JUSTINIAN, Arhiereul care ne arată pasul lui Dumnezeu în Nordul României

La Reuniunea Naţională a Tinerilor Ortodocşi, organizată în Baia Mare, a fost lansat volumul lui Mircea Crişan: „Justinian. Arhiereul care ne arată pasul lui Dumnezeu în Nordul României”, o carte care prezintă o sinteză a convorbirilor pe care autorul le-a purtat cu Arhiereul în decursul ultimilor ani. Deşi e disponibilă de puţin timp în pangarele bisericilor din judeţ şi la magazinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, cartea s-a bucurat de un real succes. Cei care doresc pot s-o achiziţioneze de la aceste puncte, iar în ţară, magazinul Episcopiei o poate trimite prin poştă, pe baza unor comenzi telefonice. Redăm mai jos, „Argumentul” de la începutul cărţii, care explică povestea acestui volum. Totul a început în Joia Mare, 12 aprilie 2012, când a fost pentru prima dată când am intrat la Înaltpreasfinţia Sa Justinian, fără intenţia de a-i lua un interviu. I-am spus că nu am venit în calitate de jurnalist, ci pur şi simplu să-i urez sărbători fericite şi să-i mulţumesc pentru felul în care susţine cauza Sfinţilor Închisorilor, a celor care au suferit şi s-au sfinţit în temniţele comuniste. În acel moment, ÎPS Justinian s-a luminat la faţă, şi mai tare, şi a spus „este o minune!”. A văzut că nu înţeleg şi a continuat, spunându-mi că pentru el este o minune că am venit să deschid subiectul comunismului într-o discuţie particulară, o minune pentru că tocmai în acea noapte visase cu Ţarul Nicolae II, care suferise enorm pentru credinţă şi în final a fost ucis de comunişti. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu au urmat apoi o serie de întâlniri în care, dincolo de faptul că aveam senzaţia că-mi „încarc bateriile”, am învăţat multe şi am conştientizat cât de discret şi sublim face Dumnezeu minuni prin intermediul celor care-i urmează Cuvântul. Sunt convins că ÎPS Justinian are darul înainte-vederii, însă din smerenie nu face caz din asta. Nu am să intru în detalii, dar cel puţin de vreo 5 ori a deschis subiecte care chiar mă frământau intens în acele momente. Şi aici nu-i vorba că-i „un fin psiholog”, pentru că de fiecare dată intra din plin în subiectul care mă preocupa, fără să-i dau vreun indiciu, fără să sugerez sau să duc discuţia într-o anumită direcţie. Sunt ferm convins că ÎPS Justinian ştie totul despre noi din prima clipă în care ne vede şi am să dau două exemple. În toamna lui 2013 am condus un grup de 4 bucureşteni la Rohia. Când am intrat în curtea mănăstirii, unul din cei 4 a vrut să-şi cumpere o carte a ÎPS Justinian pentru că spunea că nu poate rata ocazia să nu-i ceară un autograf. Dar era închis pangarul şi pentru a-l linişti, dar şi ştiindu-l pe ÎPS Justinian, i-am spus că dacă într-adevăr îşi doreşte, ÎPS îi va scrie ceva pe o iconiţă. Scriitorul Ciprian Voicilă, că despre el este vorba, s-a îndoit de ce i-am spus, argumentând că el ştia că niciun călugăr nu scrie pe spatele icoanelor. Am încheiat subiectul spunându-i doar „ai să vezi”. Şi aşa a fost. Fără să-i ceară să-i scrie ceva, când l-a rugat să-i pomenească în rugăciuni soţia, Arhiepiscopul a luat o iconiţă şi i-a scris pe spate „arhiereşti binecuvântări”, numele soţiei lui Ciprian şi semnătura. În timp ce scria, Ciprian se uita siderat la mine şi rotunjea în linişte cuvinte pe care i le citeam pe buze: „nu pot să cred!”. Interesant a fost că ceilalţi trei vizitatori au prins curaj şi au cerut şi ei să le scrie ceva pe iconiţele primite, dar ÎPS le-a răspuns că este scris deja. Că era tipărit pe verso „Miluieşte-ne pe noi!”