Puteți descărca gratuit volumele Octavian Anastasescu - „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor” și Avva Justin - „Mărturii. Amintiri. Minuni”

Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, Editura Areopag. Avva Justin Pârvu - Mărturii. Amintiri. Minuni, Editura Areopag.

Marius Ianuș: Pace și bucurie la Părintele Iustin

M-am tot gândit cum să scriu despre ce am trăit la simpozionul dedicat memoriei părintelui Iustin și nu am găsit, în imediat, altă cale să o fac decât în versuri. A fost cu totul deosebit, iar în noaptea care i-a urmat am trăit o întâmplare minunată. Dar să le luăm pe rând… Pornisem pe jos de la Mănăstirea Petru Vodă către Mănăstirea Paltin, când am fost luat din drum cu mașina de niște creștini cu care acum dezvolt o relație de împrietenire prin lectură. Îmi lăsasem mașina sus cu gândul ca, după procesiunea de seară, să mă întorc cu ea direct de acolo la Humor. Dacă Dumnezeu nu îmi va arăta clar că trebuie să mă opresc peste noapte aici, îmi spuneam. Am ajuns la Mănăstirea Paltin tocmai la timp, cu puțin înainte de începerea simpozionului. Scriitorul Ciprian Voicilă m-a recunoscut și mi-a găsit loc la o masă. Ba mai mult, m-a invitat să rămân peste noapte și mi-a făcut rost și de loc de cazare. L-am cunoscut cu această ocazie pe Fratele Gabriel, care e un fel de voinic desprins din basme, l-am văzut și ascultat pe Părintele Hariton Negrea, de la care se așteaptă foarte multe, am înțeles sminteala legată de dezgroparea Părintelui Calciu-Dumitreasa și, deși nu știu cum să scriu despre ea, pot afirma că Fratele Gabriel și Părintele Hariton au fost prinși în focul luptelor cam fără rost și așa e și neînțelegerea dintre ei. Alții au greșit. (Iar aceia ar trebui să se împace.) Poate voi povesti cândva întreaga istorie. Dar să revin: la simpozion l-am cunoscut și pe tânărul fost hip-hoper Stelian, întors recent la Domnul Hristos. Și am avut șansa să îl ascult pe viu pe prietenul Danion Vasile, care e un orator minunat. Am dus, împreună cu Ciprian și cu un adolescent, icoana Părintelui Iustin de la Mănăstirea Paltin la Mănăstirea Petru Vodă, după cum vedeți în imaginea de mai jos. Nu știu dacă fac bine vorbind despre asta… Dar are legătură cu ce vă voi spune la final: La Mănăstirea Petru Vodă am băut câteva păhărele de vin cu fratele Ciprian și fratele Stelian și ni s-a alăturat un profesor de matematică, bucureștean retras în preajma mănăstirii, pe care îl știam din urmă cu câțiva ani, când l-am luat cu mașina de la Piatra Neamț la Târgu Neamț. În noaptea care a urmat nu reușeam să adorm. Sunt învățat să dorm în patul meu, singur în cameră, iar acum eram într-o cămăruță mult prea călduroasă, cu Fratele Gabriel și tânărul cameraman Alex. Ei dormeau destul de agitat, încolțiți parcă de aparatura care ne înconjura. Unul dintre calculatoarele lor a descărcat ceva de pe o cameră multă vreme, parcă foșnind. Nu reușeam să adorm. Și, dintr-odată, inima a început să-mi bată tare, foarte tare. Au trecut câteva secunde, în care bătăile inimii mele au devenit tot mai puternice, și atunci, când era mai mult decât evident că se întâmplă ceva nefiresc, au pornit să bată, foarte tare, și clopotele mănăstirii. De aici poeziile pe care le găsiți în postările mele anterioare. Cred că am primit această mângâiere pentru că am dus icoana Părintelui Iustin. Și nu știu dacă fac bine vorbind despre asta. Dar să vrea Părintele Iustin ca lectura acestor rânduri să le fie spre întărire tuturor celor care se vor apleca asupra lor. P.S.: la Mănăstirea Paltin Petru Vodă am mai trăit cândva o întâmplare minunată. De fapt, două, dar la interval foarte scurt de timp: http://yanush.wordpress.com.

