Manastirea Diaconesti - Colinde si alte cantari

Interviu de Craciun (2012) cu IPS JUSTINIAN CHIRA, Arhiepiscopul Maramuresului, un minunat om

Cel far' de-nceput - Colind DUMNEZEIESC -Maicile de la Diaconesti

Ciprian Voicila: La praznicul timpului, despre oamenii mei buni

Daniel Turcea a zis ca: cerul/ e o pasăre/ în Dumnezeu. E cel mai bun comentariu la tabloul de mai sus, pictat de Bernea. Peisajul si poemul au fost culese de aici. Despre Daniel Turcea, poetul cu cele mai adanci ganduri prefirate, puteti afla mai multe de aici. Horia Bernea l-a pictat pe Daniel cum statea si astepta la poarta Imparatiei: Tot Bernea a schimbat la fata muzeografia romaneasca punand in miezul ei chipul Mantuitorului si Lemnul invierii noastre. Iarna e anticamera sarbatorii Nasterii Domnului. Mai importanta chiar decat propria noastra nastere. Sau: adevarata noastra nastere. Si este un timp al anamnezei, un prilej de a face un mic plonjon in memoria noastra si de a scoate la suprafata ei evenimentele semnificative. Cat bine am facut in anul ce sta sa se piarda in vesnicia monolitica a trecutului si cat rau? Se trezesc in sufletul nostru bunii samariteni care ne-au intins o mana, cand bataia de aripa a neființei ameninta sa ne inghete inima. De Craciun stau, nevazuti, la masa cu noi, uneori mai prezenti, mai pregnanti decat noi insine. Un astfel de Om a fost pentru mine Irina Nicolau. Am vrut sa ramana o urma a intalnirii noastre aici si am descusut-o frenetic aici, spre folosul tinerilor cautatori. Pe domnul Bernea nu am avut sansa sa il cunosc indeaproape. Dar pe vremea directoratului sau de la cercetator si muzeograf pana la pompier sau femeie de serviciu angajatii Muzeului Taranului traiau participativ, intr-o comuniune. Foarte putini erau cei care se trezeau dimineata ca sa plece cu naduf la serviciu. Munca nu era blestem adamic. Era o stare de spirit. Ea este Irina: Irina si Bernea aveau de la Dumnezeu darul si/sau harul de a invia sufletele moarte. Dumnezeu i-a luat la El exact cand a trebuit. Nu stiu cum ar fi rezistat haosului grotesc pe care il traim acum. Poate ca acumulasera cantitatea maxima de suferinta pe care o poate duce un om. Domnul Marcel Petrisor - prieten vechi al Irinei Nicolau - citeaza adesea o vorba a lui Spinoza: omul este o suma limitata de posibilitati. Nu o vad deloc pe Irina accesand incontinuu fonduri mai mult sau mai putin europene, conditie sine qua non la ora actuala pentru orice proiect de cercetare, o matrice ineluctabila. Asa cum nu o vad scriind in limitele fixe ale corectitudinii politice, nu cumva sa se sesizeze cineva, fie ea persoana sau fie el institut. Nici pe domnul Bernea nu il vad in rol de director de mall cultural, de maestru de ceremonii, de executant al ordinelor venite de la vreun „animal politic”. Nu ii vad intr-o lume sufocata de politic. Politicul impune noi reguli de comportament. Persoanele devin brusc indivizi manipulandu-se unii pe altii, in propriile jocuri de putere. Daca ies impotriva guvernului Ponta, e un gest politic. Daca stau in casa, inmultind talantii pe care mi i-a daruit Dumnezeu, este tot un act politic. Iar daca ies in gerul de afara sa imi strig nemultumirea care ameninta sa ma si sa ne sufoce trebuie sa fiu foarte atent langa cine protestez. Nu cumva sa fie intr-o alta tabara ideologica. Nu cumva sa ii fac, involuntar, aceluia, campanie electorala. Nu vi se pare ca acest mod de a gandi este prea complicat? Prea satanic? Cand mergem duminica la Sfanta Liturghie suntem atat de atenti la detaliile care configureaza portretul interior al celui de langa noi? Sa gandeasca intru totul ca noi, sa fie un alter-ego? Eu nu as intra intr-o biserica in care toti credinciosii ar semana la perfectie cu mine. As crede ca am ajuns in iad. Crestinii sunt uniti intre ei prin Hristos, capul Bisericii, nu prin afinitatile lor elective sau prin umorile personale. Pana una, alta, ne ramane noua, celor care i-am cunoscut pe Bernea & Irina sarcina de a ramane vii intr-o lume de strigoi, naluci, avataruri. E vremea strigoilor!- a scris odata un om care a stiut sa mearga pana la capatul crezului sau. Acum e vremea strigoilor mai mult ca niciodata. E greu sa ramai viu, nesolidificat. Adesea simt cum imi ingheata portiuni intregi de suflet. E si mai greu sa transmiti mai departe ceea ce ai invatat de la oamenii vii: viata ca stare de spirit. Cui sa trasmiti?- in primul rand. La ce bun, la urma urmei? (Ciprian Voicila)

Marius Ianuș: Colind cu zăpadă

Sursa: blogul lui Marius Ianuș. „În lumina blândă, albă a amiezii/ au venit în taină meșterii zăpezii/ și-au țesut cu grijă un covor frumos/ ca să-L veselească pe Pruncul Hristos./ Fulgi de nea îi vestesc sorții/ că El nu e robul morții!/ Și-au țesut cu grijă un frumos covor/ ca să nu-și rănească Pruncu-al Său picior/ și să nimerească magii mândrul loc/ unde-au înflorit florile de foc./ Fulgi de nea îi vestesc sorții/ că El nu e robul morții!/ Ca să nimerească magii mândrul staul/ și să-I pună-n față florile de aur./ Să găsească ieslea unde a venit/ Cel Ce ne-a salvat cu al Său colind./ Fulgi de nea îi vestesc sorții/ că El nu e robul morții!”

Ciprian Voicila: Versuri si ganduri din inima Parintelui Savatie

Pe seara m-am dus intins spre libraria Sophia sa-mi cumpar ultima carte a Parintelui Savatie – Carte de despartire. Am primit-o cadou si a fost mai bine asa: o s-o pastrez doar pentru mine si voi face din ea un sfetnic bun, cand sufletul o sa-mi cada intr-un hau de melancolie sau cand o sa se catere spre o farama de cer. Cand o sa-mi fie dor de tata o sa citesc din ea: „Ce a fost rau si ce-a fost bun/Nu o sa stiu vreodata./As vrea sa tac si-as vrea sa spun:/Mi-i dor de tine, tata!/ (...) As vrea sa vezi cum intre timp/M-a smuls din mine viata/Si n-am nici lacrimi si nici nimb/Si slaba mi-i speranta./ E prea tarziu, dar vreau sa-ti spun:/ Mi-i dor de tine, tata!/Si ce-a fost rau si n-a fost bun/Te rog de mi le iarta!” De o sa uit vreodata, sub imperiul haotic al efemeridelor, o sa-mi aduc aminte ca Dumnezeu „Se iveste/ca un iepuras de lumina/in ochiul unui copil./Dumnezeu Se iveste/ca un cuib de randunica/intr-o casa noua/ Dumnezeu Se iveste/ca o rana dureroasa/pe un trup neprihanit./Dumnezeu Se iveste/de pretutindeni/in fiecare./” La ceas de ispita, voi reciti cu mare bagare de seama: „Nu te apleca peste marginea inimii,/Ca sa nu se rupa brazda neagra a dorintei/Si sa te acopere,/Iar tu sa te rostogolesti ca un bulgare in trecut.” Cand prietenii mei se vor preschimba in calai, imi voi spune odata cu poetul: „Nu este dusman mai temut decat omul pe care l-ai avut prieten; el stie ranile sufletului tau si slabiciunile tale tu i le-ai facut cunoscute cu gura ta”. Cand sufletul meu nu o sa vrea sa intre in camasa de forta a cuvintelor, voi trai pe cont propriu adevarul cuprins in aceasta apoftegma: „Scriitorul de carti nu stie a spune ce are pe inima si mesterul de zugraveli nu-si poate infatisa sufletul pe tabla”. Am gasit in aceasta mica bijuterie infoiata si cateva ganduri care ar trebui citite si recitite de orice inima aflata la limita sau in adancul deznadejdii: „Eu sunt o fire inclinata spre deznadejde, cunoscand toate relele care ies din aceasta cadere sufleteasca. Dar intr-o zi mi-a venit gandul salvator. Mi-am zis ca Dumnezeu cunostea caderile mele, si cele trecute, si cele viitoare, si totusi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Daca ne-am nascut, inseamna ca Dumnezeu Si-a pus toata increderea in noi. E o mare incurajare sa te gandesti ca Dumnezeu are incredere in tine. La disperare omul e capabil de orice rau, el se porneste cu razboi impotriva propriei fiinte, avand parca o placere demonica din a-si calca propriile principii, practic sinucigandu-se spiritual. Cred ca orice duhovnic adevarat isi incepe sfatuirea de dupa spovedanie prin cuvintele: „Sa nu deznadajduiesti!” ” Inca nu m-am hotarat daca minunata „Carte de despartire” este mai intai de toate un volum cu versuri de tamaduit ranile sufletului sau o noua carte de intelepciune straveche. Ramane ca fiecare sa decida pentru el, dupa o atenta citire a cartii... daca se poate, la flacara unei lumanari sau la gura sobei. (Ciprian Voicila) Nota: Cartea a aparut la Editura Cathisma si grafica deosebita a fost realizata de Adrian Adochiței.

Ciprian Voicila: Ne comasati, ne comasati, dar intrebati-ne si pe noi!

Negresit societatea romaneasca a facut din principiul „Se poate si mai rau” principala sa lege de actiune. Horia Bernea, impreuna cu colaboratorii sai, se straduise sa gaseasca si sa expuna esenta fiintei taranului roman. Premiul Emya, primit in 1996, prin care Muzeul Taranului a fost declarat muzeul european al anului dovedeste ca a si reusit. Irina Nicolau, o colaboratoare apropiata, nu o data a vorbit despre un traseu muzeografic pe care vizitatorul potential ar trebui sa il strabata intre Muzeul Taranului si Muzeul Satului pentru mai buna intelegere a spiritualitatii traditionale romanesti. Cele doua muzee sunt, in fapt, doua puncte de vedere asupra aceleiasi realitati spirituale. Daca, dupa moartea marelui Horia Bernea, diversi animatori culturali au vrut sa stranga cu oric pret expunerea Crucea (sa nu uitam ca prima expozitie deschisa de Bernea a fost „Crucea e peste tot”), care le statea ca un os de peste in gat ( peste=Ichtys=acronimul numelui Mantuitorului), iata ca „din ratiuni practice” se pune la cale crearea, prin comasare, a unei noi institutii muzeale „Muzeul Taranului Roman in Sat” sau „Muzeul Sateanului Roman” sau, ca sa nu fie cu banat, „Muzeul Taranului si Sateanului Roman”. Angajatii celor doua institutii vor fi, carevasazica, consateni unii cu altii. O fi analfabetism cultural? Sa fie oare instinctul, foarte viu in ultimii ani, de a face pipi dinadins pe orice forma de memorie colectiva sau pe memoria unor intelectuali care chiar au facut ceva pentru poporul roman - Dimitrie Gusti si Horia Bernea, in cazul de fata? Cu siguranta ca miscarea asta are ca scop diminuarea numarului de angajati in cadrul fiecareia din cele doua institutii de prestigiu. Asa cum in unele spitale stau mai multi bolnavi intr-un pat, la viitorul muzeu mutant vor sta mai multi angajati la o masa, vor imparti concomitent acelasi computer - deci fiecare computer va avea, in urma unei decizii interne, 2 mouse-uri- vor sta pe cate o jumatate de scaun iar in pauza vor manca din aceeasi farfurie. Si ca economia sa mearga mana in mana cu nediscriminarea sociala sau naturala, fiecare angajat care sta cu o fesa pe scaun si manuieste cate un mouse va gandi doar cu o emisfera cerebrala. Si vor gandi, cei 2 angajati ai viitoarei institutii, cand cu emisfera stanga, cand cu emisfera dreapta. Pe rand. Ca sa nu se supere nimeni. Si toata lumea sa fie cand creativa, cand abstracta, in functie de specializarea specifica (sic!) fiecarei emisfere. (Ciprian Voicila) PS: Ghici cine vrea comasare cu orice pret si ghici cine se opune comasarii? Raspunsurile sunt aici.

Petronela Paduraru - „Cu ajutorul Sfantului Nectarie am nascut un baietel”

Ma numesc Petronela Paduraru,sunt din Bacau, am 27 de ani, si spre marea noastra bucurie, Sfantul Nectarie a aparut in viata noastra atunci cand aveam mare nevoie, desi noi pacatosii nu stiam despre acest mare sfant. In anul 2012, in luna ianuarie, am aflat cu mare bucurie ca ceea ce asteptam sa ni se intample a avut loc... eram insarcinata ...lucru mult dorit de mine si de sotul meu, mai ales ca, in 2010 am mai avut o sarcina care s-a oprit in evolutie la 12 saptamani, ceea ce ne-a demoralizat destul de mult, iar eu ramasesem chiar cu teama ca nu voi mai avea copii, mai ales stiind ca am si o problema medicala (uter retrovers)... Stiind trauma prin care am trecut, doamna doctor mi-a dat din prima un tratament si mi-a spus sa stau cat mai mult cuminte, urmand ca dupa 2 saptamani sa ne vedem la spital sa mi spuna daca mai continuam tratamentul..... Cand a venit ziua controlului, la ecografia pe care mi-a facut-o mi-a spus ca nu stie ce s-a intamplat, dar nu se mai aud bataile inimii copilului, si ca si aceasta sarcina s-a oprit din evolutie, mi-a spus ceva ca ma va trimite la Bucuresti pentru niste investigatii si ca ma asteapta maine (vineri) la spital pentru a ma chiureta.... Nu stiu cand am iesit din cabinet, cand i-am spus sotului meu ce mi-a spus, sau cand am ajuns in masina, cert este ca imi amintesc ca stateam amandoi in fata spitalului in masina si plangeam... I-am trimis mamei mele mesaj si i-am spus ce s-a intamplat si aceasta a decis sa vina la mine ca sa ma sustina... nu stiam atunci ce bine imi va prinde acest lucru, ba eram oarecum suparata ca o sa vina si o sa planga si ca si asa sufar eu si nu vreau sa o vad si pe ea ca sufera... Vazand ca nu o scoate la capat cu mine, m-a lasat sa stau singura in camera si ea a inceput sa citeasca din niste ziare pe care le aveam prin casa. Acolo a descoperit despre minunile sfantului, si mai ales despre minunea pe care a facut-o cu doamna preoteasă care a avut sarcina extrauterina. Si mi-a spus ca ar vrea sa mearga pana la o biserica sa cumpere acatistul. Atunci mi-am adus aminte ca eu am in casa acest acatist, pe care il luasem cu ceva timp inainte pentru o prietena insarcinata, la sfatul unui calugar, dar nu il dadusem pentru ca aceasta il avea deaja. A doua zi am plecat la spital, cu ochii neuscati de plans toata noaptea si cu inima stransa pentru ca iara voi trebui sa trec pentru a doua oara prin aceasta „operatie”.... Cand am ajuns la spital doctorita mi-a facut ecografie iarasi si mi-a spus ca inima copului BATE.... ca este dezvoltat normal si ca este totul bine... Nu pot spune ce am simtit... mi-am facut cruce si am pupat cruciulita cu Maica Domnului de la gat, si am simtit ca zbor... Si doamna doctor si asistenta si-au facut cruce ... Ajunsa acasa, i-am spus mamei ca totul e bine, iar ea mi-a spus ca in tot timpul cat am fost plecata ea a aprins candela si s-a rugat sfantului pentru o minune si ca doctorita sa- mi faca o alta ecografie si copilul sa fie in viata. Abia atunci mi-a aratat ce gasise in ziare si ce minuni a mai savarsit sfantul si mi-am dat seama ca si aceasta este tot minunea sa, desi eu nu merit pacatoasa. Sarcina a decurs foarte bine, nu mi-a fost rau nici macar o data, nu am avut probleme si mi s-a parut o sarcina foarte usoara. Pe data de 20 septembrie 2012, tot cu ajutorul sfantului, am nascut un baietel de 3400 g si 53 cm prin cezariana, caruia i-am pus numele David Nectarie... Si de aceasta data, prin marea sa bunatate, acesta a vegheat asupra noastra si a facut astfel incat contractiile sa inceapa exact in dimineata (joi) in care doctorita avea programat sa plece in cursul serii la cursuri in Iasi, si sa vina abia dupa 2 zile, iar eu eram programata duminica sa merg la spital sa vedem cand voi naste (ce m-as fi facut daca ea era plecata si ma apucau contractiile a doua zi?). Copilul avea cordonul ombilical de doua ori dat in jurul gatului, si lichidul amniotic verde, ceea ce insemna ca trebuie sa facem niste analize si era posibilitatea sa trebuiasca sa faca injectii cu antibiotic si sa stam mai multe zile in spital... Dar, sfantul veghind asupra pruncului nostru, a facut ca acesta sa nu necesite acest tratament, iar pe mine m-a ajutat sa-mi revin foarte repede dupa operatie, iar luni dimineata deja eram acasa... Ii multumim sfantului ca ne-a ajutat si ne ajuta si ca vegheaza asupra copilului nostru care acum are 1 an si 3 luni si care o singura data a facut temperatura, aproape de varsta de 1 an, ca il mentine sanatos si ca ne-a luminat vietile... Oricat as fi incercat, nu pot descrie in cuvinte ajutorul pe care ni l-a dat, si-mi cer iertare ca mi-a trebuit atata timp sa scriu cum s-a milostivit cu noi.... imi cer iertare si celor care vor binevoi sa citeasca aceste randuri, pentru ca nu am stiut sa scriu frumos, clar si fara de greseala asa cum ar merita descrise minunile sfantului....insa, mi-am dorit sa nu-l supar cu aceasta tacere a mea. Chiar daca verbal am spus oamenilor, aveam pe constiinta ca nu am facut destul... Maica Domnului, Domnul Iisus Hristos, Sfantul Nectarie, Sfantul Stelian, Sfanta Parascheva, Sfanta Xenia, Sfantul Andrei, Sfantul Petru, toti sfintii lui Dumnezeu sa fie cu noi cu toti! (Petronela Paduraru)

