmatică, hedonistă și consumeristă este, evident, aceea a utilității. A deprinderii de a vâna în orice situație un maxim de profit, cu un minim de costuri. De a căuta cu obstinație plăcerea și de a evita, cu orice preț, orice formă de suferință. Înclin să cred că un alt merit al cărții este acela că trezește în sufletul cititorului interesul pentru eroic sau chiar râvna de a păși pe urmele eroilor zugrăviți între paginile ei. Oricine decide să facă întotdeauna binele, în ciuda adversităților îndurate, în dezacord cu interesul și logica lumii noastre cotidiene căzute este, într-un anumit fel, un erou. Cartea de față (în toate cele trei întruchipări ale ei) ne reînvață valoarea suferinței asumate, măreția jertfei pentru un ideal. O credință străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obișnuiește să se depene povești. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziți de duhul înstrăinării de neam și de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini. Cine pășește pe Drumul spre Vozia ajunge să spere, după o vreme, un singur lucru: uimindu-se de priveliștile care i se deschid privirii, nădăjduiește să fie un drum fără de capăt. Fie ca fascinanta călătorie în care am pornit acum să nu cunoască sfârșitul!(Ciprian Voicilă)

Marți, 4 iulie 2017, de la 18.30, lansăm volumul 3 din "Drumul spre Vozia" semnat de părintele Mihai-Andrei Aldea. Vă așteptăm!

După doi ani, a venit vremea publicării - şi lansării - celei de-a treia părţi din Drumul spre Vozia. Bucurie pentru cititorii care o aşteptau de multă vreme, emoţie pentru autor, un eveniment care să ne adune pe toţi! Noul volum apărut la Editura Evdokimos, "Prin coline şi neguri!", însoţeşte eroii prin meleagurile de legendă şi basm ale unei lumi româneşti fantastice, în adâncimi de trăire şi cunoaştere, de luptă şi minuni. Care duc mai departe, neaşteptat de departe, toate frumuseţile şi uimirile primelor două părţi ("Cei trei şi Pădurea cea Mare" şi "Cei trei şi luptele Deralei"). Oliviu Crâznic şi Ciprian Voicilă ne vor împărtăşi ceea ce au găsit şi au trăit ei în carte, într-o prezentare condusă de Stelian Crăciun. Vă aşteptăm să ne bucurăm împreună! Şi să punem întrebări vorbitorilor, desigur!

Iași, 24 iunie 2017, ora 18.00: Conferință despre Sfinții Închisorilor

Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei vom desfășura săptămâna viitoare o serie de manifestări comemorative la Iași: Catedrala Mitropolitană Iași: Ora: 9:00 – Sfânta Liturghie; Ora: 11:00 – Slujbă de mulțumire și parastas pentru pătimitorii temnițelor și luptătorii anticomuniști. Ansamblul Mitropolitan Iași, Sala Iustin Moisescu: Ora 18: întâlnire cu foștii deținuți politici Marin Răducă, Jacques Iamandi, Demostene Andronescu și scriitorul Ciprian Voicilă. Cărțile Memoriei Anticomuniste ne însoțesc și la Iași, în cadrul întâlnirii va exista și un stand de carte al editurii noastre, Evdokimos, de unde veți putea procura zeci de titluri din categoriile memorialistica detenției, sfinții închisorilor, rezistența anticomunistă etc. Va așteptăm cu drag! Cezarina Condurache/ Fundația Profesor George Manu.