A intrat in istorie pomenirea Sfintilor Parinti de la Sinodul al VIII-lea Ecumenic (Sinodul ce a condamnat erezia papistasa Filioque), eveniment sarbatorit in Mitropolia Pireului de IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului si IPS Serafim Mitropolitul Pireului

Îi rog pe toți creștinii-ortodocși să difuzeze următorul material. www.romfea.gr. Prăznuirea Sinodului VIII Ecumenic, rânduită în prima Duminică după Sf. Fotie cel Mare, 9 februarie 2014, instituită local în Mitropolia Pireului cu participarea Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului Prăznuirea Sinodului al VIII-lea Ecumenic în sfânta Mitropolie a Pireului Înaltpreasfințitul Teodosie a arătat în predica Sa faptul că Sinodul de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare a subliniat un adevăr dogmatic receptat de întreaga Biserică Dreptslăvitoare, ce a rămas în conștiința poporului dreptcredincios, la acest Sinod participând atât Răsăritul cât și Apusul, ceea ce dovedește că nu a fost doar un sinod local, ci a fost Ecumenic. Înaltpreasfintitul Teodosie a mai spus că la vechile anateme au fost adăugate noile anateme ale Sinodului VIII Ecumenic împotriva adaosului Filioque și că la acest Sinod a fost recunoscut Sinodul din anul 787 împotriva iconomahilor ca al VII-lea Sinod Ecumenic (Sinodul biruinței Sfintelor Icoane). Bucurându-se de excepționala și binecuvântata împreună-slujire a Înaltpreasfințitului Arhiepiscop de Tomis Teodosie, din cadrul Patriarhiei României, Profesor de Noul Testament și Decan al Facultății de Teologie a Universității de Stat din Constanța, Sfânta Mitropolie a Pireului a prăznuit strălucit – după pomenirea sărbătorească a Sfântului Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, care este și protectorul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei – cinstita pomenire a celor 383 de Părinți de-Dumnezeu-purtători care au întrunit la Constantinopol, în anii 879-880 și sub președinția acestui sfânt întocmai cu Apostolii, Sfântul Sinod, care a fost caracterizat de distinși teologi, oameni cu viață sfântă, ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. Mai multe informatii despre acest subiect citiți mai jos: Traducere Tatiana Petrache(G.O.). Sursa: . Temele pe care le-a abordat Sinodul VIII Ecumenic Sinodul Ecumenic din 879-880 considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, a abordat temele ivite în intervalul de timp imediat anterior: confirmarea lui Fotie pe tronul Patriarhal şi ridicarea anatemelor Sinodului din 869-870, recunoaşterea cutumelor şi tradiţiilor bisericeşti ale fiecărei Biserici Locale, printre care era şi hirotonia „din rândul poporului” a Episcopilor, valabilitatea deciziilor fiecărei Biserici Locale, poziţia Episcopului în Biserică şi relaţia dintre Episcop şi monah, după cum se arată în Sfintele Canoane pe care le-a redactat acest Sinod Ecumenic, jurisdicţia canonică în eparhia Bulgariei şi condamnarea ereziei Filioque. În continuare însă se vor sublinia patru puncte importante care, după părerea mea, constituie chintesenţa acestui Sinod important. a) Cele două forme de ecleziologii, răsăriteană şi apuseană Încă de la începutul Sinodului, pe durata primelor discuţii, s-a văzut clar că se ciocneau ecleziologia Bisericii Apusene şi aceea a Bisericii Răsăritene. Papa considera că el este capul întregii Biserici, că are primatul puterii în toată Biserica, câtă vreme ortodocşii nu îi recunoşteau decât primatul slujirii, fără să îi acorde competenţa de a se amesteca în celelalte jurisdicţii bisericeşti. Societatea apuseană fusese vătămată de concepţia feudală pe care au adus-o francii în Europa, potrivit căreia există o organizare piramidală a Statului. Această organizare piramidală a fost adoptată de Biserica Romei şi Papa se considera drept Părintele universal, administratorul tuturor Bisericilor locale şi cel care validează sau nu deciziile Sinoadelor. Canonul 34 Apostolic stabileşte regimul sinodal al Bisericii, potrivit căruia în chestiunile dogmatice şi bisericeşti fundamentale, cele numite „extraordinare”, Întâiul nu acţionează independent de ceilalţi Episcopi ai Eparhiei, dar nici Episcopii nu iau decizii fără să ţină seama de opinia Întâiului. Ceea ce este valabil pentru sistemul mitropolitan de administraţie este valabil şi pentru sistemul interortodox sinodal al administrării Bisericii. De asemenea, Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic stabileşte, între altele, că Episcopii jurisdicţiilor barbare vor fi hirotoniţi de către Tronul Preasfintei Biserici din Constantinopol. Papa Romei nu accepta în practică şi aceste două canoane fundamentale, pentru că se considera mai presus de Sinoade, după cum considera că are posibilitatea, ca unul ce era conducător bisericesc al întregii lumi, să se amestece în problemele interne ale altor juristicţii bisericeşti, precum, de pildă, în problema alegerii şi reaşezării lui Fotie pe tronul patriarhal şi în hirotonia Episcopilor din Bulgaria. Diferenţa dintre aceste două ecleziologii s-a arătat limpede în discuţiile din timpul primei şedinţe, când legaţii papali insistau ca ecleziologia lor să fie consfinţită de Sinod, după cum s-a văzut şi la următoarele prime şedinţe. Pe măsură însă ce înaintau discuţiile şi ajungeau la decizii finale a avut întru totul câştig de cauză ecleziologia Bisericii de Răsărit.