Minunile Sfantului Spiridon

La editura Areopag a aparut un volum cu Noi minuni ale Sfantului Spiridon 1.După ce am fost într-o excursie în insula Corfu, la întoarcere, şoferul, fiind foarte obosit, a adormit la volan şi maşina, având viteză mare pentru că a condus foarte grăbit, a izbit un stâlp de înaltă tensiune în Bulgaria. Eu dormeam, şi impactul a fost atât de puternic încât am simţit o izbitură mare şi un suflu care mă împingea necontrolat. Nu am reuşit să mă apuc de nimic. Am strigat: „Doamne!” Imediat am simţit două mâini puternice, scăldate în lumină, care mă susţin şi care îmi creează o stare de bine şi linişte. M-am trezit în iarbă, afară din autocar. Am auzit ţipete din autocarul care era acum la o oarecare distanţă de mine. Am văzut că-mi curge sânge şi am simţit că am urechea tăiată. Am putut să mă ridic, pentru că nu aveam nimic, am mers şi i-am liniştit pe cei cu care călătoream. Am fost dusă la spital ca să mi se cureţe rănile. Am mai avut două tăieturi profunde pe fesă. Am refuzat să fiu cusută la ureche şi la fesă. Mă simţeam deja bine. Între timp, cei care au făcut măsurătorile au constatat că am zburat din autocar 10 metri. Nu am suferit nimic grav, ceea ce este o adevărată minune, datorită mâinilor puternice ale Sfântului Spiridon, care m-a sprijinit şi m-a scăpat de moarte sau de fracturi grave ale coloanei sau ale altor oase. După ce am ajuns acasă din insula Corfu, am constatat că, deşi necusută, urechea se lipise şi începea să se vindece. Nu am avut nevoie de nicio intervenţie medicală. Cinstit să fie Sfântul Spiridon! Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Lui! (M.L.) 2. DOAMNE AJUTA! As dori sa marturisesc si eu minunea pe care Sfantul Mare Ierarh Spiridon a facut-o cu noi pacatosii. In iarna anului 2001 eram studenta in anul IV si intr-un weekend, am venit din Iasi (unde invatam) acasa intr-un orasel din judetul Bacau. Pentru mine, familia era un mic rai pe pamant: parinti iubitori care intotdeauna sacrificau totul ca noua, celor trei copii ai lor(mai aveam doi frati mai mici: unul elev in clasa a-XI-a si celalalt student in anul II) sa nu ne lipseasca nimic. Mama, care pentru noi era centrul existentei, era pensionara pe caz de boala (in anul 1999, la doar 47 de ani, avusese un accident vascular cerebral). Nimic spectaculos nu se anunta in acel weekend, cand deodata, sambata dimineata, pe 8 decembrie, niste dureri abdominale groaznice au apucat-o pe mama. Am mers de urgenta la spital la noi in orasel, unde medicul de garda ( un pediatru) a prescris o reteta pentru colica biliara. Ne-am intors acasa, am luat tratamentul, dar starea mamei se inrautatea vizibil. In aceste conditii duminica seara ( pe 9 decembrie) am ajuns cu ea la Spitalul Judetean Bacau , unde a fost internata la Terapie intensiva. Chirurgul care era de garda (sa-i dea Bunul Dumnezeu sanatate) mi-a spus inca de la inceput ca este vorba de o urgenta chirurgicala si ca situatia e foarte grava. Trebuia operata cat mai repede, dar tocmai se instalase si un blocaj renal, nu mai era deloc constienta, astfel incat medicul a fost nevoit sa amane operatia. Nu stiti cat m-am rugat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu acele zile sa nu ne lase fara mama atunci cand aveam mai mare nevoie de ea. Miercuri dimineata, pe 12 decembrie, de Sfantul Spiridon, chirurgul a hotarat sa faca operatia indiferent de riscuri (era singura sansa, altfel oricum murea). Mi-am pus toata nadejdea in Sfantul Spiridon si Maica Domnului, din tot sufletul, m-am rugat Sfantului sa aiba grija de mama. Si prima minune, cand era inca in salon, inainte de operatie, rinichii au inceput sa functioneze( eliminau lichide prin sonda urinara). Cele 5 ore cat a durat operatia, m-am rugat incontinuu Sfantului sa o salveze pe mama. Iar Sfantul, in marea sa bunatate, s-a aplecat spre noi pacatosii si ne-a ascultat ruga. Mare a fost mirarea doctorilor cand au vazut ca mama a scapat ( diagnosticul a fost peritonita acuta generalizata consecutiva unui ulcer perforat). Seful sectiei de chirurgie, intr-una din vizitele de dupa operatie, i-a spus mamei: “ Doamna, s-a intamplat o minune. Ai fost cu un picior in groapa.” Iar mama i-a raspuns: Doar Preasfantul Dumnezeu s-a milostivit de mine la rugaciunile Preaslavitei Sale Maici si ale Sfantului Spiridon. De atunci, oricand am avut ocazia am marturisit tuturor marea minune pe care Sfantul Ierarh Spiridon si Preasfanta Stapana au facut-o pentru familia noastra. (Aurelia) 3. Istoria este relatată de un martor direct al acestor evenimente, Viorel Vultur: În săptămâna dinaintea Paştelui - 2012, un grup de români, cu voia Maicii Domnului, au intrat în Sfântul Munte Athos. Şi probabil nu întâmplător, pentru că niciunul dintre ei nu bănuiau ce va urma şi prin ce transformări minunate aveau să treacă. Aflându-se la Mănăstirea Vatopedu, s-au închinat pe rând la toate icoanele, ajungând şi în faţa Maicii Domnului Esfagmeni (Înjunghiata). Pe când se rugau în genunchi în faţa icoanei, o persoană din grup nu s-a mai putut ridica din genunchi timp de aproximativ 5-10 minute, ca şi cum ar fi fost pironit de o forţă nevăzută, timp în care transpiraţia îi curgea şiroaie pe faţă, fiind chinuit de o stare de rău. Anunţat, Părintele Kiril a ajuns imediat, constatând că respectiva persoană are într-adevăr o problemă. Întrebarea părintelui nu s-a lăsat aşteptată: „Ești sectant ori catolic?” Răspunsul a venit neîntârziat: „Sunt catolic”, ocazie cu care părintele i-a zis sub un ton uşor imperativ că trebuie să se boteze ortodox, aceasta fiind voia Maicii Domnului. Părintele Kiril i-a citit Rugăciunea Brâul Maicii Domnului cu racla ce conţine Brâul Maicii Domnului pe cap, după care acesta s-a putut ridica în picioare, liniştindu-se. Starea acestuia s-a ameliorat spre seară, după slujba de la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – Schitul Lacu. La coborârea din Sfântul Munte, grupul de români s-a deplasat în Insula Corfu, la Sfântul Spiridon. Dar minunile încă nu au încetat. La închinare, dis-de-dimineaţă, pe pieptul sfântului au fost găsiţi 8 trandafiri, câte unul pentru fiecare român. Părintele George nu a sesizat pe cineva care să îi pună, mai ales că, cu o seară înainte, el a fost cel care a închis racla, iar trandafirii nu erau. Mare a fost bucuria românilor, mai ales că se ştia bunul obicei al sfântului, care face astfel de cadouri, nefiind un caz singular. Minunile însă nu s-au terminat. Cu ocazia procesiunii, Viorel Vultur a pătruns nevăzut prin cordonul de poliţişti care-l protejau pe Sfântul Spiridon, însoţindu-l, în chip miraculos, pe o distanţă de aproximativ 2 km, timp în care a stat nedezlipit de raclă. Abia la intrarea în biserică a fost observat şi îndepărtat, spre uimirea unui părinte, martor direct al întâmplării. La întoarcerea în ţară însă, s-a întâmplat cea mai frumoasă minune posibilă. În săptămâna luminată, catolicul s-a botezat ortodox la una dintre mănăstirile judeţului Neamţ. În prezent, ortodox fiind, participă la Sfânta Liturghie, marcat de modul cum Maica Domnului îşi aduce copii acasă.

Acatistul Sfantului Spiridon

Ciprian Voicila: Am 35 de ani și nicio zi în plus

Am 35 de ani și nicio zi în plus. „Vârsta mea e mai rotundă decât mine” îngăimă el. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Țara omului este copilăria”, îmi spuse Angela, femeia cu care m-a unit Dumnezeu. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Grohu porcăie”, îmi spuse râzând cu gura până la urechi Miriam, carne din carnea mea și suflet din sufletul meu. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Unde te-ai ascuns, ghiaure?”, mă întrebă mamaia Lenuța, cu brațul plin de lemne, stând în frig, în fața ușii încuiate de mine, în timp ce eu stau în poziție foetală, ascuns adânc în șifonierul de un maro strălucitor. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ Pe 13 decembrie a nemurit Nichita, cel care vorbea despre sine așa: „eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Ce culoare are Dacia noastră 1300, Ciprinel?” „Alllbă!” răspund eu pe la un an și jumătate, doi. Iar el a tăcut și nu m-a contrazis./ „Ce ați făcut, domnule Voicilă până la vârsta asta? - m-a întrebat nepotul unui sfânt celebru. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Doamne, dă Doamne să moară toate babele și toți moșii din satul ăsta, să rămână zahărul și uleiul la copii!” mă rog eu ținându-mi mânuțele ridicate sus, sus, îngenuncheat la Cooperativa Agricolă din comuna Brebu, în fața sătenilor nerăbdători să-și ia rația lunară, din mila lui Nea Nicu. Iar ei au tăcut și nu m-au contrazis./ Mamaia Lenuța s-a pregătit toată viața de moarte. Avea o servantă în care își dosea atent hainele pentru înmormântare. Într-o zi i-am extras de acolo cerceii din argint și i-am scufundat în butoiul cu apă de ploaie, așa: ca să-i moară moartea. Iar ea a tăcut și nu m-a contrazis./ Ai gene lungi, ca ale mele, mi-a spus mama. Iar eu am tacut si nu am contrazis-o./ „Asta e o bătaie de batjocură” îmi spuse înfierbântat tataia Mircel, pictor de ocazie în timpul liber, mare amator de Radio Europa Liberă și de Vocea Americii, pe care le asculta ritualic, seară de seară, la radioul Gloria, camuflat într-o husă cenușiu-închis, nu cumva să-l vadă ochiul neadormit al informatorului de peste gard. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ Mihai Apostol se întoarse spre un coleg mai mic, venit și el la cursul de creativitate, și îi spuse ritos: „Moș Crăciun nu ezixtă!” Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Domnule Voicilă, lumea a fost creată de Dumnezeu dar pare stăpânită de diavol”, mi-a spus domnul Sorin Dumitrescu. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ Miriam, mâncând, uitându-se la icoane: „Dumnezeu înmoaie oușorul ca să fie mai bun”. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Din voi doi, Bunea Ciprian și Voicilă Ciprian ar ieși elevul perfect”, ne spuse tovarășa învățătoare Ilie Florica. Iar noi am tăcut și nu am contrazis-o./ CMI (Cornel Mihai Ionescu) mi-a scris pe o carte: „ Să-ți găsești punctul fix pe cercul infinit al lui Hermes”. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Mamaie, cand o să fii tu mare, și mamaia nu o să mai fie, să îi dai măcar un covrig de pomană” mă rugă mamaia Lenuța. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Hai să facem un steag româniu” îmi sugeră entuziastă Miriam. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Dumnezeu nu te judecă după un moment de înălțare sau de cădere, ci după întreaga linie a vieții”, mi-a mărturisit domnul Gheorghe Jijie. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Să fii sănătos și la pungă gros!” mi-a urat prin telefon Cuviosul G. cel Nebun pentru Hristos. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Nu mai da din mână când vorbești. Semeni cu Ceaușescu!” m-a atenționat domnul Dinu, profu dintr-a-cincea, de la Școala Generală nr 16. Iar eu n-am mai dat din mână, am tăcut din gură și nu l-am contrazis./ M-am lovit la mână. Miriam: „Când o să mă fac mare o să te duc la doctor”. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „La mulți ani!” i-am urat domnului Emanoil Paraschivaș când am aflat că e trecut binișor de 90 de ani și i se spune Bunicul. „Mă, vrei să te bat!? Tu nu știi cum e să ai 90 de ani.” Nu m-a bătut, iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Tati, tu ești un om bun? m-a întrebat Miriam în timp ce coboram scările. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o. (Ciprian Voicilă)