Conferință la Târgoviște - „VALERIU GAFENCU – SFÂNTUL ÎNCHISORILOR”

Asociaţia Literata, în colaborare cu Fundaţia „Profesor George Manu” şi Biblioteca Judeţeană Ion Heliade Rădulescu” organizează în data de joi, 23 februarie 2017, începând cu ora 17.00, la sediul bibliotecii judeţene din Târgovişte (Str. Stelea, Nr. 2), conferinţa cu titlul „Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor”. În cadrul conferinţei care se desfăşoară cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Târgoviştei se va rememora personalitatea lui Valeriu Gafencu, unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. Născut în Basarabia, în anul 1921, Valeriu absolvă şcoala primară şi liceul în zona natală (Sîngerei, Bălţi), apoi îşi continuă studiile înscriindu-se la Facultatea de Drept de la Iaşi, imediat după anexarea forţată a Basarabiei de către sovietici în anul 1940. Fire entuziastă şi idealistă, activează în cadrul Frăţiilor de Cruce – organizaţia de tineret a Mişcării Legionare, militând pentru educarea tineretului conform normelor creştine şi în spiritul iubirii de neam. La vârsta de doar 20 de ani, este arestat şi condamnat de regimul antonescian, în anul 1941, la 25 de ani de închisoare pentru vina de a fi continuat şedinţele de instruire şi după scoaterea în afara legii a Mişcării. Este încarcerat la închisoarea din Aiud, apoi la Piteşti şi Văcăreşti, ultima destinaţie fiind penitenciarul-spital din Târgu-Ocna unde a şi trecut la Domnul în anul 1952, pe când avea 31 de ani, urmare a multiplelor probleme de sănătate acumulate în timpul celor 11 ani de temniţă grea în care a trebui să îndure frigul, înfometarea, dar mai ales nenumărate torturi specifice regimului de exterminare. Valeriu Gafencu a dobândit în închisori, după multă nevoinţă personală, după un timp îndelungat de studiu al cărţilor sfinte şi după perioade de post şi rugăciune, o stare înaltă de sfinţenie care a rămas consemnată în mărturiile depuse de cei care i-au fost tovarăşi de celule: „Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos. Înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu.” – Ioan Ianolide. „Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. Valeriu era deasupra înţelegerii. Nu am nicio îndoială că este un sfânt.” – Pr. Gheorghe Calciu. Evenimentul beneficiază de prezenţa domnului Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Ţăranului Român, persoană care a studiat în profunzime fenomenul „sfinţilor închisorilor”, scriind mai multe articole şi cărţi în domeniu. Acesta va prezenta cu această ocazie şi câteva cărţi dedicate celor care au pătimit în închisori pentru credinţă, cărţi apărute la Editura Evdokimos. Un stand al acestei edituri va fi amenajat în cadrul sălii de conferinţe, doritorii putând să achiziţioneze cărţi la preţ de editură. De asemenea, actriţa Camelia Varga va recita câteva poezii scrise chiar de Valeriu Gafencu, iar formaţia instrumental-vocală „Basarabii” coordonată de dl. Alexandru Udrea va interpreta câteva melodii specifice tematicii conferinţei. Vor fi proiectate şi secvenţe din documentarul realizat de TVR Internaţional, dedicat lui Valeriu Gafencu - „Noaptea pătimirilor”. Cele de mai sus sunt doar reperele principale ale conferinţei, în cadrul acesteia urmând a se desfăşura şi alte momente. Intrarea la eveniment este liberă. Având în vedere locurile limitate, rugăm pe cei interesaţi să vină la conferinţă începând cu ora 16.30. Conferinţa va începe joi, 23 februarie 2017, la ora 17.00 şi se va termina în jurul orei 19.00. Vă rog să mediatizaţi evenimentul. Cătălin-Constantin DUMITRU/ Asociaţia LITERATA

Luni, 20 februarie 2017, de la ora 18 lansăm la Librăria Sophia „Îndreptarul la spovedanie” scris de Valeriu Gafencu

Lansare de carte - 20 decembrie 2016

Marţi 20 decembrie, ora 18, vom lansa la Librăria Sophia volumul: „CRĂCIUN ÎNTEMNIŢAT. Sărbătoarea Naşterii Domnului în temniţele comuniste şi după eliberare, în amintirile mărturisitorilor”, ediție alcătuită şi îngrijită de Cezarina Condurache, cu o prefață de Pr. Prof. Conf. Dr. Constantin Necula. Invitaţi: Pr. Nicolae Bordaşiu, Vasile Jacques Iamandi, Ciprian Voicilă şi actriţa Crenguţa Hariton - care va recita versuri din volum. Vă aşteptăm cu mare drag!