La Editura Areopag a apărut volumul: „Avva Justin. Mărturii. Amintiri. Minuni”

Volumul este coordonat de Vlad Herman. Înainte să vă supun atenției insignifiantul meu text despre Părintele Justin Pârvu, simt nevoia să spun câteva cuvinte despre Vlad Herman, coordonatorul volumului. Consider că Vlad Herman - ca și mirobolantul (pentru mine) Alexandru Costache, un tânăr în care discreția s-a logodit cu inteligența și buna cultură și pe care nu am reușit, încă, să-l conving să scrie- sunt viitorul României de mâine, care a primit prin Părintele Justin, în cel mai tradițional sens cu putință (traditio înseamnă „a transmite”, „a da mai departe”) valorile centrale ale generației de eroi și sfinți, ale cărei origini - oricum am da-o noi la întors- au fost stabilite la 1927. Valorile Sfinților Închisorilor au fost date mai departe generației de mâine. Un lucru semnificativ, aș îndrăzni să spun, chiar esențial. Doar că generația de mâine - luându-i ca exponenți pe Vlad Herman și Alexandru Costache - are nevoie și de faptele noastre, nu doar de discursurile noastre sterile. Mai ales că generația Sfinților Închisorilor glăsuia mai întâi prin fapte. Nu întâmplător Părintele Justin Pârvu dădea binecuvântare oricărui om care voia să facă - din toată inima- ceva, indiferent dacă acel ceva era definit de contextul de viață al fiecăruia, era semnificativ doar pentru el (prin semnificația unui cuvânt înțelegându-se regula lui de folosire, în sensul lui Wittgenstein II- notă, poate inoportună, pentru filosofi sau absolvenți de filosofie). Dar despre toate acestea și despre altele veți afla la Conferința despre Sfinții Închisorilor, de marți 18 februarie 2014, cu începere de la ora 18.00. Pănă una, alta, salut generația ce vine, indiferent de numele sub care ni se arată: Vlad Herman, Alexandru Costache, Cavalerul Trac, și toți cei împreună cu ei. Vă supun atenției un text. Doar un text. Nicidecum textul. În carte veți găsi 5, 6 texte care pot fi -oriunde și oricând- textul cărții. Părintele Justin, întruchipare a demnității uitate. Nu mă număr printre ucenicii Părintelui Justin. Nici printre cei care, imediat după trecerea sa la Domnul, au crezut și au mărturisit și altora că este mai bine așa: părintele Justin, odată ajuns în Lumina Neînserată a lui Hristos, ne va ajuta mult mai repede și pe mai mulți creștini în acelasi timp, deși nu contest asta: sfinții, eliberați de condiționările presupuse de faptul de a fi om, ne sar în ajutor cu mai multă eficacitate decât atunci când se mișcau printre noi. Cred că este ucenic al unui avă - cum era, în mod incontestabil, Părintele Justin - persoana care crește duhovnicește în proximitatea acelui plăcut al lui Dumnezeu, împărtășindu-se permanent din cuvântul și exemplul său. Așa cum cred, deopotrivă, că mai aveam nevoie, măcar un timp, de Părintele Justin, aici, pe pământ, printre noi. Când intrai în chilia părintelui te izbea imaginea sa iconică: erai în fața unui bătrân înconjurat de un halou de lumină, un bunic în care îl simțeai sălășluind pe Duhul Sfânt. Aerul primitor care învăluia totul în jurul părintelui; intimitatea care se crea între sufletul tău (închircit de angoasă, griji lumești, nesiguranță în fața zilei de mâine) și sufletul său de aur (trecut prin focul suferințelor din temnițele comuniste și prin vitregia provocată ani de-a rândul de cei care l-au urât sau n-au vrut să-l înțeleagă); credința pe care ți-o transmitea părintele că, în ciuda aparențelor potrivnice, totul va fi bine pentru că noi, oamenii, ne mișcăm permanent sub pronia lui Dumnezeu; acel „măi” cu care părintele Justin își puncta sfaturile de suflet-salvatoare; totul, repet, totul producea o stare duhovnicească inconfundabilă, de neimitat. O stare pe care miile de pelerini, poate sutele de mii de pelerini, poate milioanele de pelerini care au cunoscut-o o vor purta pentru totdeauna în adâncul inimii lor, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru acest dar minunat pe care l-au primit. O amintire tainică, luminoasă, pe care o vor scoate din tainița sufletului la nevoie. Părintele Justin turna balsamul rugăciunilor peste rănile sufletești ale oamenilor, care făceau cale-întoarsă de la Petru Vodă revigorați duhovnicește, încrezători în puterea nebiruită a lui Dumnezeu. Această harismă a părintelui de a prelua durerile celorlalți consider că este caracteristica definitorie a personalității sale duhovnicești, artă pe care a învățat-o de la Părintele Paisie Olaru. Când a murit Părintele Justin, am simțit că au murit mai mulți oameni deodată: mărturisitorul care a trecut demn prin iadul pușcăriilor comuniste, monahul care ținea cu acribie canoanele și rânduielile Sfinților Părinți; ctitorul de biserici și schituri; omul care a retrezit interesul pentru Sfinții Închisorilor și a fost principalul motor în declanșarea cultului închinat lor; autoritatea numărul 1 care s-a ridicat împotriva ereziei ecumeniste și a masoneriei (care a infuzat veninos instituțiile marcante ale României); românul care a luptat până la sfârșit împotriva politicii de deznaționalizare dusă – paradoxal!