Marius Ianuș - De la Fracturism la Dumnezeu

Preluat de la yanush.wordpress.com. Rezumatul conferinţei ţinută la Biblioteca Bucovinei din Suceava. [Cum în sală era o fetiţă de opt ani, am fost nevoit să îmi autocenzurez anumite idei, comentarii şi expresii. Voi insera unele dintre ele în această relatare, între paranteze pătrate.] Ar trebui mai întâi să explic cum şi de ce a apărut Fracturismul. Într-o Românie cenuşie, în care un sistem cu nişte reguli fusese înlocuit cu alt sistem şi alte reguli peste noapte, în care erau lupte de stradă, o sărăcie cumplită, mafioţi, politicieni corupţi, procurori care se aruncau în cap de la balcon, un scriitor mic şi mustăcios de la Bucureşti se trezise, pe urmele unui anume Fukuiama, că „istoria s-a terminat”. Istoria, istoria literaturii, „totul” se termina cu el. Acest autor era unul dintre reprezentanţii optzecismului central, al celui lunedist. Lunediştii, dar şi mulţi alţi optzecişti din ţară se ocupaseră cu aglomerări de cuvinte colorate şi zgârie-nori de carton. Practic, ei s-au comportat mereu de parcă nu ar fi trăit în România, iar atunci când au dat nasul cu realitatea cruntă, au avut reacţii de copii răsfăţaţi. „De ce eu?”, pare să se întrebe un optzecist, „De ce să mă duc eu să predau la Budila?” Budila e un sătuc frumos aflat la cinsprezece kilometri de Braşov şi la patru kilometri de casa părinţilor mei. Dar cele poate treizeci de minute pe care le avea de făcut cu trenul până acolo i se păreau acestui optzecist obraznic un adevărat iad. La fel, ajuns profesor într-un sat superb din Maramureş, un alt coleg de generaţie al acestor răsfăţaţi s-a grăbit să proclame acel sat ca fiind „fără ieşire”. Cât despre optzeciştii aşa-zis „existenţialişti”, marea lor problemă existenţială e alcoolul. Fluvii de alcool, cuvinte goale şi „depresii” studiate inundă paginile pe care o critică semiotică şi zadarnică încearcă să le stoarcă de înţelesurile pe care nu le au. Acesta e contextul în care a apărut Fracturismul. Era vremea unei generaţii formate în „anii liberalizării ceauşiste”, o generaţie crescută în falsa fereastră de libertate a revistelor PIF, care se comportă de parcă s-ar fi născut în America. O generaţie profund inadaptată, de atunci şi până azi. Noi ne-am dat seama că suntem altceva. La ora naşterii „Manifestului Fracturist”, în 1998, eram vreo patru autori care făceam altceva. Trei basarabeni, Dumitru Iuda Crudu, Savatie Baştovoi, Mihail Vakulovski, şi cu mine. Că făceam altceva, măcar în anumită parte a scrierilor noastre – cazul lui Ştefan Baştovoi, actualul Părinte Savatie, cu „Cartea Războiului”, era mai mult decât evident. Ei veneau cu reflexe ale poeziei ruse, iar eu cu alte lecturi, mobilizatoare, cu caracter stângist. Manifestul Fracturist a fost scris în noaptea de 10 spre 11 septembrie, [când am fost bătuţi pe stradă]. De fapt, în dis-de-dimineaţa zilei de 11 septembrie. Această dată nu e întâmplătoare. Manifestul Fracturist a fost un gest de terorism literar. Cu câţiva ani înainte de atacul de la WTC, eu şi D. I. Crudu am lovit, ca două rachete soiuz, turnurile de carton ale literaturii optzeciste. Aceste turnuri s-au prăbuşit de îndată, iar lumea de pe margini a izbucnit în aplauze. Se pare că toţi se săturaseră de desenele animate şi mofturile de răzgâiaţi ale optzeciştilor. Toţi vroiau poezie adevărată. [Dar opresc comparaţia aici. Bine că acele turnuri optzeciste nu erau locuite şi nu au fost oameni care să se arunce în moarte de la înălţime, ca în acele scene cumplite de la WTC. Din păcate, în epocă am pedalat un pic cam mult pe această idee a „terorismului”. Am privit acei morţi cu o răceală de „anarhist”, considerând că „imperialiştii americani au primit ce au căutat în Quweit”. O opinie nedemnă de un creştin, pe care astăzi o regret. Atunci am scris, în „Ursul din containăr”: „Mama mea o să bage versurile mele / în manualele luptătorilor Al-Qaeda”. La foarte puţină vreme după ce am intrat în NATO aveam să trag roadele acestor vorbe şi ale „Manifestului Anarhist”. Vreme de aproape un an am fost terorizat prin urmărire. Mi se scotocea aproape în fiecare dimineaţă în maşină... Se poate spune că şi eu am primit ce am căutat. Acele versuri „teroriste” sunt mai mult decât regreatabile. Dumnezeu să mă ierte şi să aibă milă de sufletele celor care au murit în acea tragedie.] Am făcut Fracturismul şi el a avut succes. Un succes care se repercutează până azi. Din păcate, nu am ştiut atunci în ce direcţie să caut. I-am pus curentului literar acest nume pentru că trăiam într-o „fractură” istorică. (Mai există, totuşi, şi un motiv secundar, personal: eu am avut o fractură de femur cu ceva complicaţii, care mi-a marcat copilăria.) Îmi doream o literatură care să vorbească despre această lume, despre omul aflat în această lume. Am pornit la drum, deci, dintr-o perspectivă stângistă. „Omul e foarte important prin sine şi poate schimba ceva în lumea care, nu ştim exact de ce, e strâmbă.” Cam aşa gândeam. Eu nu mi-am dat seama atunci că trebuie să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii noastre şi că trebuie să ne raportăm, înainte de toate, la El. Aşa totul se simplifică. Dumnezeu stăpâneşte lumea şi el ştie de ce are nevoie fiecare pentru mântuirea sufletului său. Dacă îl punem pe Dumnezeu pe primul loc al vieţii noastre, Îl lăsăm să lucreze în viaţa noastră. Şi înţelegem că omul, care e atât de expus diavolului, reuşeşte să facă şi el ceva bun doar cu ajutor de la Cel de sus. Eu trăiam într-o lume „intelectuală”. O lume a analogiei, a comparaţiei. O lume în care mintea ta produce tot felul de sisteme care sunt închipuite „alternative” sau „explicaţii” la sistemul realităţii. Dar prin aceste sisteme ale minţii nu ajungi la nimic. Îmi dădeam seama de asta de pe atunci, dar nu ştiam ce să pun în loc. Acum am descoperit drumul pe care poţi depăşi acest labirint al vorbelor goale şi poţi urca. El este drumul Rugăciunii. Diavolul ne-a smuls din grădina Raiului, dându-ne să muşcăm din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Acest fruct ne-a „deschis” mintea, făcând-o un adevărat depozit de material radioactiv pentru diavol. Câţi nu se lasă prinşi de uneltirile celui rău! Câţi intelectuali! Câţi nu îşi umflă capul cu concepte şi idei pretins înţelepte, până ajung să nu mai fie în stare să spună un „Tatăl nostru”?! Câţi nu ajung atât de plini de vorbe goale şi de mândrie deşartă încât le e ruşine să mai calce într-o biserică! Când ajungem pe drumul către Dumnezeu, scăpăm de toate aceste deşertăciuni. Totul se limpezeşte. Nu am nevoie de nicio elucubraţie intelectuală ca să ştiu care e sensul vieţii. L-am aflat de la Sfântul Serafim din Sarov şi îl mărturiseşte propria mea experienţă: sensul vieţii noastre e să dobândim Duh Sfânt. Acesta se dobândeşte prin rugăciune şi post, prin participare la slujbele bisericii şi prin fapte bune. Dacă participi la o liturghie sau la un maslu de la început („Binecuvântată este Împărăţia”) până la sfârşit (când se miruieşte ultima dată) e imposibil să nu primeşti Darul Duhului Sfânt. O picătură de Duh Sfânt pe care o simţi aşezându-se în sufletul tău. La fel în rugăciune sau în post. Dacă le ţii mereu, creşti continuu. Sunt nenumărate trepte în rugăciune. Cei care practică Rugăciunea Inimii, de pildă, ajung la stări de bucurie nepământească şi la darul înainte-vederii. Sunt şi multe trepte în post, iar fiecare dintre ele aduce întărirea puterii duhovniceşti. Putem renunţa la carne, apoi la brânză, lapte şi ouă, apoi la ulei şi tot aşa. Sunt creştini care au ajuns să se hrănească doar de două-trei ori pe săptămână, cu Sfintele Taine, primite la liturghie. Părintele Ioanichie Bălan ne povesteşte despre un sihastru care trăia prin munţii noştri şi care ajunsese la această măsură. Sihastrul acesta era, potrivit mărturiilor strânse de Părintele Ioanichie Bălan, invizibil. Dacă se întâmpla să îl întâlnească oamenii, călugării de la Sihla sau Sihăstria se întreba cu ce a greşit de a fost descoperit de Dumnezeu oamenilor. Fusese, în anii de de după primul război mondial, episcop-vicar al Episcopiei Kievului şi fugise de persecuţia comunistă în România. Ivan/Ioan. Dar şi despre Sfântul Serafim din Sarov se spune că a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi pe o piatră, în rugăciune, fiind hrănit în tot acest timp de două vrăbiuţe. Prin post şi rugăciune putem dobândi mari puteri sufleteşti. Şi mai ales Duh Sfânt, uleiul din candelele celor cinci fecioare înţelepte. Trebuie să ne rezolvăm problema mântuirii în acastă viaţă. În pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ajuns în Iad, bogatul nemilostiv îi cere Lui Dumnezeu să i-l trimită pe Lazăr, pe care îl vede în Rai, ca să-şi umezească degetul şi să-l atingă de buzele lui, ca să-i mai potolească durerea. Dar Domnul îi spune: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26) Această parabolă ne-a fost lăsată de Domnul Hristos. Între Iad şi Rai e o prăpastie cu neputinţă de trecut. Catolicii spun că ar mai exista un loc intermediar, Purgatoriul, unde s-ar chinui o vreme cei cu păcate mai mici, dar această teorie nu poate fi argumentată prin Sfânta Evanghelie. De fiecare dată când vorbeşte despre Iad, Domnul Hristos vorbeşte despre acel loc ca despre ceva ireversibil. Aşa că să avem grijă. Trebuie să ne dobândim mântuirea cât suntem încă în viaţă. „Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Cea mai mare tristeţe a mea e că nu îmi încep viaţa cu mintea de acum. M-am întors spre Dumnezeu şi încolţit de necazurile care m-au potopit din pricina păcatelor mele. Dacă aş avea optisprezece ani şi mintea de acum! Dar viaţa nu poate fi întoarsă din drum… Părinţii mei nu m-au dus la biserică. Ei fac parte dintr-o generaţie dinaintea celei optzeciste. Oameni profund debusolaţi şi profund marcaţi de comunism. Noi mergeam la biserică doar o dată pe an, de Paşte, ca să luăm lumină. Nici atunci nu intram în biserică. Ca mulţi alţii din generaţia mea, m-am întors spre Dumnezeu ajutat mai degrabă de rugăciunile bunicilor, de dincolo de mormânt. Dar, ca să nu o obosim prea tare pe domnişoara, care trebuie că are de făcut lecţii pentru mâine, vă invit să citiţi mai multe despre descoperirile mele duhovniceşti în volumul O noapte și o dimineață.

Inregistrarea video a conferintei „Criza lumii de azi” (Fagaras)

Inregistrarea audio a conferintei „Criza lumii de azi” (4. 12. 2013, Fagaras)

Organizatori: Asociația pentru Isihasm și Protopopiatul Făgăraș 1 Parteneri: www.mărturisim.ro și Editura Agaton Miercuri, 04 Decembrie 2013, ora 18.00, Protopopiatul Făgăraș. Invitat special: Părintele Mihai Andrei Aldea (Parohia Sfântul Daniil Sihastrul, București). Alți invitați: Ciprian Voicila (Sociolog, Muzeul Țăranului Român); Părintele Valentin Funieru (Parohia Dejani, Țara Făgărașului).

Ciprian Voicila - Un chip de marturisitoare: Nicoleta Nicolescu - fragment din cuvantul tinut la conferinta de la Iasi, dedicata Sfintilor Inchisorilor (19 martie 2013)

Am venit în fața dumneavoastră să evoc figura unei mucenice a lui Hristos și a neamului românesc: Nicoleta Nicolescu. Informațiile despre ea sunt disparate: le descoperim oarecum accidental în literatura memorialistică a celor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste. Este nedrept că nimeni până acum nu s-a preocupat să îi scrie biografia. Despre ea doamna Sofia Cristescu Dinescu, un om care a cunoscut-o îndeaproape, mărturisea: ea a fost prototipul femeii luptătoare, capabilă să jertfească totul pentru Hristos și neamul românesc. Nicoleta Nicolescu s-a născut în 1912 la Craiova. În 1930 a fost admisă la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității București. În același an intră în Mișcarea Legionară. În 1933 Căpitanul o numește șefă a Cetățuilor, care erau -după cum știm- organizațiile legionare pentru femei. În 1936 devine consiliera personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, ea având - până la moartea sa martirică survenită în 1938 - și funcția de curier. Încrederea pe care Căpitanul o avea în ea era atât de mare încât a stabilit ca în lipsa lui nimeni să nu ia nicio hotărâre fără să o consulte. În cadrul Cetățuilor Nicoleta Nicolescu le-a impus camaradelor sale o înaltă ținută morală și duhovnicească. Membrele Cetățuilor țineau post negru în fiecare vineri, mergeau la biserica Sântul Ilie Gorgani și se rugau pentru mântuirea neamului românesc. De la Nicoleta ne-au rămas puține cuvinte. Într-o circulară le scria surorilor sale de ideal: Și să vrem camarade să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voință neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte. Domnul Ilie Tudor, în cartea sa de memorialistică, De sub tăvălug, descrie întâlnirea emoționantă pe care a avut-o, copil fiind, cu Nicoleta Nicolescu. Domnul Ilie Tudor, la vârsta de 14 ani, alături de alți 15 copii orfani din Dolj ajung la București. 70 de copii strânși din toată țara aveau să fie crescuți pe strada Gutemberg nr. 3, de Căpitan, în spiritul dragostei de Dumnezeu și de neam. În scurt timp, își amintește domnul Ilie Tudor, după sosirea noastră la sediu, ne-am dus într-o sală lângă biserica Ilie-Gorgani unde am găsit alți vreo 60 de copii din toată țara. Majoritatea din Gorj, Mehedinți, Romanați și 7-8 moldoveni, ori din Ardeal. Era sala unei cantine. Ne-a luat în primire o fată. Înaltă, bine legată, întreaga ei făptură inspira încredere, puritate, hotărâre. Era Nicoleta Nicolescu, care se bucura, cum am constatat mai târziu, de o mare încredere din partea Căpitanului. - De-acum înainte eu sunt mama voastră! La început ne-a învățat cum să mâncăm. Cum se țin furculița, cuțitul. A început din primele zile inițierea devenirii noastre ca oameni, ca legionari, ca viitori mari și adevărați negustori români. La sfârșitul anului 1938, Nicoleta Nicolescu este arestată fără ca cineva să stabilească acuzațiile pentru care a fost arestată. Înainte de a fi ucisă a fost violată și torturată îndelung în beciurile Prefecturii Poliției capitalei. Sofia Cristescu, vechea sa prietenă, descrie într-un text autobiografic, Cetățui sfărâmate, sfârșitul ei cutremurător: Au dus-o cu o mașină în afara Bucureștiului și, trăgând pe dreapta, au împușcat-o. Au învelit-o într-o pătură și au pornit din nou mașina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei, ca de altfel și a unor băieți arși acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranței. Pentru că ne întrebam dacă este cenușa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt și care erau acum corojite, dar destul de clare. După alte mărturii înainte de a muri Nicoletei torționarii i-au tăiat cu bestialitate sânii. Trupul sfârtecat i-a fost aruncat într-un sac, iar când sacul a fost aruncat în cuptorul numărul 1 al crematoriului s-au auzit ieșind din el urlete cumplite de durere. Torționarii au aruncat-o în crematoriu de vie. Un bun prieten, Eleodor Enăchescu, mi-a povestit că în 1956 urna a fost dusă la o biserică din Predeal unde au fost reînhumați o parte din marile căpetenii legionare. Urna a fost ascunsă în piciorul mesei de altar. Potrivit unei note informative de la securitate, acest lucru s-a aflat, securitatea a luat-o de acolo si nu se mai știe ce s-a întamplat cu ea. S-a vrut ștergerea urmelor ei. Dar ea, martira Nicoleta Nicolescu, rămâne în memoria și în inimile noastre. Principala virtute a Nicoletei era curajul sau bărbăția morală, cum îl mai numește Sfântul Nectarie. Pe un asemenea om sfântul taumaturg din Eghina, atât de iubit în România în ultimii ani, îl descrie în cuvinte nemuritoare care ne merg drept la inimă: Încercările care-l înconjoară nu pot nicidecum să-i zdruncine cutezanța judecății morale. Nicio ispită, fie materială, fie morală nu este în stare să-i clatine statornicia principiilor și convingerilor sale, nicio amenințare nu poate să îl înfricoșeze, nicio pierdere nu poate să îl facă să se răzgândească, spre a accepta o opinie aflată în contradicție cu principiile morale ale legii; niciun viciu nu reușește să îi învingă vigoarea morală a sufletului, bărbăția morală; aceasta îl conduce în arena virtuților, îl duce la martiriul adevărului, ea îl înalță la desăvârșire, îi îmbracă în mantii (imperiale) pe prietenii săi, îi face vestiți în cetate, le deschide poarta Împărăției cerurilor. Să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască și nouă măcar puțin din curajul Nicoletei Nicolescu, iar pentru sfintele ei rugăciuni să ne miluiască și să ne mântuiască. (Ciprian Voicila)

Imagini de la conferinta „Criza lumii de azi”, desfasurata la Fagaras

Ciprian Voicila - Sfantul Nicolae/ Mos Nicolae in traditia poporului roman

Ziua de 6 decembrie este cea a Sf. Neculai. Popular i se spunea "Sân-Nicoară" sau "Sân-Micoară". Se ştie din străbuni că Sfântul Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu. Stă în stânga Lui şi în noaptea de Sfântul Vasile iau masa împreună. Cerurile se deschid de trei ori şi pământenii îi văd pe amândoi înconjuraţi de o lumină nelumească. Se zice că în trecut Dumnezeu l-a însărcinat să păzească soarele care, scârbit de mulţimea urâciunilor pe care era silit să le vadă, căuta să fugă de pe bolta cerească ba spre miazăzi, ba spre miazănoapte. Unii spun că Sân-Nicoară a mai avut şi alte meserii: a fost podar, corăbier, pescar. Este cunoscut în special ca ocrotitorul celor care călătoresc pe apă. Alţii spun că Sfântul Nicolae a pus capăt potopului din vremea lui Noe. Fratele său geamăn este Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, care a participat la Sinodul de la Niceea în 325 d. Ch., unde l-a pocnit pe Arie pentru că acesta susţinea că Iisus nu este Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi creştini. Se zice că într-o zi Dumnezeu i-a chemat la El pe Sfântul Cassian Romanul şi pe Sfântul Nicolae. Pe drum întâlnesc un om care se chinuia să-şi scoată căruţa care se înţepenise în noroi. Sfântul Nicolae vrea să-l ajute, dar Cassian îl opreşte amintindu-i că au întâlnire cu Dumnezeu şi că nu se cade să întârzie. Sf. Nicolae nu se dă bătut, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului, îşi murdăreşte şi îşi rupe hainele şi până la urmă scoate căruţa din nămol. Căruţaşul pleacă bucuros la drum, blagoslovindu-l pe binefăcătorul său. Între timp, Sfântul Cassian plecase grăbit la întâlnirea cu Dumnezeu. El ajunge, evident, primul. Într-un sfârşit apare şi Sfântul Nicolae obosit şi murdar. Spre surprinderea Sfântului Cassian, Dumnezeu îl întâmpină cu o politeţe rece, în timp ce Sfântului Nicolae îi iese în cale cu vădită prietenie. Lui Cassian îi spune că numele său va fi purtat doar de un om la zece mii, iar numele Sfântului Nicolae va fi unul dintre cele mai des întâlnite pe pământ. Un părinte vestit de la mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt, extrage din povestea de mai sus următorul înţeles: "Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului." (N. Steinhardt - Dăruind vei dobândi; editura Mănăstirii Rohia, 2006, p.185). Sfântul Nicolae mai are un frate, pe Simicoară, care era serbat a treia zi după el. Simicoară e un Sân-Nicoară mai mic. Specialitatea lui era protecţia împotriva frigurilor. Pe sfânt îl întâlnim mai ales în colinde. Vă redau unul: "Sfântul Sfânt Nicoară Bun gând şi-a gândit, D-un prânz a făcut, Câţi sfinţi c-a poftit Toţi că or venit. Sfântul Sfânt Nicoară Puse raze-a treia zi Ţi-l văzură că veni Pe un cal porumb, Negru de-asudat, Albu' de-nspumat. C-un ţipău de grâu, C-o cupă de vin. Din ţipău mişca, Din cupă vin bea. Nicoară-ntreba: - Unde-ai zăbovit? - Sfinte, am zăbovit, C-am îndireptat Două luntrii pline Cu suflete bune; Luntrii încărcate Cu suflete curate. La mese întinse Cu făclii aprinse. Două luntrii grele Cu suflete rele La mese strânse Şi la lumini stânse." (Notă: Ţipău - pâine mică, pâinişoară.) Moș Nicolae a rezistat campaniei ateiste întreprinse cu mare sârg de comuniști. În ciuda faptului că Moș Crăciun a fost înlocuit în ultimii ani ai comunismului cu Moș Gerilă (Ded Maroz), care, chipurile, trecea granița din Uniunea Sovietică în România ca să aducă mult-așteptatele cadouri, îmbrăcat în veșminte roșii, de un roșu comunist. Moș Gerilă nu mai venea în Ajunul Crăciunului ci fix în noaptea de Anul Nou. Timpul a trecut, a trecut și valul consumerismului l-a misionat pe Moș Crăciun să devină cel mai mare agent de vânzări. Vinde cel mai bine și vinde orice. Dar despre asta, într-un articol viitor. (Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român)

Ciprian Voicila: Ce cred copiii despre Mos Nicolae si Mos Craciun?