O carte fascinantă ca o călătorie inițiatică: „Cealaltă față a exilului” de Erast Călinescu

Cealaltă față a exilului, de Erast Călinescu, volumul recent apărut la Editura Evdokimos, este o carte-mozaicată, o oglindă a vieții tumultoase a autorului. În ea sunt surprinse instantanee de viață. Citind-o, simți că în această narațiune primează „viul vieții”, bucuria de a trăi, întâmplările personale, mai degrabă decât interpretarea lor și judecățile de valoare. Vă mărturisesc faptul că m-a cucerit, în primul rând, tonalitatea pe care și-a ales-o vocea naratorului: nu este moralizatoare, patetic-alarmistă, grandilocventă sau excesivă. Scriitorul a descoperit buna cumpănire a cuvintelor (adevărate vehicule care transportă senzații, percepții, reprezentări, afecte, idei), dar și a trăirilor care, puse împreună, pun în scenă o lume veridică, palpabilă, armonioasă. Veridicitatea ei este dată, mai înainte de toate, de firescul cu care este ea scrisă. Ai zice că bunul-simț este, iată, nu doar o valoare morală ci și una… estetică. Acest tip de scriere va aduce, cred, schimbări semnificative în viața morală a cititorilor ei tocmai pentru că nu se vrea una moralizatoare. Îi lipsește moralina (Friedrich Nietzsche), atât de urâcioasă sufletului omenesc, ea fiind însă o carte edificatoare, cititorul putând extrage din întâmplările narate un tâlc, o pildă, o înțelepciune. Surprinzătoare pentru mai tânărul cititor este și folosirea cu majusculă a unor cuvinte precum Mama, Tata, Bunica, Țara, Credința, Tradiția – cuvinte care scrise așa, cu majusculă, își recapătă demnitatea pierdută în negura vremii și în trivialitatea vieții din zilele noastre. Privită într-un context cultural românesc mai larg, putem spune că scrierea ei este un act de recuperare a memoriei privind anumite episoade ale istoriei interbelice și postbelice a României. Ne putem pune întrebarea legitimă: ce l-a determinat pe autor să o scrie, care a fost mobilul său interior. „Căutarea unei alte vieți, mai pline, mai drepte, mai omenești” – ne lămurește domnul Erast Călinescu în scrisoarea sa către cititor. Căutarea – iată cuvântul cheie al cărții. Ne căutăm pe noi înșine. Căutăm să ne depășim, să devenim astăzi mai buni decât am fost ieri. Căutăm rostul vieții noastre. Îl căutăm pe Dumnezeu și voia Sa pentru noi. Cartea începe, deloc întâmplător, cu evocarea Bunicii dintr-un sat de lângă Cernăuți – inima Bucovinei („pământ sfânt românesc, răscolit de oasele celor care l-au râvnit și ale celor care l-au apărat, pământ binecuvântat de faptele voievozilor și de ctitoriile lor”, cum îl descrie domnul Erast Călinescu), o femeie simplă dar care și-a crescut copiii și nepoții, jertfindu-se pe sine și sădindu-le în suflete credința în Dumnezeu. O femeie a cărei viață s-a împletit permanent cu rugăciunea. În ochii cititorului și pentru cititor, Bunica retrezește la viață, din uitare, acea lume de odinioară a satului românesc, populată cu feți frumoși, zmei, cu șarpele protector al casei – o lume telurică, elementară, infuzată cu simplitate naturală și ordonată de ritualul vieții cotidiene românești de altădată: mese patronate de autoritatea drăgăstoasă a bunicului, ospățuri cu arome de hulubi din aluat dulce, mămăligă aurie aburindă pe fundul de lemn și tăiată cu sfoara, laptele dătător de viață și putere – adus cu oala de lut și băut din strachină-, somnul dulce al nepoțeilor, la ceas de seară, privegheat de îngerașul veghetor. O viață tihnită petrecută în limitele ordinii firești și dumnezeiești. Acest mediu spiritual își va pune amprenta de neșters asupra ființei spirituale a autorului, marcându-i întregul parcurs al vieții: format în spiritul dragostei pentru glia strămoșească, purtând în forul său interior sentimentul tutelar al iubirii neamului românesc, eroul