- de statul român; principalul sprijin al sufletelor umilite și obidite, care simțeau că la Petru Vodă cerul este mult mai aproape și răspunsurile primite prin gura Părintelui Justin vin, pe verticală, de la Dumnezeu. Rămânând în același cuget cu toți mărturisitorii din secolul XX, Părintele Justin și-a pus sufletul stavilă în fața oricărui rău care amenința Trupul lui Hristos și inima neamului românesc. Am stat și eu, ca foarte mulți alții, la picioarele sfinției sale, în mai multe rânduri. El mi-a dat binecuvântare să strâng mărturii despre minunile săvârșite de Părintele Ilie Lăcătușu, fostul său camarad de suferință. Ne-a binecuvântat, în ultimii patru ani, de fiecare dată – pe Danion, pe mine, pe Marian Maricaru și pe ceilalți vorbitori – înainte de conferința anuală dedicată Sfinților Închisorilor, care a avut loc pe 19 martie, la Iași. Îmi amintesc și acum, nu fără o oarecare uimire, cum odată stăteam sub patrafirul părintelui, care ne citea o rugăciune pentru luminarea minții și deodată, în mod cu totul inexplicabil, am simțit o mireasmă specifică pe care o cunoșteam din capela unde adastă moaștele Părintelui Ilie Lăcătușu, la cimitirul Adormirea Maicii Domnului, pe Calea Giulești. Mirosea a flori și mir, dar era exact aceeași mireasmă ca la Părintele Ilie Lăcătușu. Ca și cum între ei continua să existe o comuniune nevăzută, dar, iată, perceptibilă. Altădată, stând la picioarele lui, cineva ne-a dat să sărutăm o parte din moaștele unui mărturisitor de la Aiud. Acele sfinte moaște apar și în filmul documentar despre Sfinții Închisorilor, realizat de Carmen Avram. În chilia părintelui mai era cu noi și o maică. În momentul în care maica a sărutat moaștele, din ele a izvorât mirul. Ultima oară l-am văzut pe Părintele Justin la înmormântarea sa. M-am dus acolo cu gândul că iau de la el, sărutându-i mâna dreaptă, o ultimă binecuvântare. Îmi este dor de el. Privesc adesea în jurul meu și îmi spun de unul singur: „Doamne, nu am om” (Ioan 5,7). Mai corect spus: nu mai am om. Presimt că mă apropii de sfârsitul textului și nu aș vrea să-l închei înainte de a scrie aici un gând pe care îl găsesc important. Prezența părintelui, în integralitatea ei, îți amintea permanent că omul a primit de la Dumnezeu și darul de a fi o ființă demnă. În special chipul Părintelui Justin trăda apartenența sa la familia conducătorilor. Parcă Dumnezeu l-a plămădit, dându-i misiunea specială ca să îi călăuzească pe oameni, poporul, spre Împărăția Cerurilor. Cred că Dumnezeu l-a dăruit cu ani mulți ca să ne reînvețe – într-un timp care a făcut din compromis mai întâi o modă, apoi o lege - pe noi, creștinii ortodocși, pe noi, românii, valoarea demnității. Mulți cunosc trunchiat proverbul strămoșesc: „Capul plecat sabia nu-l taie...”. Părintele Justin ne-a reamintit proverbul, completându-l, redându-i și redându-ne sensul: „... dar nu vede nici lumina soarelui”. Vom fi urmași ai lui, dacă vom dovedi în domeniul faptelor, că am înțeles valoarea demnității- intim și implicit legată de problema identității noastre. Vom fi drept-credincioși și români atâta vreme cât vom rămâne demni. (Ciprian Voicilă)

Ciprian Voicilă: Părintele Proclu, pustnicul de la marginea lumii

Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă, ca să primească sfaturile și blagoslovenia părintelui Justin Pârvu sau ca să își plece genunchii în fața moaștelor mărturisitorilor, așezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii2 se abate 6 kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc al Mănăstirii Neamț), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca o merindă de drum, de la părintele Proclu. Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana mașinii regăsește casele străvechi, tradiționale, specifice satului românesc de altădată. Te și miri cum de au supraviețuit furiei noilor generații de țărani care se dezic masiv de vechile case, „bătrânești”, și își construiesc altele noi, importate din Italia, Spania și alte state occidentale prin care i-au purtat pașii, dar și nevoia. Casele importate sunt stringente prin dimensiuni, termopanul plantat în scop utilitar în ferestre și prin lipsa lor de organicitate, prin inadecvarea la peisajul autohton. Locuințele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul și prăbușite care, cum. Pot fi întâlnite pe întregul cuprins al României. Cum a părăsit drumul național, călătorul pătrunde într-o atmosferă vecină cu veșnicia, familiară și totuși pierdută pentru totdeauna. De-a stânga și de-a dreapta drumului se deshide o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei, la vale te anunță că te găsești la poalele Munților Stânișoarei. Aerul e saturat de mireasma rășinei de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfărșește. Fix pe linia gospodăriilor care desparte ținutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezărește pe partea dreaptă o poartă cenușie din lemn, care ascunde o căsuță desprinsă din povești. O casă mică, bătrânească, așa cum se făceau odată. După ce te-ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute să vorbești fie și puțin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îți iei inima în dinți și bați cu putere în poarta scorojită de vreme. Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, îți iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre, îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă ușor repezit ce vrei și de unde vii. Dacă îi mărturisești că vii de la distanță mare, să spunem, de la București, și că ții neapărat să capeți un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate și ea în poarta cea scorojită și strigă cu sârg: - Părinte! Părinte! Ai vizitatori! Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav, neputincios și că sora lui – persoana care îți oferă amabil aceste amănunte - are grijă de el. Timpul așteptării crește, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într-un sfârșit, poarta cea veche se deschide și pentru câteva clipite timpul încremenește, și tu odată cu el: în fața ochilor se ivește un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este ușor ridicat spre cer și de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochișori de viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are niște încălțări care seamănă bine de tot cu opincile străvechi. Te poftește în șopronul în care îi primește de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulțimea icoanelor atârnate pe pereți sau care stau așezate pios pe masă. În acest mic spațiu există o concentrație fantastică și palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se așază agale pe un scaun și ascultă păsurile fiecăruia. Prima dată când am ajuns la el, eram însoțit de doi prieteni. Pe drum s-au iscat tensiuni între noi. Șoferul nu înțelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru spre Mănăstirea Petru-Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinație, dacă rămânem fără cazare... Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne-am aplecat capetele ca secerați în fața lui și, binecuvântându-ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra capetelor noastre, i-a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai mult pe fiecare în parte. Unuia i-a spus să se ferească de dușmani, să moară și să învieze în fiecare zi. Același sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc. Ulterior, avea să indentifice dușmanii, după învățătura Sfinților Părinți: aceștia sunt trupul, lumea și diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu familia, într-o atmosferă conflictuală, i-a spus că dacă îi vine gândul să se răzbune să amâne răzbunarea, spunându-i gândului: nu astăzi, mâine. Și până a doua zi gândul drăcesc va dispărea. Ne-a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă smerenie „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. În toiul discuției a venit vorba despre importanța credinței pe care trebuie să o avem în ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne-a povestit că a venit la el o familie cu un copilaș care se născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s-a rugat cu nădejde la Maica Domnului și piciorușul a început să-i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut la părintele, am simțit nevoia să mă așez în genunchi lângă el. Mă copleșise dintr-odată părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l-am rănit, și nu o dată, pe Hristos și am întristat-o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l-am prins de mână pe părintele Proclu ținându-l strâns minute în șir – un gest spontan, inconștient, care exprima dorința mea de a nu mă mai despărți niciodată de sfinția sa. Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-am amintit de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilț, pe pridvorul unei case, poate al unei chilii. Avea aceiași ochi înecați în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinței neîncetate. A doua oară când mi-a fost dat să-l revăd s-a întâmplat la începutul Postului Mare. S-au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne primească de data aceasta, știut fiind că sihaștrii, părinții îmbunătățiți, trăiesc într-o recluziune sporită și își aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa și Învierea Mântuitorului. Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relația Dumnezeu-om, eu-Tu, redevine decisivă, în ea concentrându-se întreaga energie sufletească a creștinului trăitor. Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaștele sfinților închisorilor, care ne-au deschis calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru. Unul dintre noi se afla la începutul vieții duhovnicești, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovnicești. El ne-a prezentat pe fiecare părintelui, vorbindu-i și despre problema sufletească a fiecăruia. Părintele Proclu nu i s-a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul bisericii. I-a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion: - Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toți care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să-i ajute. Și toți care se roagă în timpul zilei sunt ajutați în timpul nopții să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în timpul zilei, așa sunt ajutat în timpul nopții. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de căință. Și când va vedea că vine diavolul prin deznădejde să îi spună: Hristos a murit pentru cei păcătoși. Cel dintâi sunt eu. Și când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie. Apoi prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i-a luat capul între mâini și a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima și tot te pătrundeau până în străfundurile ființei cuvintele pe care părintele Proclu le înălța spre Maica Domnului, spre Sfânta Treime, spre sfinții lui Dumnezeu: - Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos ajutați-l, dăruiți-i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să-l ajute să poată căpăta raiul. Și cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele s-a întâmplat. Și Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuța Domnului să vă ducă în rai! Măicuța Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina și toți sfinții rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Măicuța Domnului! Măicuța Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire. A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire mai ales la căderea nopții. Părintele l-a alinat, dându-i mai multe povețe: - E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea și Sfântul Maslu, îl ajută Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte și vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într-o clipă izgonește aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina numai pe el. Așa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar de ar ști vrăji, el (cel care face vrăjile) e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. Pentru păcatele mele. Dar cât timp gândesc: mi-o zis și o să-i zic, văleeu!!! Și trebuie să caut să nu adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n-ajută Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect și mă duc la Sfântul Maslu. Atunci vin puteri sfinte și vor izgoni acele duhuri. Și dacă e slab trebuie să se ducă la mărturisire și la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are încredere numai în Bunul Dumnezeu. Mi-a venit și mie rândul să mă așez în fața părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună-mireasmă, pe care le-au simțit toți cei prezenți. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a ridicat asupra mea și a unor colegi de-ai mei ura conducerii. Am fost, toți cei implicați în conflictul cu conducerea, anchetați administrativ. Exista pericolul să fim dați afară din serviciu. Părintele Proclu m-a sfătuit în aceeași manieră, indirectă, vorbind cu Danion: - Spune așa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui și nu te vei răzbuna atunci Duhul Sfânt are să te ajute, are să te încununeze dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă ai răbdat un timp și începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinți, cum au suferit. Că ai văzut, Sfântul Arhidiacon Ștefan așa a spus: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Și așa vom căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reușească să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să adoarmă din rugăciune. Și dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt are să-l ajute să își poată câștiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele. La sfârșit mi-a luat capul între mâini și a început să se roage: - În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ajută-i, izbăvește-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toate puterile cerești veniți în ajutorul nostru! Izbăviți-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ai milă de soarta lui. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ceartă duhurile cele tulburăcioase de la suflețelul lui! Măicuța Domnului, dăruiește-i răbdare. Și felul doi, tot răbdare. Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului m-a cuprins o stare extraordinară de pocăință și lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nicio opreliște, spre Maica Domnului și că părintele își pune, într-un anumit fel, sufletul chezaș pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui! Îmi aștern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că la fel au simțit majoritatea creștinilor care au bătut la ușa părintelui Proclu. Apoi Danion l-a întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne-a răspuns plecând de la o întâmplare. - Cineva o venit la mine și o zis așa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Și atuncea s-o întâmplat că l-am îndemnat să se smerească. Și cum o adormit, nu s-o rugat mult și s-o trezit zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Și atuncea o-nceput a se smeri, o simțit o putere sfântă care i-o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Și acolo, cu multă smerenie s-o rugat. Un dor mare l-a răpit în rai. Și când l-a răpit și-a dorit mai apoi să fie iar răpit. Și cândva, într-o noapte, o venit la mine. Și atuncea mi-a spus că iară dorește să mai fie răpit. Și i-am spus că erau niște părinți, niște pustnici la Mănăstirea Sihăstria și de la aceia știu că pentru ca să-l mai răpească trebuie așa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, și cu multă smerenie. Înainte să plecăm de la el, părintele a simțit nevoia să ne arate încă o dată cât de important este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui și să dăm întotdeauna vina numai pe noi. Ne-a mai relatat o întâmplare. - Amu, o mai venit altu. Și o zîs așa: eu mă împărtășesc mai des și am ispite. M-o întrebat de ce are atâtea ispite, dacă se împărtășește. Și eu i-am spus: măi, băiete, ca să te poți împărtăși trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Și trebuie să îți pui în minte că pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu. Duhul Sfânt atâta te ajută, cât poți a nu da vina pe nimeni. Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a-ți revigora credința în ajutorul nedezmințit al lui Dumnezeu și de a te pune pe o poziție de luptă față de orice înfățișare a răului - al cărui câmp de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care aparent nu este decât un simplu monah, care s-a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se îndepărteze de zarva lumii - îți reamintește practic valoarea smereniei și a prihănirii de sine. Am plecat încredințat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toți oamenii care i-au trecut pragul. Printre ei, și pentru mine. (Ciprian Voicilă)

„Consider cu tarie ca acest sfant - Ilie Lacatusu- este grabnic ajutator in suferinte de tot felul”

Ma numesc Gabriela si sunt din Bucuresti. Va marturisesc ca acum un an in Postul Mare am mers la mormantul parintelui cu mai multe probleme de sanatate, mai exact insomnii, dureri in umarul drept urmate de amorteala mainii. Cu ceva timp in urma mai vizitasem mormantul parintelui, dar mai mult pentru ca auzisem de sfintia sa si nu pentru ceva anume. In ambele vizite am citit acatistul Sfantului Parinte Ilie Lacatusu, iar la cea de-a doua vizita, la aproximativ doua-trei zile, am simtit o pace launtrica, o liniste interioara precedata de atenuarea treptata a acestor stari de durere. Simteam cum acestea se raresc, pana cand au disparut pur si simplu. Minunea s-a produs si cu sotul meu, care dupa doua zile si-a gasit serviciu dupa saptamani intregi de cautari zadarnice. Consider cu tarie ca acest sfant este grabnic ajutator in suferinte de tot felul. E adevarat ca durerea e muta, dar vindecarea ei - cu ajutorul minunii infaptuite de Sfantul Parinte Ilie Lacatusu - trebuie sa se faca auzita. Slavit fie Dumnezeu intru Sfintii Sai. Dumnezeu sa va ajute.

Ciprian Voicilă: Omul - o extensie a televizorului

Eram la un parastas la Bănești. Mâncam, beam, dar mai ales rememoram întâmplări cu Sorin, prietenul nostru care a trecut, la o vârstă cam fragedă, prea fragedă pentru noi, la Domnul. Părintele paroh stătea în mijlocul nostru și, fiind suficient de locvace, întreținea atmosfera prietenos-melancolică de la masă. Căuta să compenseze cumva pierderea lui Sorin, grea pentru toți cei apropiați lui. Într-o bună zi, părintele intră în ograda unei enoriașe, să-i sfințească gospodăria. Era în preajma Sfintei Boboteze. Pătrunde în casă și trece dintr-o cameră în alta, înălțând rugăciuni către Dumnezeu și stropind pereții fiecărei încăperi cu agheasmă. Dintr-odată, o văzu, proțăpindu-se în fața lui, pe stăpâna casei, poruncindu-i pe un ton oțărât: - Dă-te mai repede la o parte, părinte, că pierd acțiunea telenovelei și dup-aia nu mai știu ce a făcut Esmeralda! Abia atunci și-a dat seama bietul părinte că, fără să vrea, se interpusese între femeie și ecranul televizorului, obturându-i vederea, contactul vizual cu telenovela pe care ea se obișnuise să o urmărească seară de seară, ritualic. Marile sărbători (Crăciunul, Sfintele Paști) sunt ocazii propice să observi cum oamenii și-au pierdut reflexele sociale, bucuria de a fi împreună, de a se împărtăși unii din prezența celorlalți. Toți privesc hipnotic „programul de sărbători de la TV”. Casele noastre, mediul nostru intim, se transformă subit în săli de cinematograf: ne holbăm la