Sambata ies din carcasa mea de om matur si ma intorc in Taramul Posibilului. Lumea maturilor este condusa de principiul realitatii si de ideologia realismului. Aici ai realitate cata vrei. Ai eficienta. Si mai ales, ai exactitate. Lumea de semnificatii a copilului este radical diferita. Ceea ce noua, maturilor, ne pare a fi un scaun, pentru copil poate fi un castel, o fiinta fantastica pe patru picioare, o masina de teren s.a.m.d. Intalnirea cu un copil iti revigoreaza sufletul, iti spala mintea de universul explicatiilor stereotipe, adevarate, dar moarte. Sambata de sambata ma intalnesc, o ora, cu mai multi copii. Sunt copiii care vin la Atelierul de Creativitate, organizat de Radio Itsy Bitsy. Facem un soi de comert: eu le livrez povesti de mult uitate, ascunse prin hartoagele prafuite din biblioteca, le provoc imaginatia prin fel de fel de teme insolite. Ei ma ajuta sa imi lamuresc dilemele pe care le port in mine din copilarie si care atarna greu. Ca un sac doldora de jucarii. Stiind ca saptamana viitoare va veni iarasi Mos Nicolae, negresit, le-am lansat niste intrebari care de ani buni nu-mi dau pace: unde locuieste Mos Nicolae? Dar Mos Craciun? De ce aduc, ambii, cadouri? De ce sunt amandoi mosi, n-ar putea fi macar unul mai tanar? Cat de cuminti trebuie sa fim ca sa primim cadouri? Si trebuie sa fim cuminti tot timpul? Cum de reusesc sa aduca mult-asteptatele cadouri tuturor copiilor, intr-o singura noapte? Nu obosesc? Dar sa o luam pe rand… Eu: Unde credeti voi ca locuieste Mos Nicolae? Dragos Frasineanu (5 ani): Locuieste in pamant. Intr-o groapa. Eu: Pai, nu ii e frig? Dragos: Nu, pentru ca are niste lemne acolo. Si are o usita acolo, care este soba. Locuieste langa casa lui Mos Craciun. Teodora Mihoci (6 ani): Mos Nicolae locuieste un pic mai departe de Mos Craciun. Pentru ca sunt separati de anotimpuri, toamna vine Mos Nicolae si iarna vine Mos Craciun. Numai in anotimpurile friguroase vin. Vara nu vin, ca e prea cald pentru ei. Doar Mos Craciun locuieste la Polul Nord. Mos Nicolae locuieste intr-un loc pe care nu il stim. Ioan Izak (5 ani): Poate Mos Nicolae locuieste pe blocuri. Dragos Frasineanu intervine: Sau poate locuieste intr-o pestera. Dragos Frasineanu intervine: Sau poate locuieste intr-o pestera. Maria Izak (8 ani): Mos Nicolae locuieste intr-un iglu, langa Mos Craciun. Eu: Dar cine este Mos Nicolae? Ioan Izak: Mos Nicolae e Sfantul Nicolae. Traieste cred ca in cer, adica un pic mai jos decat Dumnezeu, nu chiar in spatiu. Eu: Cum credeti voi ca poate sa aduca jucariile cei doi mosi la atat de multi copii - ganditi-va ca primesc jucarii copiii din intreaga lume? Nu obosesc? Si cum de nu ii putem vedea? Cand ne trezim dimineata vedem doar jucariile. Mosii au disparut fara urma. Alma Maria Florea (5 ani): Mos Craciun cumpara din magazine jucarii. Daca avem prea multe jucarii de la Mos Craciun, nu este bine pentru ca ni se umple casa de jucarii. Ioan Izak intervine: El este invizibil. Se duce in magazine fara sa plateasca. Mos Craciun face bani, le da spiridusilor, spiridusii se duc la magazin, dau banii invizibili. De Craciun spiridusii il ajuta pe Mos Craciun, le baga (pe jucarii) in cutii. Mos Craciun lasa sania pe bloc sau pe casa. Intra pe geam, zboara ca Spider-Man. Se face invizibil. Intra pe geam, lasa cadourile si dup-aia dispare. Maria Izak: Eu cred ca spiridusii intra in case ca sunt mai mici, se fac invizibili si intra in case. Ioan Izak: Mos Craciun nu oboseste, ca sta pe sanie. Vlad Cristescu il aproba: Nu oboseste, ca mos Craciun sta pe sanie. Intervine Alma: El (Mos Craciun) se transforma daca are bagheta. Eu: Dar ce credeti voi ca mananca Mos Nicolae si Mos Craciun? Dragos Frasineanu: Mos Nicolae si Mos Craciun mananca zapada. Ioan Izak intervine: Sau pesti. Dragos Frasineanu intervine: Sau foci. Eu cred ca amandoi aduc iarna. Ioan Izak intervine: Eu cred ca de la iarna se fac amandoi batrani. Dragos Frasineanu: Eu cred ca au trait prea mult timp, de aia au devenit batrani. La fel ca tine (adica la fel ca mine. Te pomenesti ca in ochii lor sunt un batran! Am mai aflat ceva interesant de la ei!) Eu: Dar ati fost cuminti ca sa primiti jucarii de la Mos Nicolae? Alma Maria: Eu toti anii astia am fost cuminte. Eu o sa fiu mereu cuminte. Eu: Dar stiti ca Mos Nicolae mai aduce si cate o nuielusa? Maria Izak: Aduce nuielusa lu cei rai. Am vrut sa-i fiu si eu util lui Mos Nicolae. Am luat un pix, o coala si am inceput sa notez ce cadouri asteapta partenerii mei de dileme si dialog de la Mos Nicolae. A reiesit ca: Daria Zamfir (7 ani) vrea o papusa Monster High - dar nu e prea urata?, zic. Nu, zice, am acasa tot setul; Alma vrea un ursulet simplu, cat se poate de simplu, Winnie, dar si un ponei care vorbeste; il cheama Rosa; Ioan vrea testoase Ninja, dar si monstruleti mici, seria 3 de gunoi (le mai zice Mizerabili sau Deseuri); El s-ar multumi si cu un zombie pe care il tragi de maini si ii iese creierul; Dragos vrea un aparat care face inghetata adevarata - dar nu facem rosu in gat, daca mancam iarna inghetata?, zic. Nu, zice, pentru ca exista si inghetata calda. Maria vrea muuuulta ciocolata si un Pet Shop, adica animalute mici care dau din cap. Teodora vrea fetita din filmele de pe Minimax si un Pet Shop cu animalute mici. Vlad vrea 2 jocuri si un set de tren, cu baterie. Diana Maria Cretu (4 ani) vrea „o pisicuta care o cheama Daisy, am vazut-o eu pe o carticica”. (Ciprian Voicila)

Ciprian Voicila: Jucarii noi pentru copii noi

I-am cumparat lui Miriam, fiica noastra, Alba ca Zapada si cei 7 pitici in mai multe versiuni: de format mai mic sau mai mare, mai reusite sau mai degraba nu, din punct de vedere estetic. De vreo doua ori Alba ca Zapada mi s-a parut a fi anorexica. M-a ajutat sa observ acest amanunt o mamica, prietena de familie. M-am gandit initial ca producatorii au facut economie la plastic: Alba ca Zapada avea doua picioare care aduceau izbitor cu doua bete sau cu doua picioare de pui de gaina. A urmat, pe firul temporal al intamplarilor care ne-au adus in apartament o maree de jucarii primite de la diversi prieteni, o jucarie mica. Pe cat de mica, pe atat de stranie: un soi de Barbie sexoasa, cu protuberante, o nimfeta care e si inger fiindca are si aripi si care sta intr-o pozitie clasica de lotus, intr-o asana. Nimfeta-inger-yoghina. Ceva care iti busculeaza categoriile gandirii, care pana mai ieri te ajutau sa intelegi si sa te misti eficient prin lumea reala. Zilele trecute Miriam a primit o papusa cu ditamai buzele. Zici ca si-a pus Botox in buze. O papusa siliconata in buze, provenita - de ce nu?- din Silicon Valley. Un prilej de reflectie pentru mine. Carevasazica ceea ce numeam altadata, cu admiratie, cultura a devenit un instrument ordinar de manipulare pentru procesul global de vanzare-cumparare. Se vinde tot: bunuri, servicii, identitati, sentimente, caractere. Virtutea straveche a fidelitatii - destul de rara in vremurile din urma- a fost si ea marketizata: cumparatorii reali sau virtuali trebuie fidelizati. Mai ales adolescentii, dar mai cu seama copiii: ei sunt cumparatorii de nadejde ai societatii de consum de maine. Fetitele- revenind la povestea mea - trebuie crescute in cultura obsesiei pentru silueta (deci intr-o cultura in care corpul prevaleaza in fata sufletului/spiritului), trebuie sa imbratiseze de mici spiritualitatea sincretista a Noii Ere - fundament al Noii Ordini Mondiale - si trebuie sa devina din frageda pruncie adepte ale implanturilor cu silicon. Confuzie mentala, idolatrizarea corpului, comportament de cosumator fidelizat pe zeci de ani, sincretism: valorile lumii in care traim. Le putem arata cu degetul dar nu putem scapa definitiv de ele. (Ciprian Voicila)

Ciprian Voicila: Nervi de Bucuresti

Nu vreau sa plec din Bucuresti pentru ca Bucurestiul imi produce niste nervi speciali. Unici. Greu de gasit, greu de procurat in alta parte. Nervi la coada. Coada, la romani, are un prestigiu vechi, dobandit pe vremea lui Ceausescu. S-ar zice ca e o institutie in sine si pentru sine. Invariabil stai la coada si invariabil cineva, unul mai tanar, mai smecher, mai infigaret se baga in fata tuturor si cumpara el primul. Se intampla sa fii grabit si sa stai la coada. Daca in fata ta asteapta un batran sau o batrana poti sa-ti iei adio de la treaba care te solicita imperios. Batranii, fiind pensionari, au un timp al lor, sinonim cu vesnicia. Batranii nu se grabesc. Nu se mai grabesc. Nervi la metrou. Cobori din metrou si invariabil in fata usilor deschise stau comasati femei si barbati, de toate varstele, avizi sa intre primii ca sa ocupe un loc. Dupa ora 18.00 toate statiile de metrou din centrul Bucurestiului sunt sufocate de calatori. Daca nu suferi de claustrofobie, te-ai putea imbolnavi. Nervi in biserica. Intri intr-o biserica sa-ti tragi sufletul. Daca nu te intampina baba-teolog care le stie pe toate, iti iese in cale baba- politist de proximitate, care abia asteapta sa te admonesteze. Cand ai scapat ca prin minune de ambele, asisti din ce in ce mai impasibil, pe masura ce timpul trece inexorabil, la comportamentul magic desfasurat plenar chiar in casa lui Dumnezeu. O simpla mostra: o batranica a venit la moastele unui sfant cu albumul de familie. Il ia pe fiecare membru al familiei nucleare, poza cu poza, si il lipeste de sfintele moaste. Probabil crede ca asa o sa-i sfinteasca unul cate unul. A doua mostra: intr-o biserica, inainte de Vohodul Mare, batraneii, batranelele isi astern pe jos radiografiile ca sa treaca parintele peste ele, cu Sfindele Daruri. Probabil cred ca, in acest fel, rezultatele viitoare ale analizelor vor fi mai bune. Ca o paranteza: discutam cu parintele Irineu de la Ponor exact despre asta: cum duhul utilitatii, mania pragmatismului au patruns si in biserica. Oamenii nu se duc acolo decat ca sa le indeplineasca Bunul Dumnezeu dorintele si asteptarile. Nu intra in biserica pentru ca ar fi constienti ca numai acolo salasluieste Adevarul. „Vezi tu, imi spuse parintele Irineu, aplecandu-se parinteste spre mine. Dumnezeu este mare, atat de mare incat nu-i poti spune doar: Doamne, uite, am aici la mana o bubita. Vindeca-mi-o!” Nervi impotriva coeziunii sociale. Cineva vrea sa faca o fapta buna. Alti 7, care aparent simt si gandesc la fel, susotesc pe la colturi ca e securist, agent infiltrat, vandut, in orice caz, „unor interese straine”. Statul la bloc a ingustat campul constiintei indivizilor. Ai senzatia ca lumea, cosmosul se reduc la dimensiunile apartamentului tau de la bloc. Tot ce e situat in afara, nu exista. Nervi la bloc. Eram tanar-casatorit si locuiam intr-un bloc de garsoniere muncitoresti. Intr-un patut dormea fetita noastra de un an si jumatate. Aproape in fiecare noapte vecina de deasupra, la ora 1 fix, obisnuia sa se spele. Dar nu in cada, desi poseda una, ca toti locatarii blocului. Facea baie in ligheanul personal, din fier masiv, pe care il tarsia de colo pana colo. Stau pe intuneric, inghitind invective, cu frica pitulata in san ca o sa-mi trezeasca fetita. Nici nu poate fi vorba de comunicare cu batrana faptura a lui Dumnezeu: este surda, pe bune. Peretii garsonierei muncitoresti erau nebanuit de subtiri. Se auzea totul de la vecinii care locuiau perete in perete cu noi. Trec peste faptul ca intr-o zi vecina, care era si gospodina, a batut un cui in perete care mi-a intrat mie in casa. In week-end, vecina si vecinul faceau dragoste sau sex - depinde de interpretare - incontinuu. Ei probabil credeau ca fac dragoste. Eu sunt sigur ca faceau sex. Nu poti face dragoste incontinuu. Pentru ca le placeau, probabil, obiectele vechi nu voiau sa se desparta nicidecum de patul antic in care se desfasura suita de actiuni amoroase. De multe ori m-a batut gandul sa le cumpar de la Ikeea un pat silentios si sa li-l las, pe furis, cadou la usa. Este ultima zi in care ne putem achita intretinerea. Ies, ca de obicei, val-vartej din casa. Ma aud strigat: domnu, domnu! Intorc mirat capul: administratorul blocului striga disperat dupa mine. Ce s-a intamplat? il intreb. N-ati platit intretinerea. Dar nu poate fi platita si astazi? Ba da, zice el, dar vreau sa inchei situatia mai repede. Nervi in parc. Ies zilnic in parc cu Miriam. Cineva a emis, pe buna dreptate, ipoteza ca parintii care locuiesc volens nolens la bloc isi plimba copiii, cum isi plimba animalele de companie: o ora, maxim doua ore. In rest, copilul creste ca o floare intr-un ghiveci din ce in ce mai stramt. Nu are voie sa sara, sa se joace zgomotos, sa cante. Nu cumva sa ii deranjeze pe vecini. In parcul Regina Maria stateam in fiecare seara la coada la leagane. Foarte multi copii si foarte putine leagane. Mamele ies cu copiii in parc, ii lasa de izbeliste care pe unde. Stau impreuna, discuta despre seriale TV si cumparaturi si - ceea ce este si mai important - fumeaza. Fumeaza si socializeaza. Ai iesit cu copilul sa ia aer: el ia o gura de aer, o gura de fum. Tu iei o gura de aer, o gura de fum. Noi luam o gura de aer, o gura de fum. Voi luati o gura de aer, o gura de fum. Ei/ele iau o gura de aer, o gura de fum. Nervi la trecerea de pietoni. Stau de vreo 13 ani in Bucuresti si constat zilnic un fapt irefutabil: bucurestenii trec invariabil pe rosu. Toti: pietoni, soferi, batrani, adolescenti, copii. Ca si cum regulile, de orice fel ar fi ele, sunt facute pentru a fi incalcate. Am vazut batrani care treceau strada greoi, cu multime de sarsanale agatate de ei, uitandu-se exact in directia opusa celei din care venea masina sau tramvaiul care erau mai gata sa-i calce. Nervi in troleu. Daca mergi pe la periferia Bucurestiului asisti des la urmatoarea scena: usile de la troleu se deschid si navaleste inauntru o gasca de adolescenti bezmetici. Se iau la bataie, privesc amenintator pe toata lumea... Daca vad o femeie - nu conteaza varsta - o iau la misto. Fac caterinca - asa zic ei. Se leaga gratuit de batrani, de oamenii care nu pot riposta. Tu stai langa ei si nu stii ce sa faci: sa ripostezi, sa te rogi la Dumnezeu sa treaca situatia mai repede, cu bine? Oricum ai da-o, ori te simti las, ori risti sa generezi o cafteala in toata regula, ale carei consecinte nu le poti aproxima. De cele mai multe ori decizi sa ramai las. Lasitatea e sigura si calduta. Lista nervilor de Bucuresti ramane deschisa. (Ciprian Voicila)