acestei cărți va avea la îndemână repere solide, străvechi, cercate de trecerea vremii, repere care îl vor ajuta să nu se piardă pe sine în negura adusă de comunism, dar nici să se în-străineze cu totul mai târziu în „Minunata” Lume Nouă. Viața tihnită a primei copilării va fi spulberată de vifornița roșie, antihristică a bolșevismului, care pătrunde în Cernăuți semânând peste tot panica, jaful, terorismul și dezmembrând familiile – totul petrecându-se sub deviza absurdă: „Trăiască regele Stalin!” Cedarea Bucovinei- mai corect spus, crucificarea Bucovinei,va aduce cu sine încercarea nenumăratelor familii de români de a fugi, de a se apăra de hoardele bolșevice, bezmetice. Familia autorului pleacă în refugiu. Dus de șuvoiul evenimentelor la Câmpulungul Moldovenesc, autorul își va continua aici, la Liceul Dragoș Vodă, studiile începute la Cernăuți. Mai târziu se va întoarce într-un Cernăuți desfigurat de hoardele roșii și își va da examenul de admitere în clasa a-5-a la Liceul „Mitropolitul Silvestru”. Urmează apoi „refugiul fără de întoarcere”, din vara lui 1944, pe când autorul avea doar 17 ani: Curtea de Argeș, Deva (unde va termina și ultima clasă de liceu), Orăștie (unde își va susține cu succes bacalaureatul). Descrierea drumului pe care îl face autorul în trenul foamei, pentru a aduce acasă făină din Oltenia și atmosfera vieții sociale românești amenințată de spectrul foametei ( în special, scena cu mamele disperate care își trimiteau copiii lihniți de foame să mănânce jir și ghindă din pădure) marchează în mod indelebil sufletul cititorului, ajutându-l să înțeleagă, o dată în plus, în ce a constat „eliberarea” pe care le-au oferit-o trupele sovietice românilor. Pe acest fundal al conflictului- existențial și ideologic- generalizat, personajul-narator al acestei cărți se implică – susținut de elanul tineresc și de puritatea idealului unei întregi generații de cruciați ai Ortodoxiei și ai românismului – în confruntarea cu noua dictatură care se înstăpânise asupra României: „Candela, mereu aprinsă, – scrie dânsul – ne lumina speranțele: scriam și multiplicam manifeste anticomuniste și le lipeam, nopțile, pe zidurile orașului. Chemam lumea la rezistență, în numele Crucii, în numele neamului nostru românesc”. Atât participarea la manifestațiile anticomuniste ale „studențimii conștiente”- care l-au adus în atenția organelor Siguranței-, cât și foametea care bântuia prin Moldova îl determină pe autor să renunțe la ideea de a urma Facultatea de Medicină din Iași și să se refugieze în Timișoara, unde va urma cursurile Facultății de Agronomie. Din această perioadă a formării de sine, rămân memorabile rândurile încărcate de duioșie în care este zugrăvit Flor, „adevăratul frate de cruce” al naratorului, cu care se înfrățise crestându-și o cruce sub pumn – episod care stârnește în sufletul cititorului imagini arhetipale din basmele românești cu Făt Frumos și nostalgia unei vieți în care adevărata prietenie – camaraderia – se îmbrăca în straiele străvechi ale haiduciei. În 1948, la finele anului universitar, autorul se înscrie la Facultatea de Zootehnie din București, pe care o va absolvi dând „examenul de stat”, echivalentul licenței din zilele noastre. Este repartizat în calitate de cercetător la Institutul de Cercetări Zootehnice, unde va cunoaște atmosfera irespirabilă pe care o creaseră aici comuniștii: ostracizarea specialiștilor unanim recunoscuți în țară și străinătate (cum era doctorul Gh. K. Constantinescu, întemeietorul științei zootehnice românești), ținerea sub cheie a lucrărilor de specialitate, epurarea lucrărilor de specialitate din biblioteca institutului, lucrări scrise de autorii occidentali, participarea la cursurile obligatorii de marxism și la munca patriotică. Ochiul vigilent al Partidului