ecranul televizorului, indiferenți la cel de lângă noi. Viața lui nu ne suscită atenția – chiar dacă celălalt este copilul nostru, soția sau mama noastră. În compensație, am devenit extrem de curioși să pătrundem voyeuristic în viețile VIP-urilor TV, ale fotomodelelor, ale oamenilor de afaceri și mai ales ale politicienilor. Ne comportăm, la nivel inconștient, ca niște paparazzi cu vocație. Am renunțat să ne trăim viețile. Televizorul ne-a convins să trăim viețile altora. Trăim prin delegație. Tindem să îi desconsiderăm pe străbunii noștri. Aceștia moșteniseră, prin tradiția vie, obiceiul de a face din masă un act de comensualitate – actul de a mânca și de a bea împreună –, un prilej de comuniune. Mâncau la mese de mică înălțime. Mesele din lemn erau rotunde, ceea ce făcea ca gradul de apropiere fizică dintre comeseni să fie mult mai mare decât acum. Masa începea, negreșit, cu o rugăciune rostită de stăpânul casei. El lua pâinea, o frângea și o împărțea celorlalți. Nu înainte să pună deoparte primul dumicat în memoria strămoșilor care au părăsit lumea terestră. Când mâncau, se priveau în ochi și își povesteau întâmplările trăite în cursul zilei. Noi – mult mai civilizați – am adoptat la masă modelul bufetului suedez. Fiecare se duce la frigider, își extrage din el ce vrea, își prepară singur hrana. Se întâlnesc apoi toți membrii familiei în sufragerie, se așază în formă de semicerc și privesc toți, hipnotic, la ecranul televizorului. Televizorul este un dictator nevăzut. Sunetele firești – un cântec de pasăre, frunzișul unui copac, mișcat de adierea vântului, glasurile de copii – s-au estompat. Când le auzim, din întâmplare, ni se par bizare. Deși este un tiran, noi ne iubim televizorul așa cum victima își iubește agresorul. Dacă am renunța vreodată la el, am fi lipsiți și de sensul vieții noastre: să privim încontinuu ce au mai trăit, de ieri până astăzi, ceilalți. Eroul secolului XX nu este Superman, Spider-Man sau Batman. Televizorul este eroul imbatabil, incontestabil al zilelor noastre: a învins toate argumentele împotriva lui. Giovanni Sartori ne-a furnizat motive forte contra obiectului social total – televizorul(1). Privind continuu la ecranul televizorului, ne imbecilizăm. Ne aruncă într-un nou stadiu, al post-gândirii. Pentru homo sapiens limbajul și simbolurile sunt determinante. Civilizația însăși este produsul scrierii, în procesul ei un rol decisiv avându-l trecerea de la culturile orale la cele scrise. Prin apariția sa, televizorul a schimbat raportul de forțe dintre cuvânt și imagine. Imaginea a devenit marcantă. Televizorul a început prin a fi o ustensilă necesară pentru informarea oamenilor și a ajuns să creeze un nou tip uman, un athropos nou, un nou model paideic, educativ. Copilul crescut în fața televizorului este, în fapt, un video-copil. Imaginile televizorului îi in-formează mintea, i-o modelează în conformitate cu caracteristicile imaginilor pe care le vede. Îl predispune la violență. Mintea copilului este ca un burete care absoarbe tot ce vede la televizor, fără discernământ. Un video-copil, un copil educat de televizor, va privilegia instinctiv imaginea în detrimentul cuvântului. Va prefera jocurile pe calculator, jocurile video și nu va simți impulsul de a citi o carte. Educația sa nu se va face prin intermediul cărților, al cuvântului scris. Va crește semiautist într-o lume a lui, formată din imaginile idolilor săi și din sunetele muzicii preferate. Va fi un homo-videns, nu un homo sapiens, întrucât televizorul - aducând în prim-plan imaginea, percepția directă - l-a împiedicat să își dezvolte capacitatea de abstractizare și de înțelegere a realității. „Ești pe sticlă, deci exiști” este un principiu dominant în practica noastră socială. Orice este promovat pe ecranul televizorului este, implicit, valoros - bun, frumos, adevărat, vrednic de urmat. Acest principiu, fals în realitate, generează întregul mecanism al relației dintre privitor și angajații televiziunilor. Televiziunea este întreținută prin cohorta de „specialiști” în emisia logoreică de opinii despre orice. În fiecare zi, se perindă pe ecran analiști politici, analiști sportivi, designeri vestimentari, analiști de cancanuri. În România noastră anomică și contemporană, sunt emisiuni care perturbă categoriile noastre morale, ancestrale. O emisiune despre viața cotidiană a infractorilor, de pildă. Părintele își crește copilul învățîndu-l să cultive binele și să se abțină să comită orice act imoral. Copilul privește la televizor și vede că acolo apar infractori de toate soiurile care își povestesc viața, emit opinii, își expun propria axiologie. Ceea ce vede copilul intră în contradicție flagrantă cu toată educația primită: dacă apare „pe sticlă” înseamnă că este un model, „este cineva”. (Ciprian Voicilă) Note: 1. Giovanni Sartori – Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Editura Humanitas, București, 2005.