Ciprian Voicila: La despartirea de maica Paisia

Am ajuns pe zloata la Manastirea Pasarea, pe un drum alambicat. Cand am intrat in biserica, un numar apreciabil de credinciosi facusera corp comun cu maica: ea statea in mijloc, iar ei participau cu insufletire la fiecare moment al slujbei inmormantarii, tinand lumanarile aprinse in maini. Sentimentele care pluteau in aer erau diferite. Unii plangeau - crestinii care au fost foarte apropiati de ea. E greu sa te desparti de un om care iti lumina ca un far negresit drumul sinuos al vietii. Ceilalti traiau o stare de pace, bucurie interioara si certitudine. La sfarsitul slujbei au predicat parintele Irineu Curtescu, duhovnicul maicii Paisia, si parintele Ganciu. Parintele Irineu a tinut o predica a bucuriei care ne-a invadat pe toti. Maica a trait ani imbelsugati pentru ca s-a alipit Trupului lui Hristos, Bisericii. Principalele ei virtuti, ne-a spus parintele, au fost postul si rugaciunea. Ne-a amintit ca maica a fost tunsa monahie de calugarii de la Muntele Athos. Inainte de calugarire, in anii comunismului, casa ei era metoc pentru pelerinii care vizitau manastirile din nordul Moldovei. A fost prigonita de ateii comunisti, si l-a ascuns in casa ei pe parintele Nicodim Mandita, un mare misionar al Bisericii. Parintele Ganciu a relatat o situatie din care se poate intelege cat de puternica era rugaciunea maicii Paisia. Acum vreo doi ani, un parinte din Pitesti a pornit spre casa maicii, insotit fiind de fiul sau. Era vara si o caldura torida, insuportabila. S-ar parea ca din cauza caniculei, parintele a facut congestie cerebrala. A fost internat de urgenta. Fiul sau a sunat degraba la maica si i-a relatat accidentul. Maica s-a rugat la Dumnezeu pentru insanatosirea parintelui. A doua zi intra pe usa chiliei maicii parintele, in carne si oase, si ii spune: „maica, iata rodul rugaciunilor tale!”. Pentru rugaciunile maicii Paisia, Domnul il vindecase. I-am sarutat si eu maicii mana dreapta, cu convingerea ca iau o ultima binecuvantare de la ea. Mirosea puternic a mir si avea o mana moale. Dar nu aceasta intamplare m-a uimit. Cu totul altceva. M-am gandit ca in aceste situatii, in care crestinii ortodocsi participa trup si suflet la plecarea din aceasta vale a plangerii a unui frate de-al lor, Biserica, Trupul lui Hristos, se face din invizibila - pentru ochii nostri muritori-, deodata evidenta, dupa toate criteriile vizibilului, perceptibilului. M-am simtit ca o mica flacara ingemanata cu alte flacarui, arzand toti, pentru totdeauna pentru Hristos. (Ciprian Voicila)

Ciprian Voicila: Despre avort si demonizati

M-am tot codit sa scriu despre demonizati pentru ca odata ce ai scris despre raul personificat, iti atragi etichetele negative. Dar poate ca un suflet va citi aceste randuri si, inainte sa ma eticheteze, va intelege mesajul meu, si ceva, ceva i se va pune de-a curmezisul in inima mai inainte de a savarsi pacatul. Mai ales daca acest suflet ii apartine unei femei. Sa privim impreuna urmatoarea scena: un sot se apropie de sotia sa cu craniul unui marturisitor pentru Hristos, gasit in gropile comune de la Aiud. Sotia este mica, slaba, iute ca o sfarleaza. Sotul stie ce face: vrea sa-si atinga sotia cu moastele de la Aiud pe cap, pe piept, pe spate. Sotia urla ca din gura de sarpe: „Nu mi-l pune! Nu mi-l pune!” Adica nu vrea sa fie atinsa cu el. Mi-a luat multa vreme sa ma prind de ce: demonul ii provoaca dureri cumplite si se retrage hoteste in diverse membre ale corpului. Intalnirea dintre demonul care salasluieste in femeie si marturisitorul de la Aiud evolueaza in intensitate. La apogeu, femeia se uita ucigator la craniu, cu ochii scosi din orbite, iar limba ii iese dintre maxilare dreapta, ca de sarpe. Ati putea spune ca e o imagine de cosmar, dar cosmarul inca nu s-a sfarsit. Femeia scoate niste sunete cu rezonanta ca si cum intreaga ei fiinta ar fi o caverna vie in care ar urla o ditamai dihania. Dupa un sir nesfarsit de spume espectorate se linisteste. Se uita ametita in jur la oamenii care stau ingenuncheati si imediat ii pica fisa: se intoarce spre mine, eu fiind mai aproape de ea: „ce faci, te rogi pentru mine?” Inutil sa ma intreb de unde stia ca ma rugam pentru ea. Nu ma rugam numai eu: eram, cu totii, vreo zece crestini covarsiti de atata suferinta. La una dintre aceste manifestari ale ei un bun prieten nu a mai suportat si a iesit din sala. Era un om care vazuse multe la viata lui. Mi-a marturisit, cu inima facuta ghem: „in viata mea nu am vazut atata suferinta!” Intalnirea cu raul are si parti amuzante. Aceeasi demonizata se apropie pe nesimtite de mine la inmormantarea parintelui Justin, insotita fiind de smeritul ei sot. E suficient sa-mi amintesc de el - intr-o situatie care ma scoate din rabdari- si redevin, brusc, rabdator - „ nu pana la prasit, ci pana la sfarsit”, vorba parintelui Cleopa. Pentru mine acest sot al demonizatei e un mucenic viu. Se apropie demonizata de mine, se lipeste la propriu si cand ma uit spre ea ii spune uimita sotului: „aaa, uite cine-i aici!” Se apropie momentul ca trupul parintelui Justin sa fie scos de sub umbrar si dus spre groapa. Demonizata intra intr-o mare stare de agitatie, se uita fix spre mine si imi spune: „stai aici, langa mine sa vezi cum fac!” „Fugi de-aici, ii zic, ce, crezi ca sunt nebun?” Si o iau grabnic la picior. Cand vorbesti cu un demonizat e foarte greu sa stabilesti cand vorbeste omul si cand demonul din el. Aceasta ambiguitate creeaza situatia tragicomica. In orasul din care provine ea mai sunt doua demonizate. De la ele am aflat, in ciuda ignorantei mele crase, ca intre cele trei suflete muncite de satana sunt mari diferente. Sotia despre care v-am vorbit este demonizata, adica demonul salasluieste permanent in ea. Celelalte doua au farmece facute. Demonul nu locuieste continuu in ele ci vine si pleaca te miri cand. De exemplu, le poate lasa in pace in timpul Sfintei Liturghii, dar vine si le munceste cand e vorba sa sarute moastele unui sfant deosebit. Si din punct de vedere comportamental cele trei persoane pe care le-am cunoscut difera cat se poate de mult. Cele doua, care au farmece facute, scot un soi de grohait. Sotia despre care v-am pomenit face urat de tot. Pe ea au filmat-o unii la inmormantarea parintelui Justin. Mi s-a povestit ca, pe masura ce se apropia de cosciugul parintelui Justin, i s-au rasucit picioarele la 180 de grade. Eu n-am vazut asta la ea. M-a uimit altceva: se deplasa cu o viteza extraordinara, ca o pisica salbatica, de la o racla cu sfinte moaste la alta si nu o data am vazut cum din frunte i-au iesit doua protuberante. Dar v-am spus ca intalnirea cu raul personificat are nota lui de umor. Ultima oara cand m-am vazut cu cei doi soti obijduiti, sotia cea demonizata mi-a declarat:„ imi vine sa te imbratisez, dar mi-e frica sa nu se sminteasca lumea! Mi-a fost dor de tine”. Ca sa pastrez nota absurd-comica, ionesciano-becketiana si ca sa ma apar intr-un fel, i-am raspuns: „Stai cuminte acolo ca sunt blindat!” Aveam la piept o multime de moaste ale sfintilor marturisitori de la Aiud. Va dati seama cat de electrizanta ar fi putut deveni intalnirea noastra?! Dar nu v-am povestit toate chestiile acestea ca sa va provoc un cosmar exotic la noapte. Nici macar nu vreau sa inspir un nou film romanesc care ar putea sa ia un premiu la Cannes. In sotia demonizata a intrat demonul pentru ca a facut un singur avort. Mi-a marturisit ca si-a dorit acel copil. I-a parut rau dupa el. Ia ganditi-va cate femei, din motive de saracie crasa, nu recurg la metoda asta facila si criminala? De foarte multe ori chiar la sugestia partenerilor lor de viata: barbatii. Si ia ganditi-va cat de vinovati sunt guvernantii nostri care incurajeaza politicile pro-avort si ne cufunda, pe zi ce trece, in promiscuitate economica, dar mai ales existentiala. Cand mi-a povestit asta m-am ingrozit cu adevarat. Pana atunci statusem cat se poate de linistit pentru ca spuneam in gand „Doamne, Iisuse” si pentru ca patronul meu este Sfantul Ciprian din Nicomidia, cel ce mai inainte a fost vrajitor. M-a ingrozit gandul ca doar pentru un pacat nu doar ca as putea fi parasit de Dumnezeu, dar ca ar putea intra si in mine diavolul. Va marturisesc un secret: intalnirea cu aceasta biata demonizata ma retrezeste la realitate, amintindu-mi iar si iar cat de ingrozitor este pacatul. Orice pacat. Cat despre diavol, si acum imi vine sa rad: este salbatic, imbecil, innebunit de furie si neputinta. Un porc salbatic prins in propria lui capcana - asta este diavolul. Nici Dostoievski, nici Hoffmann nu l-au cunoscut. Daca l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi idealizat. PS. Urmarindu-mi ideea principala a textului, constat o oarecare cruzime in modul in care am descris-o pe femeia demonizata. Nu am avut nicidecum intentia asta. Cred ca ea se va mantui luptand cu demonul din ea. Cand isi revine, iti povesteste cu umor ce si cum a simtit in timpul chinurilor. Iti explica la amanunt pe care dintre moastele prezente le simte mai puternic. Are o familie normala si un copil normal. In general, este o prezenta agreabila. Daca ai cunoscut-o, cu siguranta ca nu o s-o mai uiti. Vrand-nevrand, sufletul tau incepe sa se roage pentru ea. (Ciprian Voicila)