supraveghea întregul spectru al vieții publice și private, impunând noi imperative categorice, precum: Mai bine-mai iute-mai eficient! Ajuns în 1957 într-o stațiune experimentală situată la 20 de kilometri de Cluj, personajul- narator va constata și aici incultura crasă îngemănată inextricabil cu reaua-voință și „gândirea captivă” (Czeslaw Milosz), opacă, pe care nu se sfiau s-o etaleze politrucii comuniști: directorul politic al stațiunii experimentale a întocmit un raport din care reieșea că niște mânji se îmbolnăviseră de bronhopneumonie pentru că „mâna criminală” a „dușmanului de clasă” răspândise în mod misterios – dar care era unul evident pentru organele de control- microbii, microbi care nu fuseseră descoperiți la fața locului, prin pășune, deși tovarășul director îi căutase prin iarbă. În urma raportului întocmit, trei medici veterinari au fost arestați pentru trei luni și încadrați în categoria deținuților de drept comun. Mi s-a părut, deopotrivă, extrem de interesantă mărturia autorului privind mijloacele pe care le-au folosit comuniștii pentru colectivizarea României. „Revenind la problemele stațiunii noastre- scrie dânsul- „conducerea de partid” îi era încredințată potcovarului unității, un tovarăș aproape analfabet, cu nasul roș de băutură, dar dușman crâncen al burgheziei”. În 1969, autorul devine, după multe încercări, suportând multe neplăceri, doctor în agronomie. Tot în 1969 Securitatea încearcă să-l racoleze. Momeala o reprezenta plecarea pentru un an de zile la studii de specializare în Finlanda. În schimb, autorul ar fi trebuit să devină ceea ce în limbajul comun poartă numele de „turnător”: să întocmească caracterizări scrise despre colegii săi de muncă, mai ales dacă aceștia manifestau o „atitudine dușmănoasă”față de regimul comunist. Încercările securității eșuează fiindcă autorul acestei cărți le face o descriere pozitivă colegilor săi, relevându-le calitățile de buni români și buni profesioniști în meseria lor. În 1983, obține pașaport și se autoexilează, după multe șicane venite din partea securității: „Așa am pornit-o, în acest exil voluntar, care era, de fapt, cel de-al treilea refugiu politic din viața mea: două, din Bucovina, din calea tancurilor sovietice și acest exil, din nedreptatea și ticăloșia comunistă de la noi…” Urmează experiența exilului, a străinătății, a cererii de azil politic în Canada și a alterității – a întâlnirii cu tipul uman occidental, în varianta Quebec. Autorul consemnează cu acuitate principala calitate umană a canadienilor – naturalețea lor- dar și noile cutume care, în timp, îi conduce, ca națiune, la autoextincție: liberalizarea avorturilor, căsătoriile „unisex” combinate cu adopțiile de copii, abandonul școlar, înclouirea populației locale cu valul de imigranți. Apar mici instantanee din viața cotidiană a canadienilor din care cititorul român înțelege relativismul moral (binele, așa cum îl înțelegi tu, poate fi perceput de celălalt ca rău), șubrezenia și superficialitatea relațiilor umane și deformarea acestora sub optica noilor ideologii politice, cum ar fi feminismul. Experiența existențială a în-străinării, a desțărării -cum o numește autorul- atrage inevitabil dorul (cuvânt provenit din latinescul dolus-dolere), durerea provocată de despărțirea de matricea natală, de ACASĂ, cu întregul ei univers de semnificații (glia, strămoșii, cei lăsați în urmă în negura dictaturii comuniste, care ar fi putut pătimi de pe urma deciziei sale de a se autoexila, prietenii): „Cealaltă față a exilului este exilul din sufletul desțăratului, simțământul față de ce-a lăsat acasă, de ce se petrece acolo de unde a plecat, după plecarea sa”. Cititorul este făcut părtaș la frământările sufletești ale personajului-narator: grija pentru familia sa și încercarea de