Viata Sfantului Iov din Uglea, fiul Maramuresului

Materialele au fost preluate de pe site-ul dedicat Sfantului Iov de Uglea. Sfântul Iov din Uglea, care purta în lume numele Ioan Codrea, s‑a născut pe 18 mai 1902, în satul Iza, care acum face parte din raionul Hust, regiunea Zakarpatie din Ucraina. Satul Iza se află în ţinutul Maramureşului de dincolo de Tisa. Sfântul Iov s-a născut într‑o familie evlavioasă, din părinţii Gheorghe şi Ana. Gheorghe se trăgea dintr-o veche familie românească, Codrea, iar mama sa aparţinea unei familii de ruteni, Madear. În familie erau cinci fraţi şi trei surori. Naşterea sfântului coincide cu perioada în care avea loc o renaştere a Ortodoxiei, după o lungă perioadă de oprimare. Din copilărie, Ioan, împreună cu fratele său, Vasile, s‑au implicat activ în mişcarea ortodoxă, care era oprimată de către autorităţile austro‑ungare, deoarece Imperiul Austro‑Ungar, în componenţa căruia intra pe atunci Maramureşul, era un imperiu catolic, în care Ortodoxia era o religie interzisă. Odată cu trecerea anilor, persecuţiile deveneau tot mai înfiorătoare, astfel încât ‑ de la naşterea sa şi până la vârsta de şaisprezece ani ‑ Ioan a fost martorul unei jertfe continue a poporului său, când fiecare zi a acestor ani sângeroşi aducea noi şi noi suferinţe. Astfel, dragostea pentru Hristos a sporit în sufletul copilului încă din primii săi ani de viaţă: Ioan trăia, respira şi se sfinţea cu credinţa în Dumnezeu. De mic copil, Ioan a năzuit spre viaţa ascetică. I‑a fost hărăzit să devină monah la o vârstă fragedă. În anul 1914, în satul Iza venise de la Sighetul Marmaţiei ieromonahul Amfilohie Kemin. Pentru că pe timpul şederii sale în Maramureşul din dreapta Tisei săvârşea pe ascuns slujbe ortodoxe, autorităţile îl prigoneau şi călugărul era nevoit să se ascundă. El şi‑a găsit adăpost la evlavioasa familie Codrea. Viitorul nevoitor pentru Hristos, Ioan, împreună cu fratele său Vasile, îi duceau ieromonahului mâncare. Ieromonahul Amfilohie era foarte slăbit din cauza înfrânării şi a multor încercări, dar strălucea de har. Răspândea har şi crucea mare de aur de pe pieptul lui – era crucea pe care Sfântul Ţar Nicolae al II-lea i-o trimisese prin el Sfântului Alexie Carpatinul, care fusese închis la Sighet pentru mărturisirea dreptei credinţe. De fiecare dată când copiii priveau spre această cruce, aveau respiraţia tăiată. Crucea de la pieptul părintelui li se părea cel mai frumos lucru din această lume. Fraţii voiau cu înfocare să sărute acea cruce, astfel că odată, făcându‑şi curaj, s‑au adresat părintelui Amfilohie cu această rugăminte. Răspunsul ieromonahului i‑a surprins pe băieţi. Mărturisitorul lui Hristos le‑a spus că acea cruce era una neobişnuită, iar cel care o va săruta trebuie să devină neapărat călugăr. Fraţii nu au dormit toată noaptea. Sufletele lor de copii ardeau de frumuseţea nepământească a acelei cruci minunate şi de dorinţa, aprinsă în sufletul lor, de a‑şi închina întreaga viaţă Domnului Dumnezeu. Dimineaţa, ambii fraţi i‑au comunicat părintelui Amfilohie hotărârea luată şi au sărutat minunata cruce. Astfel au făcut alegerea vieţii lor şi amândoi au devenit ulterior monahi. În satul natal, Ioan a absolvit opt clase ale şcolii populare, iar în anul 1920 a absolvit şi cursurile administrative. În anii 1924‑1925 a fost soldat în armata cehoslovacă, în localitatea Mihailovţî (Slovacia). În anii ’20 ai secolului XX, în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Muntele Athos se nevoiau un număr mare de slavi din Carpaţi. Tocmai acolo a hotărât să se ducă Ioan Codrea după satisfacerea serviciului militar. Dar intrarea în mănăstire i‑a fost refuzată. Cauza principală a constituit‑o politica autorităţilor elene, care urmăreau grecizarea Muntelui Athos. La 10 septembrie 1926, guvernul Greciei a adoptat o lege conform căreia toţi monahii, indiferent de naţionalitatea lor, erau consideraţi supuşi ai grecilor. Pe baza acestei legi, mănăstirilor din Muntele Athos li s‑a interzis să accepte persoane fără cetăţenie elenă, fapt care oferea ocazia de a refuza eliberarea paşapoartelor şi a vizelor. După aceasta, Ioan Codrea a mai încercat o dată să ajungă la Athos, dar şi această încercare s‑a încheiat cu un eşec. În acest timp, în satul Iza se deschisese mănăstirea de bărbaţi cu hramul Sfântului Nicolae, unde sfântul şi‑a terminat cursurile pastoral‑teologice în anul 1928. După absolvirea acestora, împreună cu câţiva colegi, s‑a decis să construiască o mănăstire în locurile sale natale, în apropiere de satul Iza, şi anume la Gorodilov. În anul 1930, Ioan Codrea, Vasile Oros, ieromonahul Pantelimon Codrea şi alţii, în schimbul terenurilor personale din satul Iza, au cumpărat un mic teren la Gorodilov. Construcţia mănăstirii a fost însoţită de o muncă imensă, dar tinerii nu s‑au descurajat. Ei au îndurat prigoane cumplite pe parcursul multor ani şi nimic nu‑i înfricoşa pe drumul slujirii lui Dumnezeu. Era o adevărată fericire pentru ei să construiască un nou lăcaş de cult, în pofida eforturilor foarte mari, datorate şi locului ales pentru construcţie, spre care nu era amenajat nici măcar un drum. Acel duh eroic, mărinimos al tinerilor nevoitori, întemeietori ai schitului, s-a imprimat parcă şi locului. Din primii ani de existenţă a schitului, cu binecuvântarea arhiereului Serafim Ivanovici, episcopul de Prizrensk, conducătorul eparhiei Muncaci, monahii au construit o capelă mică în cinstea Preasfintei Treimi şi un corp de chilii pentru fraţi. În acest fel a fost pusă baza lăcaşului monahal. Primul stareţ al schitului nou‑creat în cinstea Sfintei Treimi a fost Sfântul Alexie Kabaliuk Carpatinul (care a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană în anul 2001), iar apoi această misiune i‑a revenit părintelui Amfilohie Kemin. Fratele Ioan se distingea prin cordialitate şi simplitate. Trăia cu blândeţe şi hărnicie şi în toate era un exemplu pentru ceilalţi. I‑au fost de folos deprinderile sale gospodăreşti, mai ales îndeletnicirea de viticultor. Monahii creşteau albine şi vite, aveau grădină şi livadă de pomi fructiferi, pentru toate depunând o muncă foarte grea. Aceste realizări într‑o zonă din munţi, atât de dificilă pentru cultivarea pământului, păreau o adevărată minune în ochii celor din jur. Astfel, sub o îndrumare duhovnicească înţeleaptă, creştea întru Domnul sufletul ales al viitorului mare stareţ. Sfântul Alexie Carpatinul l‑a tuns în monahism pe fratele Ioan Codrea, dându‑i numele de Iov, în cinstea multpătimitorului Iov. Alesul lui Dumnezeu iubea îndeosebi sfintele slujbe şi a fost numit canonarh la schit. Aceasta a fost o adevărată fericire pentru el. I s‑a împlinit dorinţa pe care o avea de mulţi ani – a devenit monah, iar slujbele dumnezeieşti îi desfătau sufletul în fiecare zi. Nu avea cum să ştie că în curând va trece printr‑o perioadă înfricoşătoare, când va fi rupt pentru mulţi ani de aceste slujbe. Încercările sufletului ales de Domnul Dumnezeu au început în anul 1939, odată cu venirea la conducere a ungurilor. Sfântul Iov nu a vrut să se supună acestei autorităţi, care era potrivnică Ortodoxiei şi care intenţiona să‑i recruteze pe monahii ortodocşi pentru lupta împotriva Rusiei. Nevoitorul a fugit în Rusia, împreună cu alte nenumărate persoane, peste lanţul Munţilor Carpaţi. Dar, cum a ajuns în Uniunea Sovietică, împreună cu alţii, a fost învinuit de spionaj şi a fost condamnat la cinci ani de lagăr. Sfântul a fost mutat dintr‑un lagăr în altul. O perioadă de timp a fost închis la Vorkuta, apoi la Kolâma şi Norilsk. Mai târziu, el povestea adeseori despre această perioadă fiilor săi duhovniceşti. Iată ce îi spunea ucenicei sale Nina Soboleva: „M‑am gândit să fug în Rusia la fraţii noştri ruşi, ortodocşi. M‑am îmbrăcat simplu. Am luat o traistă de pânză, am pus în ea Evanghelia, pâine, sare şi o cană. M‑am încălţat cu cizmele, mi‑am luat la revedere de la egumen şi de la fraţi şi am plecat în noapte. O parte din drum am mers pe jos, o parte cu mijloace de transport (…). Domnul m‑a păzit. În sfârşit, am ajuns la graniţa cu Rusia Sovietică. Era anul 1939, m‑am rugat fierbinte şi am trecut graniţa cu URSS‑ul. M‑am lovit direct de un grup de grăniceri. A sărit la mine un câine ciobănesc şi eu l‑am respins cu băţul. Am auzit cum şi‑au pregătit armele să tragă şi au strigat: «La pământ». Eu m‑am aşezat, iar ei au alungat câinele. M‑au controlat. Eu le spuneam că plâng de bucurie: «Fraţilor scumpi, eu vin la voi tocmai din Carpaţi, am venit aproape pe jos, în sfârşit Domnul m‑a adus în Sfânta Rusie». Am sărutat pământul. Ei tăceau, cu nişte feţe ca de piatră. Apoi, cel mai mare în grad a zis: «Scoală‑te, să mergem la post, acolo se vor lămuri ce fel de pasăre eşti». La post m‑au declarat imediat spion al unei agenţii străine şi m‑au trimis în oraş, la închisoarea NKVD. Acolo am intrat «în conveier» (pe bandă rulantă). Acesta e un interogatoriu continuu. Anchetatorii se schimbau, dar eu rămâneam în acelaşi loc. Şapte zile şi şapte nopţi fără somn şi fără mâncare, chiar şi fără a mă întoarce în cameră. Nu mă lăsau să mă aşez, mă băteau foarte crunt. Eram într‑o stare de semidelir. Mi‑am pierdut cunoştinţa şi am căzut pe podea. M‑au udat cu apă rece şi mi‑au dat să miros ţipirig (clorură de amoniu). Îmi cereau să recunosc că sunt spionul unei oarecare ţări. Gura mi se uscase, buzele mi se sfărâmaseră, limba era ca o răzătoare şi îi repetam celui ce mă interoga: «Eu sunt simplu monah, am venit la fraţii mei, la fraţii mei ruşi. Eu sunt rutean. Sunt din Carpaţi». Anchetatorul a răsuflat şi mi‑a pus pistolul în faţă: «Recunoaşte, animalule, îţi spun pentru ultima oară. Te împuşc ca pe un câine! Număr până la trei: unu, doi, trei!» şi m‑a lovit cu patul armei peste cap.” Stareţul i‑a povestit Ninei Soboleva şi despre încercările grele pe care a fost nevoit să le îndure în perioada de detenţie grea în lagăr: „Au fost etape lungi şi chinuitoare. Până la prima etapă i‑au ţinut într‑o mănăstire distrusă. Conducătorul convoiului a întrebat cum se îngroapă monahii, cum îi îngropau pe egumeni şi dacă se puneau în mormânt crucile de aur şi câte cruci?… Seara, pe neaşteptate, i‑au scos din camera comună şi i‑au băgat într‑o pivniţă, unde nu era lumină, dar erau mulţi şobolani. Părintele Iov s‑a rugat, fără să mai aibă nădejde că va ieşi din această pivniţă; se temea să nu calce pe vreun şobolan, ştiind că la ţipătul lui se vor aduna o ceată întreagă şi nu va putea scăpa. Nu mai ştia câtă vreme trecuse… Dar au deschis beciul şi i‑au scos afară. Se lumina de ziuă. «Ne‑au adus în încăpere. Pe podea zăcea supraveghetorul convoiului, chircindu‑se de o grea suferinţă. Crezând că în mormântul egumenului sunt cruci de aur, el i‑a scos noaptea pe arestaţi şi le‑a poruncit să deschidă mormântul. Şi s‑au supus, au săpat pământul, dar au refuzat să deschidă sicriul. Toţi au refuzat. Şi atunci, cu mânie, supraveghetorul convoiului l‑a lovit pe unul dintre ei cu lopata şi a intrat singur în mormânt, ca să spargă sicriul… Şi, dintr‑odată, a început a se chirci, ca într‑o criză de epilepsie. Cu greu l‑au scos din groapă, dar şi deasupra se zbătea, părea că îi trosnesc oasele». Atunci şi‑au adus a­min­te de arhimandrit. L‑au adus şi i‑au poruncit să‑l izbăvească pe şef de convulsii. Făcându-şi semnul crucii, Sfântul Iov a răspuns: «Dumnezeu l‑a pedepsit şi aici eu sunt neputincios». Spre seară, supraveghetorul convoiului a plecat pe lumea cealaltă”. Părintele Iov le povestea şi rudelor sale despre viaţa în lagăr. După spusele sale, a fost extrem de greu în lagărul de la Norilsk, în timpul războiului. Patria avea nevoie de blindaj de o înaltă calitate pentru tancuri şi mulţi deţinuţi sovietici au fost transferaţi din alte lagăre în Norilsk, localitate amplasată pe locul unui zăcământ de metale rare, cu ajutorul cărora era posibilă realizarea unor aliaje ultrarezistente pentru blindajul tancurilor. În lagărul de la Norilsk, deţinuţii aveau să se confrunte cu suferinţe mult mai grele decât până atunci. Locul unde se află Norilskul depăşeşte cu mult prin asprimea sa alte locuri din Extremul Nord. Este situat între două lanţuri muntoase paralele, care se întind de la sud‑vest către nord‑est. Din această cauză, locul acesta este numit „ţeava Norilsk”, căci vânturile din sud‑vest, nimerind între lanţurile muntoase, ating o viteză foarte mare, iarna suflând aproape fără încetare. Aceasta face ca gerurile aprige să fie aproape de nesuportat. Sfântul Iov povestea cum oamenii mergeau spre mină în lanţ, unul după celălalt, iar pe sub braţul fiecăruia trecea o funie foarte groasă, de care toţi se ţineau foarte strâns. Cei care nu reuşeau să se ţină erau luaţi de uraganul de gheaţă şi îngheţau foarte repede în tundră. Dar nici măcar asta nu era cel mai groaznic, moartea prin îngheţ li se părea multora o moarte uşoară, o fericită izbăvire de chinuri. Mult mai înfricoşătoare era foamea. Hrana extrem de săracă, care era servită pe timp de pace, a devenit aproape inexistentă pe timp de război, când aproape toate alimentele erau îndreptate spre front. Stareţul îşi amintea cum odată au scos din pământul veşnic îngheţat un os gol, fără carne. Foametea era atât de mare, încât deţinuţii l‑au lins fiecare, pe rând. În lagărul transpolar, sfântul îşi împărţea raţia copiilor orfani, care erau exilaţi acolo. Şeful s‑a supărat din această cauză şi i‑a spus: „Am să am eu grijă de tine dimineaţă!” La dispoziţia acestuia, monahul a fost închis într‑o cameră mică de la subsol. Era atât de mică, încât pe pat se putea sta doar semiîntins. Din tavan apa îi picura pe cap, iar pe jos se făcuse o baltă. Stareţul a petrecut în rugăciune continuă către Domnul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. Nu‑şi amintea cât timp trecuse ‑ vreo două‑trei zile. A auzit că cineva umbla pe sus, zăngănind nişte chei. Pe neaşteptate, uşa s‑a deschis şi a intrat şeful închisorii: „Cine este aici atât de slab?”. Părintele, deşi era înalt de statură, cântărea doar 45 de kilograme. Drept răspuns la această întrebare, sfântul le-a povestit despre şeful care voia „să aibă grijă” de el. Atunci a auzit ceva cu totul neaşteptat: „Ieşi! A murit!”. Acest şef care l‑a eliberat pe sfânt i‑a încredinţat o muncă uşoară ‑ şi sfântul a continuat să‑i ajute pe copii. Cum şi din ce cauză a murit omul care îi dorea moartea, sfântul nu a mai aflat. Iată ce încercări grele a trebuit să îndure Sfântul Iov; încercări asemănătoare celor ale Dreptului Iov multpătimitorul, în cinstea căruia şi‑a primit numele de monah. Dar îl aşteptau alte suferinţe, şi mai grele. Ieşind din iarna extrem de grea dintre anii 1941‑1942, când chiar şi în împrejurimile Moscovei gerurile atingeau -50˚, sfântul a fost mobilizat în corpul de armată al generalului Ludwig Svoboda, deoarece era cetăţean al Republicii Cehoslovace. A fost trimis la artilerie, însă, din cauză că a refuzat să împuşte oameni, i s‑a ordonat să care proiectile. După sfârşitul războiului, a păzit pentru o vreme ambasada cehoslovacă din Moscova. În anul 1945, Sfântul Iov s‑a întors pe meleagurile natale. În scrisoarea datată cu 14 noiembrie 1945, adresată episcopului Nestor Sidoruk de Muncaci‑Ujgorod, arhimandritul Alexie Kabaliuk Carpatinul scria: „Vă rog să‑l hirotoniţi ierodiacon pe monahul Iov Codrea, care este locţiitorul meu în Schitul Gorodilov”. Episcopul a împlinit rugămintea arhimandritului la 16 noiembrie 1945. La 10 decembrie 1945, monahii Schitului Gorodilov s‑au adresat episcopului cu rugămintea de a‑l hirotoni ieromonah pe Sfântul Iov. Sfântul Iov a fost hirotonit preot în anul 1946, la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Iza. La adunarea monahilor, fraţii l‑au ales stareţ. În timpul stăreţiei Sfântului Iov, schitul s‑a extins şi s‑a consolidat. Monahii au construit o cantină, chilii, o bucătărie. Pentru modul în care a slujit Biserica, Sfântul Iov a fost ridicat în anul 1947 la treapta de egumen. Arhimandritul Efrem Molnar, care îl cunoştea bine pe Sfântul Iov, a descris astfel activitatea acestuia: „Conducând schitul între anii 1946‑1958, a fost pentru monahi şi pentru mirenii simpli un exemplu viu. Părintele Iov aproape că nu a utilizat ordinele administrative. Săvârşea zilnic Sfânta Liturghie. După terminarea Liturghiei şi după masă, înştiinţa monahii ce ascultări are fiecare şi el însuşi se alătura muncii. Calităţile sale umane erau hărnicia, simplitatea în relaţii, milostivirea şi smerenia…”. Renumele rugătorului, văzătorului cu duhul şi făcătorului de minuni de la Gorodilov se răspândise deja în Zakarpatie (Maramureşul din dreapta Tisei a primit această denumire după anul 1946). Oamenii au început să vină la smeritul şi purtătorul de har dumnezeiesc cu tot felul de boli, cu necazurile şi tristeţile lor. Este semnificativ exemplul lui Dimitrie Petrovici Plisca, un locuitor din satul Iza, care în timpul războiului a suferit o rană foarte gravă la cap: glonţul i‑a spart craniul sub ochiul stâng şi s‑a oprit lângă creier. Jumătate de an s‑a perindat prin spitale, fiind lipsit de darul vorbirii, astfel încât numele şi prenumele îi erau scrise pe mână. A trebuit să înveţe din nou să meargă şi să vorbească. Vindecându‑se şi părăsind spitalul, el continua să sufere în urma rănii, pierzându‑şi adeseori cunoştinţa. Odată, în timp ce căra făină de la moară, şi‑a pierdut cunoştinţa, a căzut în râu şi, ca prin minune, nu s‑a înecat. În anii de după război, acest om evlavios i s‑a adresat pentru ajutor Sfântului Iov. Timp de trei săptămâni a lucrat la mănăstire spre slava lui Dumnezeu, ajutând la culesul merelor. Stareţul văzător cu duhul i‑a spus că trebuie să mai poarte un oarecare timp această cruce, cu voia Domnului, şi i‑a prezis că, atunci când se vor apropia bătrâneţile, Dumnezeu îi va lua această încercare şi va mai trăi mulţi ani. Pentru rugăciunile sfântului, peste 17 ani toate consecinţele rănii grave au dispărut, astfel încât a început să‑i întreacă în muncă pe cei tineri. Şi nu doar că a ajuns la adânci bătrâneţi, ci la începutul secolului XXI era persoana cea mai înaintată în vârstă din satul Iza, trecând la Domnul la vârsta de 93 de ani. Darul deosebit al duhovniciei pe care sfântul l‑a primit de sus atrăgea mulţime de oameni veniţi chiar de la mare depărtare. În anul 1950, Prea Sfinţitul Macarie, arhiepiscopul de Lvov, Ternopol şi Muncaci‑Ujgorod, i‑a încredinţat sfântului îndrumarea duhovnicească nu doar a Schitului Gorodilov, ci şi a Mănăstirii Muncaci, care de puţin timp, din anul 1947, revenise ortodocşilor. În anul 1951, Ilarion, noul episcop de Muncaci‑Ujgorod i‑a retras sfântului atribuţia de duhovnic al Mănăstirii Muncaci, încredinţându‑i parohia Bisericii Sfântul Ilie din satul Veleatin şi funcţia de administrator al mănăstirilor din Zakarpatie, cu obligaţia de a se înregistra la împuternicitul cu treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Datorită acestei numiri, sfântul a devenit, după vlădica şi secretarul acestuia, persoana duhovnicească cea mai influentă din eparhie. Dar a sporit şi autoritatea sa duhovnicească. Sfântul Iov a avut şi mai multe posibilităţi de a ajuta oamenii. S-a folosit de această ocazie, depunând toate eforturile şi în curând tot Maramureşul din dreapta Tisei a început să vorbească de minunatul nevoitor. Schitul de la Gorodilov a înflorit nespus de mult, devenind un loc de pelerinaj. Au început să vină la Sfântul Iov tineri râvnitori. O parte dintre aceştia au devenit ulterior arhierei, arhimandriţi, stareţi de mănăstire. Doar în câţiva ani, a apărut o adevărată şcoală de ucenici devotaţi. În schit se aflau deja douăzeci şi cinci de fraţi. În anii de după război, Sfântul Iov a transformat lăcaşul său în cel mai renumit schit din tot ţinutul. Fraţii din obşte îl iubeau şi îl cinsteau foarte mult. În timpul păstoririi episcopului Varlaam Borisevici, în eparhia Muncaci‑Ujgorod a început un asalt planificat împotriva drepturilor mănăstirilor şi schiturilor. Sfântul Iov s‑a opus acestei politici şi a fost unul dintre semnatarii scrisorii colective adresate Preafericitului Alexie I, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, care era o reclamaţie împotriva episcopului Varlaam Borisevici, cu rugămintea de a‑l demite pe acesta. Însă, cu sprijinul puterii atee, Varlaam a început să se răzbune pe clerul care s‑a opus politicii sale antibisericeşti. În anul 1958 l‑a înlăturat pe Sfântul Iov din ascultarea de stareţ al schitului şi, cu ajutorul noului stareţ, în scurt timp schitul a fost închis. În clădirile schitului autorităţile au amenajat o şcoală agricolă. Însă, fără harul lui Dumnezeu, elevii nu doar că nu au reuşit să cultive ceva în această zonă dificilă pentru agricultură, dar au distrus şi gospodăria ridicată cu atâta iubire de monahi. Părăsindu‑şi mănăstirea de metanie, sfântul stareţ a luat din avuţia mănăstirii doar un cearşaf, pe care dormea. Astfel au început pribegiile părintelui. Din toamna anului 1958 până în anul 1959, sfântul s‑a aflat la Mănăstirea Sfântul Nicolae din satul Iza, raionul Hust. În curând şi asupra acestui centru de renaştere a Ortodoxiei a început să plutească pericolul de a fi închis, pentru că mănăstirea deranja foarte mult autoritatea atee. Prigonitorii erau, de asemenea, iritaţi nespus de mult de faptul că în acea mănăstire şi‑a găsit refugiu sfântul exilat. Împreună cu Sfântul Iov s‑a aflat mereu Mihail, care a devenit mai apoi monahul Sava. Acesta provenea din Verhovina şi suferea de îndrăcire. Era orfan de mamă şi de tată. Era şi analfabet. Din cauza crizelor de îndrăcire nu fusese tuns în monahism. Stareţul a alungat din acesta duhul necurat, iar apoi a insistat să fie tuns în monahism, tundere pe care tot el a săvârşit‑o. Însă nu a putut fi preoţit, din cauză că nu ştia carte. Părintele Sava nu avea unde să plece după închiderea mănăstirii, pentru că nu putea sluji ca preot într‑o parohie şi nici rude nu avea. Plângea cu amar, neştiind ce să facă. Sfântul Iov l‑a liniştit, zicându‑i: „Unde mă voi afla eu, acolo vei fi şi tu, atâta timp cât voi fi în viaţă!”. De atunci, părintele Sava a început să locuiască cu sfântul şi a devenit ajutorul său de chilie. Mulţi monahi, văzând că închiderea mănăstirii este inevitabilă, au început să împartă între ei avuţia mănăstirii, însă nevoitorul le‑a spus: „Ce faceţi? Mai bine este să împărţiţi totul nevoiaşilor!”. Stareţul însuşi şi‑a strâns puţina sa avere într‑o cuvertură şi cu această legăturică şi un toiag a plecat pe jos, punându‑şi în totalitate credinţa în Unul Dumnezeu. Sfântul Iov a ajuns pe jos până la mănăstirea de bărbaţi cu hramul Schimbării la Faţă a Domnului, din satul Şesul, în adâncul Maramureşului, în munţi. În perioada 1959‑1960 a stat în această mănăstire, iar când părintele stareţ Veniamin Kerecianin a fost arestat, i‑a ţinut locul. În curând, autorităţile atee au închis şi Mănăstirea Schimbării la Faţă. În acest fel, pe tot cuprinsul Maramureşului, unde până nu demult se afla aproape pe fiecare deal o mănăstire ortodoxă sau un schit, nu mai rămăsese nicio mănăstire de bărbaţi. În perioada 1960‑1961, Sfântul Iov a slujit ca preot paroh în satul Uglea, din raionul Tiacev, iar între 1961‑1962 a slujit în satul Monastîreţ. Din anul 1962 şi până la trecerea sa la Domnul a fost preotul paroh al Bisericii Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir din satul Malaia Ugolka, raionul Tiacev, unde în vechime se afla o mănăstire. Pe atunci, satul avea puţine gospodării şi locuitori. Valea era îngustă, exista puţin pământ, iar rezervaţia naturală restrângea şi mai mult activitatea agricolă. De aceea, sfântul îi ajuta mereu pe oameni. Ascetul, căruia în semn de recunoştinţă oamenii îi aduceau sau îi trimiteau multe bunuri, împărţea tot ce avea localnicilor. Zicea că împrumută, dar era conştient că oamenii nu vor putea să returneze niciodată acei bani, ci îşi vor construi case şi vor avea unde să locuiască împreună cu familiile lor. Reprezentaţilor autorităţii atee nu le era deloc pe plac o astfel de activitate. Îl opreau pe Sfântul Iov, îi interziceau să mai ajute astfel, îl ameninţau, dar la toate acestea părintele răspundea cu înţelepciune: „Dacă autorităţile nu‑i ajută pe oameni să‑şi construiască locuinţe, atunci aceasta trebuie să o facă obştea bisericească!”. Făcuţi de ocară, funcţionarii sovietici n‑au mai putut spune nimic şi l‑au lăsat pe sfânt în pace. Cu trecerea anilor, aşezarea din preajma bisericii, până atunci puţin populată, s‑a extins şi a înflorit datorită sfântului stareţ, care împărţea binecuvântări cu mâna lui darnică. Până în prezent, aici locuiesc oameni cu o deosebită recunoştinţă pentru Sfântul Iov.Stareţul se străduia întotdeauna să‑i ajute pe oameni, iar el însuşi purta haine ponosite, dar curate, spunând că îmbrăcămintea monahului trebuie să fie în aşa fel încât, dacă ar fi aruncată, nicio persoană nu ar vrea să o poarte. Într‑o iarnă au venit la sfânt nişte huţuli din zona localităţii Rahovscin şi i‑au dăruit, ca mulţumire pentru rugăciunile sale, un pieptar frumos împodobit, la care huţulii sunt foarte pricepuţi. Stareţul s‑a îmbrăcat cu el, dar s‑a simţit stânjenit, pentru că alături de el stătea un bătrân foarte sărac. Stareţul l‑a îmbrăcat pe acesta cu pieptarul primit în dar. Huţulii s‑au tulburat, iar părintele a observat bucuros că omului i se potrivea de minune bundiţa. El i‑a liniştit pe vizitatori, spunând că darul lor este primit, iar pe bătrân l‑a întrebat dacă îi este cald. Când acela i‑a răspuns că îi este cald şi bine, părintele a zâmbit atât de luminos şi plin de bucurie, încât huţulilor nu le‑a mai părut rău pentru pieptarul dăruit. La fel, sfântul împărţea adeseori oamenilor cojocele, cămăşi, încălţăminte şi alte lucruri pe care i le aduceau oamenii înstăriţi din tot ţinutul. În cazul în care vreunei persoane din sat îi murea vaca, părintele îi dădea bani pentru a‑şi cumpăra altă vacă. Era mereu pregătit să‑i ajute pe oameni, indiferent de problemele pe care le aveau. În sat locuia o bolnavă psihic, Mariika Nemţoaica. Într‑o iarnă, acoperişul casei acesteia s‑a prăbuşit, iar Sfântul Iov, de sărbătoarea Naşterii Domnului, a anunţat la sfârşitul slujbei că banii adunaţi cu colindul vor fi folosiţi la construirea unei căsuţe noi pentru ea. La aceşti bani, sfântul a adăugat şi economiile sale. Astfel, au fost cumpărate toate cele necesare pentru construcţie. În afară de aceasta, sfântul a plătit şi muncitorii, şi noua casă a fost construită într‑un timp scurt. Cu ocazia sărbătorilor, în satul Ugolka se aduna o mulţime de cerşetori, fiindcă toţi cunoşteau bunătatea sfântului. Aceştia se înghesuiau în preajma lui, iar sfântul îi hrănea pe toţi şi le dădea pomană, fapt care îi bucura sufletul nespus de mult. Adeseori, sfântul le dădea bani tinerilor, preoţilor, seminariştilor, studenţilor, oamenilor săraci sau, de exemplu, şoferului „pentru benzină”, pentru că l‑a dus cu maşina. Aceştia se ruşinau să ia banii, dar era imposibil să‑l refuze, cu atât de multă bunăvoinţă îi ajuta sfântul. Părintele îi ajuta pe toţi oamenii din parohie şi se străduia să nu le ia bani pentru diferite slujbe. Soacra localnicei Olena Pilipeţ a povestit despre o faptă asemănătoare a Sfântului Iov, petrecută în timpul sfinţirii casei sale. Femeii îi era milă de părinte, deoarece el trebuia să facă un drum destul de lung, casa aflându‑se la o distanţă de 2 km de biserică, pe un deal. Din această cauză, i‑a dat sfântului 25 de ruble, însă el nu a vrut să le accepte. Atunci, femeia i‑a spus că ea dă banii pentru rugăciunile lui şi, dacă el nu‑i va accepta, rugăciunea nu‑I va fi plăcută lui Dumnezeu. Stareţul nu a răspuns nimic, dar, atunci când stăpâna casei a trecut într‑o altă cameră, sfântul a aşezat încet banii sub muşamaua de pe masă. Femeia era foarte mulţumită, gândindu‑se că el a luat banii. Dar, peste o lună, când a spălat faţa de masă, a găsit acei bani şi a înţeles că Sfântul Iov i‑a pus acolo, nedorind să o supere. Sfântul ajuta şi în treburile lumeşti, gospodăreşti. Îi plăcea să cureţe copacii şi, fiind un bun specialist în acest domeniu, mergea pe la oameni şi îi ajuta. De asemenea, sfântul ajuta în căutarea locului pentru săpatul fântânilor. El căuta, iar atunci când oamenii săpau în locul indicat de sfânt, găseau imediat apă. În acest loc străvechi de nevoinţe monahale, Sfântul Iov ducea o viaţă ascetică, viaţa unui mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El săvârşea zilnic pravila monahală întreagă. Se culca la miezul nopţii, iar la ora 4.00 dimineaţa se scula şi se ducea la biserică. Proscomidia dura câteva ore, părintele scoţând părticele pentru foarte mulţi oameni. De asemenea, citea un mare număr de pomelnice. Unele erau extrem de vechi şi erau păstrate zeci de ani. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, sfântul ştia care dintre oameni sunt vii şi care dintre ei au trecut pe lumea cealaltă şi îi pomenea după rânduială. Din cauza şuvoiului mare de pelerini, sfântul îşi făcea pravila monahală în timpul nopţii. El zicea că atunci când, dintr‑o oarecare cauză, ieromonahul nu poate săvârşi Sfânta Liturghie, trebuie să citească în afară de pravila de rugăciune, Ceasurile şi celelalte rugăciuni. În fiecare zi, nevoitorul citea Acatistul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al Sfântului şi Făcătorului de minuni Nicolae şi al sfântului zilei. De când a fost hirotonit, Sfântul Iov a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi tipicul zilnic al slujbelor. Urmând rânduielii Sfântului Ioan din Kronştadt, el a procedat astfel pe parcursul a zeci de ani. A încălcat doar de trei ori această rânduială în timpul celor patruzeci de ani de slujire. La sfârşitul anului 1977, s‑a îmbolnăvit de apendicită acută. Din smerenie, a apelat la ajutorul doctorilor. A fost nevoie să fie operat de urgenţă. Imediat după operaţie, el a dorit să fie externat, pentru a putea sluji Sfânta Liturghie, dar, bineînţeles, nu i s‑a permis să părăsească spitalul. Dar, în cea de‑a treia zi după operaţie, sfântul a plecat pe ascuns înapoi în munţii Maramureşului, la locul slujirii sale. Încă din vremea războiului, sfântul avea în piept o schijă mare de fier, căreia nu i‑a dat niciodată importanţă. Dar, la bătrâneţe, aceasta începuse să‑i împiedice respiraţia şi smeritul nevoitor a alergat din nou la ajutorul doctorilor din Muncaci. După operaţie, doctorii au rămas surprinşi, văzând cât de rapid s‑a însănătoşit sfântul şi cât de repede s‑a vindecat rana. Stareţul se străduia mereu să ascundă nevoinţa sa de ochii oamenilor, aceasta fiind una dintre trăsăturile sale distinctive. După cum se cuvine adevăratului monah, el nu mânca carne decât în Duminica Învierii Domnului, când, în timpul mesei de praznic, rupea o bucăţică de carne şi o mânca, pentru că aceasta fusese sfinţită. Era un mare postitor, dar întotdeauna dădea dovadă de ospitalitate şi, dacă cineva, în pofida tuturor îndemnurilor lui, nu voia să mănânce, trebuia obligatoriu să bea măcar un ceai. Pentru cei care nu încăpeau în căsuţa părintelui era amenajată o masă în curte. În timpul mesei erau întotdeauna servite porţii mari. Maica Anghelina, nepoata sfântului, a fost ajutorul lui pe tot parcursul vieţuirii sale la Malaia Ugolka. Ea îi punea şi sfântului porţii mari. El însă nu se aşeza imediat la masă, ci se plimba, apropiindu‑se când de o persoană, când de alta şi, când nepoata sa nu era atentă, lua din mâncarea lui, de care nici nu se atingea, şi adăuga la porţiile din farfuriile celorlalţi. La sfârşitul mesei, când toţi deja terminau de mâncat, maica observa că farfuria părintelui era golită, însă el nici nu se aşezase la masă. Din această cauză, îl certa pe părinte, iar el zâmbea. Totdeauna părintele radia o bucurie binecuvântată. Cu toată milostivirea sa faţă de oameni şi cu toată bunătatea sa, sfântul era neiertător faţă de păcat, mai ales dacă acesta avea legătură cu cele sfinte. Odată, când a văzut că după citirea Psaltirii pentru o persoană decedată rudele au pus pe masă băutură, s‑a indignat şi şi‑a ridicat vocea: „Oameni buni! Ce faceţi?! Eu plec de aici! S‑au citit psalmii şi voi procedaţi astfel?” Odată, sfântul a fost vizitat de un profesor al Universităţii de Stat din Moscova împreună cu femeia sa, cu care era căsătorit civil, dar nu era cununat în biserică, în pofida faptului că era credincios. Venise să discute cu sfântul nişte treburi duhovniceşti importante. Ascetul i‑a spus direct: „Voi trăiţi în curvie, dar aţi venit la mine să discutaţi chestiuni înalte”. Nevoitorul era blând nu doar cu oamenii, ci şi cu animalele. El hrănea mereu păsările, iar veveriţelor le dădea nuci. Văzându‑l, veveriţele coborau repede din copac şi luau nucile din mâinile sfântului. Păsările zburau către el, văzându‑l din depărtare. Bunătatea Sfântului Iov atrăgea la sine şi oamenii, şi animalele, şi păsările. Ca un păstor binecuvântat, Sfântul Iov era delegat de episcopul său la sfinţirea altarelor, iconostaselor, bisericilor. Sfântul a fost în diferite locuri cu astfel de misiuni. În afară de aceasta, vizita adeseori Mănăstirile Ciumuleşti şi Muncaci. Canonizarea Sfântului Iov a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008. La canonizare au luat parte mulţi clerici, monahi şi mireni. Cu cinci ani înainte de moartea sa, pe 25 februarie 1980, Sfântul Iov şi‑a alcătuit testamentul, în care scria: „Eu, subsemnatul Arhimandrit Iov, am slujit 20 de ani în satul Malaia Ugolka la Biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Viaţa mea ajunge la sfârşit, în curând voi împlini 80 de ani. Nu ştiu ziua morţii mele. Mulţi preoţi lasă cu testament să fie înmormântaţi în mănăstire sau în satele natale. Eu însă interzic să‑mi fie dus undeva trupul păcătos. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. Poruncesc să mi se facă înmormântare de monah şi să mă îngroape lângă crucea din mijlocul acestui cimitir.” - 24. II. 1980, Arhimandritul Iov” La 28 iulie 1985, arhimandritul Iov a trecut în pace la Domnul. În ziua morţii sale, duminica, a slujit Sfânta Liturghie şi a ţinut o predică lungă. În acea zi, în jurul orei 22.00, i s‑a făcut rău, şi cu rugăciunea pe buze şi‑a încheiat calea sa pământească. Înmormântarea a avut loc la 31 iulie. Slujba a fost condusă de arhimandritul Efrem Molnar. Cuvintele de învăţătură au fost rostite de protoiereul M. Kelemen şi arhimandritul Eufimie Şutak. A fost prezent un mare număr de clerici, care au cântat cântările înmormântării, ajutaţi de corul Mănăstirii Ciumalevsk şi de mirenii care se adunaseră să‑l conducă pe ultimul drum pe duhovnicul lor. Pentru viaţa şi meritele sale înaintea lui Dumnezeu, Sfântul Iov primise daruri minunate – darul vederii cu duhul şi darul vindecării bolnavilor prin rugăciune. Sfântul era vizitat deseori de renumiţi profesori, învăţaţi, academicieni ‑ şi mireni şi reprezentanţi ai clerului ‑, pentru a discuta pe diferite teme. Aceştia erau uimiţi de faptul că sfântul, fără să fi făcut seminarul teologic, neştiind până la sfârşitul vieţii sale să scrie bine şi neplăcându‑i să se ocupe cu aceasta, pentru că scria cu multă dificultate o scrisoare, răspundea celor mai dificile întrebări ale acestora, mulţumindu‑l pe deplin pe fiecare. „De unde are el cunoştinţele pe care noi le avem? Îl întrebăm despre diferite probleme şi el ne răspunde la fiecare întrebare!”, spuneau ei, foarte uimiţi. Stareţul cunoştea din timp cine îl va vizita. Adeseori îi spunea Maicii Anghelina să pregătească toate cele necesare, pentru că „astăzi vom fi vizitaţi de oameni mari!”. O femeie din satul Mârova a pierdut doi berbeci, pe care i‑a luat să‑i crească până spre toamnă. Femeia s‑a dus cu necazul său la sfânt, care i‑a spus să nu‑şi facă griji. Şi într‑adevăr, în lipsa femeii, şefii veniseră şi luaseră berbecii pentru o distracţie pe care o organizau, iar femeia nu avea de ce să îşi facă griji. Nina Soboleva împreună cu o prietenă care era maică au cumpărat o căsuţă la Zagorsk şi cărau apă de la o distanţă mare, neştiind unde să sape o fântână. Stareţul, care nu văzuse niciodată acele locuri, le‑a spus unde trebuie să sape. Şi, atunci când au început să sape, imediat a apărut şi apa. Domnul Dumnezeu i‑a descoperit alesului Său taine minunate, legate de sfinţenia locului unde i‑a fost dat să slujească. Stareţul le‑a povestit rudelor sale, că sus, în munţi, a găsit un izvor cu o apă minunată, care avea o culoare ca a laptelui şi un gust minunat. Aceasta aminteşte cuvintele Sfintei Scripturi despre pământul binecuvântat din care curgea lapte şi miere. Stareţul i‑a povestit părintelui Ştefan Pristae, căruia i‑a dat binecuvântare pentru a intra la seminarul teologic din Moscova, despre o mănăstire dintr‑o peşteră, pe care el a descoperit‑o. În acel loc tainic, s‑au nevoit monahii străvechiului aşezământ monahal din Ugolsk. Nina Soboleva îşi aminteşte cuvintele sfântului despre un ascet necunoscut lumii: „Nevoinţa îl proslăveşte pe om… Ce nevoitori suntem noi? Iată, locuieşte un om în munţi, singur, nu vede niciun suflet de om, nu schimbă o vorbă cu nimeni. Şi numai eu, păcătosul, merg o dată pe an la peştera lui şi îl împărtăşesc… Şi astfel au trecut douăzeci de ani. Şi omul acela petrece necontenit în rugăciune către Dumnezeu. Şi el, poate, este singurul drept de aici şi datorită rugăciunii lui suntem vii şi vom fi iertaţi”. Cine a fost acel sihastru necunoscut, pe care doar Sfântul Iov s‑a învrednicit să‑l cunoască, a rămas o taină, la fel ca şi locul izvorului minunat şi al străvechii mănăstiri din munţi. Sfântul Iov era cunoscut ca un mare izgonitor de demoni. În memoria poporului s‑au păstrat multe întâmplări de acest fel. Astfel, într‑un sat din raionul Irşavsk, regiunea Zakarpatie, s‑au petrecut următoarele: preşedintele colhozului, a cărui soţie era bolnavă de patima beţiei, avea casa situată chiar lângă biserica din sat. De praznicul Sfintei Treimi, femeia s‑a îmbătat din nou şi, în timp ce preoţii şi credincioşii mergeau în procesiune în jurul bisericii, femeia cânta cât o ţinea gura. Pentru această blasfemie, Domnul a îngăduit o mare pedeapsă: fiul acestei femei s‑a îndrăcit şi se chinuia foarte mult. Vecina acestor oameni era o femeie evlavioasă, fiică duhovnicească a Sfântului Iov. Aceasta i‑a sfătuit pe nefericiţii părinţi să ceară ajutorul Sfântului Iov. Aceştia au plecat la părinte, împreună cu fiul lor, cu o maşină. Când au ajuns acolo, duhul necurat nu‑l lăsa pe băiat să coboare din maşină. Sfântul a spus: „Lăsaţi‑l în pace, imediat totul va fi bine!” şi i‑a dus pe toţi în biserică. În timp ce sfântul citea rugăciunile, mama băiatului plângea amarnic, stând în genunchi şi implorându‑L pe Dumnezeu să o ierte şi să‑i vindece fiul. Pentru rugăciunile sfântului şi pentru căinţa mamei, băiatul a primit vindecare de la Dumnezeu. Ulterior, tatăl copilului a mai trecut deseori pe la Sfântul Iov, ca să îi mulţumească. Îi aducea mereu multe roşii, ştiind faptul că părintele este vizitat de o mulţime de oameni, care trebuiau hrăniţi. Unele cazuri de vindecare s‑au petrecut în prezenţa unui mare număr de oameni şi au rămas întipărite mai bine în memoria martorilor. Astfel, odată, în timpul Postului Mare, uşile s‑au deschis şi în biserică a fost adusă o tânără în vârstă de 18 ani, care tocmai sosise cu o căruţă. Din pieptul acestei tinere a izbucnit un urlet neomenesc, încât era imposibil să mai fie continuată slujba. La îndemnul sfântului, biata fată a fost aşezată pe bancă în biserică. Atunci când Sfântul Iov s‑a apropiat de ea, a auzit, împreună cu credincioşii, următoarea întâmplare, plină de tristeţe, spusă de rudele ei. Fata fusese vorniceasă la o nuntă, iar în timpul petrecerii, o femeie îi dăduse un pahar cu băutură ca să‑l bea împreună cu ea. Fata simţise în inima ei că ceva nu este în regulă şi a răspuns că nu vrea să bea. Dar, pentru că femeia insista, a băut, fiindu‑i ruşine să o mai refuze. Peste câteva minute i s‑a făcut rău. Fata s‑a apropiat de părinţii ei, rugându‑i să o conducă acasă. Părinţii au mers acasă cu fata imediat, întrucât se vedea chiar şi pe faţa ei cât de rău îi era. Nici spre dimineaţă fata nu s‑a simţit mai bine, iar părinţii au dus‑o la spital, unde doctorii nu au reuşit să‑i pună niciun diagnostic. Au început peregrinările neîncetate şi fără rost pe la doctori, iar fetei îi era tot mai rău. Un doctor de la spitalul din Tiacev (din centrul raionului Tiacev, de care aparţine şi Malaia Ugolka), i‑a sfătuit pe părinţi să nu mai piardă timpul pe la doctori, ci să se ducă la Ugolka, la părintele de acolo. Dar, părinţii nu s‑au grăbit să‑i urmeze sfatul, continuând să spere în ajutorul medicinei şi al medicamentelor, neînţelegând că numai Unul Dumnezeu este Domnul vieţii, al morţii şi al sănătăţii. Pentru această nesocotinţă, părinţii au fost pedepsiţi ‑ fiica lor a început să aibă crize puternice de demonizare, astfel încât au fost nevoiţi să lase doctorii şi să meargă la sfântul stareţ. Sfântul Iov a început imediat să citească rugăciuni pentru fată. În timpul citirii rugăciunilor, ţipetele posedatei au început să se diminueze, până când au încetat cu totul. Fata a fost ridicată. Ea putea sta, dar nu putea răspunde, nu putea vorbi, nu putea scoate nici măcar cel mai mic sunet, doar plângea. Stareţul a poruncit să fie scoasă în curtea bisericii. Apoi, după încheierea slujbei, părintele s‑a apropiat de fată. Aceasta continua să plângă încet, aşezată pe bancă. Părinţii l-au întrebat pe sfânt dacă i se va întoarce darul vorbirii. El a răspuns că totul va trece peste două‑trei zile – şi darul vorbirii i se va întoarce. Părinţii au mai întrebat dacă nu cumva o să fie necesar să mai treacă o dată pe la el. Sfântul le‑a spus că nu va fi necesar, că totul va fi bine. Această vindecare minunată, petrecută în faţa unei mulţimi de oameni, s‑a întipărit foarte bine în memoria celor prezenţi. Odată, a venit la Sfântul Iov un mare funcţionar din oraşul Lvov, care avea acasă un copil demonizat, şi a aşezat pe masă un pachet mare cu bani. Sfântul a numărat din acel pachet exact atâţia bani câţi erau necesari pentru un pomelnic de patruzeci de zile, iar restul banilor i‑a dat înapoi. Funcţionarul, mirat, nu a reuşit să‑l convingă să ia banii. În marea lui smerenie, sfântul a motivat că nu ştie ce se va întâmpla în continuare cu copilul şi a promis să se roage. Peste un oarecare timp, a primit o scrisoare de mulţumire de la funcţionarul din Lvov, care spunea că fiul lui se vindecase. Ca şi în cazul funcţionarului de la Lvov, prin rugăciunile Sfântului Iov au avut loc deseori vindecări la distanţă. Într‑o zi, a venit la părintele o femeie din Vinogradovşcin (raionul Vinogradov, regiunea Zakarpatie) şi îl implora să se roage pentru fiul ei, care suferea atât de mult din pricina demonizării, încât nici măcar nu a reuşit să‑l aducă la părinte. Sfântul a chemat‑o pe femeie în biserică şi s‑a rugat în prezenţa ei. După aceea, fiul ei s‑a vindecat pe deplin. Nevoitorul binecuvântat a ajutat foarte mulţi oameni, i‑a ajutat pe toţi cei care i‑au cerut ajutorul şi care, într‑adevăr, aveau nevoie de mijlocirea lui. Sfântul îi ajuta pe credincioşi în orice fel de nenorocire. Prin rugăciunile lui mulţi soţi care nu aveau copii au primit urmaşi de la Dumnezeu. O pereche din Iza nu avusese copii timp de treisprezece ani, dar, după rugăciunile sfântului, în familie au apărut câţiva copii. Fetele care nu reuşeau să se căsătorească îşi întemeiau prin rugăciunile sfântului o familie fericită, iar tinerii care nu‑şi găseau perechea se căsătoreau. Din perechile cununate de părintele nu s‑a destrămat niciuna. Odată, un grup de oameni din zona Muncaci intenţionau să vină la părintele. Adunându‑se în oraşul Muncaci, s-au urcat într‑un camion şi au pornit la drum. Mai aveau de parcurs încă puţin şi ajungeau la sfânt, când în faţa lor a apărut un râu care ieşise din albia lui. Râurile de munte din Carpaţi sunt foarte sprintene, dar sunt puţin adânci, aşa că şoferul a hotărât să treacă râul accelerând. Însă, deşi nu sunt adânci, apele de munte sunt viclene. La mijlocul râuleţului, maşina s‑a oprit pe neaşteptate într‑un loc adânc şi alunecos. Apa a început să intre în motor. Mai era încă puţin şi motorul s‑ar fi oprit, iar maşina ar fi fost luată de apă. Şoferul a strigat: „Părinte Iov! Ajută‑ne!”. Şi maşina, de parcă ar fi împins‑o cineva din apă, a ţâşnit spre mal. Oamenii încă nu reuşiseră să‑şi revină, când l‑au văzut pe celălalt mal al râului pe Sfântul Iov, vesel ca de obicei, spunându‑le: „Vă aştept de multă vreme!”. O lungă perioadă de timp oamenii nu şi‑au revenit, fiind impresionaţi de minunea la care au fost martori. Sfântul stareţ a oferit ajutor în cele mai diverse cazuri. El s‑a rugat pentru aflarea vitelor pierdute – în acest fel a ajutat un om cuprins de deznădejde, care pierduse doi cai care aparţineau colhozului. S-a rugat şi pentru aflarea oamenilor pierduţi – pe o mamă care plângea după fiul ei care plecase a trimis‑o acasă, spunându‑i că fiul ei s‑a întors. Şi într‑adevăr, femeia şi‑a găsit fiul tăind lemne în curte. Sfântul se ruga şi pentru îndreptarea tinerilor pe calea adevărului – cu rugăciunile lui, doi fii neisprăviţi ai unei femei au devenit preoţi buni. Sfântul stareţ i-a ajutat mult pe cei care voiau să‑L slujească pe Dumnezeu. Numărul total al celor care au intrat la seminarul teologic cu binecuvântarea sfântului ajunge la 160 de persoane. Este o întreagă oştire duhovnicească, educată de către sfânt pentru slujirea şi înflorirea Bisericii lui Hristos. Ucenicii sfântului slujesc în prezent în diferite sate, oraşe şi ţări. Sfântul Iov a trecut la Domnul pe 28 iulie 1985. A fost înmormântat la trei zile de la trecerea sa la Domnul, pe 31 iulie 1985. La slujbă au participat mai mult de o sută treizeci de clerici şi monahi. În timpul slujbei, în biserică a intrat o pasăre albă ca zăpada, care a zburat pe deasupra tuturor, s-a aşezat de trei ori pe umărul nepoatei sfântului, apoi s-a aşezat pe prestol şi a ciripit, apoi a înconjurat de trei ori biserica, iar la urmă s-a aşezat în altar. Nu toţi oamenii au văzut pasărea. Dar toţi au văzut cum, atunci când trupul sfântului a fost scos din biserică, un stol mare de păsări a zburat spre coşciug. După moartea sa, sfântul a făcut şi mai multe minuni, arătându-se aievea sau în vis credincioşilor. În fiecare an, în ziua de 28 iulie, la Biserica Sfântului Dimitrie din satul Uglea se făceau parastase pentru stareţul Iov, la care veneau pelerini din toată Ucraina şi din Rusia. În tradiţia slavă, parastasele pentru cei consideraţi sfinţi, dar nu sunt canonizaţi, sunt o formă de prăznuire a acestora (chiar înaintea canonizării unui sfânt, se mai poate face un ultim parastas, dar după canonizare parastasele nu îşi mai au rostul). Datorită evlaviei populare din ce în ce mai mari, în data de 12 octombrie 2007 Consiliul Eparhial din Hust, la iniţiativa Episcopului Ipolit de Hust şi Vinogradov, a decis dezgroparea sfintelor moaşte ale Sfântului Iov. Dezgroparea s-a făcut în data de 22 octombrie 2007. De faţă erau o mulţime de stareţi, protopopi, preoţi, călugări, mulţi dintre ei fiind ucenici ai Sfântului Iov (între ei fiind şi arhimandritul Stratonic, stareţul Mănăstirii Sfântul Mihail din Gruşinsk, care era membru în comisia eparhială pentru canonizare). Când trupul a fost găsit întreg şi neputrezit, s-au auzit strigăte de bucurie: „Cruce! Întreg!” Sfintele moaşte emanau o mireasmă bineplăcută, de flori abia tăiate. Canonizarea Sfântului Iov a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008. La canonizare au luat parte mulţi clerici, monahi şi mireni. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica din localitatea Uglea Mică. Mulţime de pelerini vin să se închine acolo, strângându-se multe mărturii despre minunile săvârşite de Sfântul Iov. (material prelucrat de Danion Vasile după Viaţa, minunile şi acatistul preacuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Iov din localitatea Uglea, traducere de George Zapotinschi şi Angela Voicilă şi volumul lui Grigorie Raciuk, Ascetul Rusiei Carpatine, Stareţul Iov Codrea, Editura Areopag, Bucureşti 2013)