a defini cât mai exact și cristalin motivația sa interioară: a plecat pentru binele lor? A plecat dintr-un impuls egoist, pentru binele său personal? Cert este că el a simțit nevoia- ca atâția alți români- să se despartă nu de România, ci să iasă din „mocirla societății comuniste”. De aceea, în exil autorul va scrie în ziarul românilor din Canada, „Cuvântul Românesc”, împotriva dictaturii comuniste din țară, va continua lupta cu fiara comunistă folosind împotriva ei cuvântul – chip al Cuvântului lui Dumnezeu, care este „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii.” (Evrei 4, 12) Va participa și la manifestația organizată de George Bălașu, cu ocazia vizitei lui Ceaușescu la Ottawa, care s-a nimerit să fie în prima zi de Paști. Sute de români au strigat în fața clădirii de protocol împotriva autorului moral al exilului lor canadian: „-Ceaușescu, cine ești? Criminal din Scornicești!” și i-au cântat „Hristos a înviat!” În paginile „Cuvântului Românesc”, domnul Erast Călinescu va promova – de-a lungul exilului său canadian- personalități spirituale, marcante, românești (cum ar fi Părintele Daniil Sandu Tudor, starețul Filaret Gămălău, sau partizanii anticomuniști din Munții Bucovinei – Constantin și Maria Cenușă, Vladimir Macoveiciuc, Ion și Gavril Vatamaniuc, Vasile Motrescu) dar și instituții publice din România, angajate să continue și să valorizeze legea creștinească (Muzeul Țăranului Român). Exilul este o experiență inițiatică. Pleci din tărâmul cunoscutului, al lumii tale ordonate. Mergi pe un drum, o zonă a nimănui și a tuturor. Îți apar în cale vămi materiale, întâmplări menite să te oprească din drum și să te întoarcă de unde ai plecat. Întâlnești întrupări ale binelui și ale răului, care ființează, gândesc și acționează după alte legi decât cele pe care le-ai lăsat acasă. Intri într-o lume în care ești un nimeni (în cel mai bun caz) sau un venetic (în cel mai rău), în care trebuie să îți afli un rost, o stare, un statut social. În străfundurile ființei tale, în adâncul tău cel mai ascuns, se dă o luptă pe viață și pe moarte între lumină și întuneric, speranță și disperare, credință și deznădejde, încredere și suspiciune. Pentru a birui în tine lumina, ai nevoie de ajutoare, de favorabili ca în basmele clasice. În basme, eroul călătorește pe un cal năzdrăvan, la ceas de încercare apare un Strâmbă-Lemne, un Setilă, un Ochilă, apar pitici benefici, te poți folosi de un pieptene, o oglindă sau o furcă magică pentru a învinge forțele malefice. În experiența inițiatică a exilului ai nevoie de binefăcători, de oameni capabili să readucă soarele speranței la linia orizontului tău. Pentru autorul cărții de față cel mai important sprijin a venit din partea Părintelui Calciu-Dumitreasa- părintele bun, harismatic și plin de optimism- care în momentele de cumpănă îi spunea: „Dumnezeu ne încearcă în multe feluri… Dar momentul întâlnirii cu Dumnezeu este cutremurător… Și ce vom zice? Că ne-a scos din țară, în momente tragice și ne-a salvat. Și acum uităm? Să nu fie așa!…” Exilul este o călătorie labirintică spre sine: pleci în căutarea unui loc, dar acel loc este o parte din tine. Ajungând într-un loc (topos) descoperi în tine puteri, calități de care nu erai conștient. După douăzeci de ani de exil georgrafic și ontologic, autorul acestei cărți s-a întors în România, îmbogățit pe dinăuntru de noi experiențe. În România – matricea care i-a structurat dintru început ființa. O întoarcere plină de sens, din care cititorul acestei cărți are ce învăța. Un adevăr atât de simplu și atât de evident odinioară: România nu este doar un tărâm pământesc, ci mai ales unul spiritual. Rămâne ca fiecare dintre noi să conștientizeze, „la sosirea vremii”, acest adevăr. (Ciprian Voicilă) Text preluat de pe rostonline.ro

O nouă apariție la Editura Evdokimos: Erast Călinescu - „Cealaltă față a exilului”

Cartea poate fi achiziționată de la Librăria Mihai Eminescu. Alte cărți apărute la Editura Evdokimos. „Scrierea pe care o ai în mână, stimate cititorule, ar fi putut fi intitulată „Un veac de frământări”. Frământări care au alungat oamenii de colo în colo, pentru a evada de sub povara nedreptăților sau în căutarea unei vieți mai bune, mai omenești. Autorul, însă, nu s-a mărginit la relatarea evenimentelor, ci a recurs la mărturii ale simțămintelor celor care au trăit, ei înșiși, această epocă zbuciumată. De altfel, însuși autorul acestei scrieri a fost un „alungat al vieții”, trăind două refugii din calea tancurilor sovietice, care invadau Bucovina copilăriei sale, pentru ca, după alți mulți ani, să se exileze, dintr-un regim, tot comunist, dar de data aceasta din propria sa țară.” Marcel Petrișor

Cărțile Editurii Evdokimos pot fi achiziționate de la Librăria Sophia

Chipuri ale demnității românești de Cezarina Condurache. Sfinții Închisorilor. 28 de biografii exemplare de Cezarina Condurache. Eroii anticomuniști și sfinții închisorilor reincriminați de legea 217/2015 (volum coordonat de Cezarina Condurache).

O nouă carte, „Floarea din asfalt” și o tânără scriitoare debutantă, Alexandra Svet

Poetul Marius Ianuș s-a bucurat când a descoperit-o pe tânăra poetă Ramona Fărăian. Eu sunt fericit pentru că am convins-o pe Alexandra Svet să-și adune marginile ființei ca să poată intra într-o carte. A ieșit o carte mare, la propriu și la figurat, pe care Alexandra a scris-o cu sufletul la gură. Publicarea ei la Editura Evdokimos constituie un adevărat eveniment editorial pe piața de carte creștin-ortodoxă. Este o carte vie, insuflată pe dinăuntru de bătaia inimii incandescente a Alexandrei, iar pe dinafară de maniera dinamică a scriiturii: texte din registre literare variate, care descriu și transmit cititorului trăiri care au ca sursă întâmplări din lumile multiple, exotice, dar și născătoare de spaimă prin care a trecut autoarea - un periplu existențial care avea să o conducă, în cele din urmă, la Hristos. Este o nouă carte despre convertire dar care, spre deosebire de cele care s-au scris până acum la noi, nu este pândită de monotonie. O carte trăiristă de care tinerii zilelor noastre aveau atâta nevoie. Pentru că în ea nu vor găsi literatură de dragul literaturii („artă pentru artă”), ci vor descoperi un sens existențial, întrupat de marile modele ale României interbelice. Pariez pe talentul literar debordant al Sașei Svet și aștept să mă/ne surprindă cu o nouă carte. (Ciprian Voicilă)