. Şi uite-aşa, numai Ciprian Voicilă a obţinut „autograful”, pentru că probabil el şi-l dorea cel mai mult. S-a dovedit de mai multe ori că dictonul „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple” este perfect valabil în cazul Arhiepiscopului nostru. De exemplu, se formase în Satu Mare un grup care urma să meargă în audienţă. Cu o seară înainte, unul dintre sătmăreni avea un gând atipic, omul îşi dorea să-l îmbrăţişeze o clipă pe marele arhiereu, însă i se părea imposibil. Delegaţia a ajuns în audienţă, iar la plecare, deşi erau mai multe persoane, dintre toţi, ÎPS Justinian l-a îmbrăţişat numai pe cel care avusese această dorinţă, cu toate că nu-i spusese sau nu a dat vreun semn că îşi dorea să se apropie de dânsul mai mult decât ceilalţi. O altă dovadă că ÎPS Justinian „ne citeşte din prima, o am de la nişte prieteni din Baia Sprie. Aceştia au intrat cu copilul lor bolnav pentru o binecuvântare. Tatăl copilului a rămas în uşă fără să spună nimic, pentru că ÎPS Justinian vorbea cu mama şi copilul. Iar la final, Arhiereul se întoarce spre el şi-i spune că-i un om bun şi că, deşi are o meserie grea în sistemul militar, să nu-şi piardă niciodată încrederea în puterea lui Dumnezeu. Într-adevăr, tatăl copilului lucrează în poliţie, dar a fost prima dată când intra în biroul Arhiepiscopului. Nu mai vorbise niciodată cu el, iar vizita nu fusese pregătită înainte, pentru că în acea dimineaţă, trecând pe lângă Episcopie cu copilul şi-au zis „hai să vedem dacă ne primeşte ÎPS Justinian”, iar cei de acolo i-au dus înăuntru fără întrebări suplimentare, văzându-l pe copil. Slavă Domnului, am avut parte şi de alte experienţe de acest gen, pe care însă nu le detaliez aici pentru că sunt oarecum personale, iar comorile se păstrează cu discreţie, însă la un moment dat Arhiereul a mărturisit că face eforturi să nu ne spună câte ştie despre noi, iar ca să nu-l privim ciudat, a îmblânzit discuţia cu: „poi, după atâţia ani, vă citesc din prima”. Spune şi că se vede pe feţele oamenilor dacă se apropie sau se depărtează de Dumnezeu. Oamenii reacţionează diferit în prezenţa Arhiepiscopului Justinian şi din discuţiile cu cei care au avut şansa de a-l cunoaşte mai îndeaproape am aflat că unii nu-şi mai simt greutatea trupului, altora le transpiră palmele, altora pur şi simplu le curg lacrimi fără motiv, deşi în acel moment trec prin stări de bucurie, alţii simt furnicături în picioare şi mâini. Iar acest lucru l-am văzut şi la liturghiile arhiereşti, unde nu o dată, oameni în toată firea plângeau în timpul predicilor Arhiepiscopului. ÎPS Justinian ne învaţă în primul rând să ne rugăm. O rugăciune fără reguli, dar din suflet. Să fie rugăciunea atât de puternică, încât să ai impresia că-l săgetezi pe Iisus în coastă cu cuvintele! Iar Arhiereul explică diferenţa dintre formă şi fond printr-o poveste: naufragiază un vapor şi supravieţuiesc doar trei băieţei. Ei îmbătrânesc acolo şi neapucând să înveţe să se roage înainte de naufragiu, dar ştiind de Sfânta Treime şi-au făcut propria rugăciune: „trei noi, trei voi, miluiţi-ne pe noi!”. O rugăciune pe care o rosteau din tinereţe. La un moment dat, ajunge un vapor la acea insulă, dar cei trei, fiind deja bătrâni, refuză să plece, argumentând că n-are niciun rost să-şi schimbe viaţa. Pe vapor era şi un preot, care înainte să plece se hotărăşte să-i înveţe măcar Tatăl nostru, pentru că aflase că cei trei ştiu doar o rugăciune inventată de ei. Zis şi făcut! Îi învaţă Tatăl nostru, şi vaporul pleacă. După o zi de mers, cei de pe vapor văd ceva în zare. Opresc nava şi pe măsură ce se apropia „obiectul ciudat”, îşi dau seama că în urma lor alergau pe mare cei trei bătrâni de pe insulă, cei care se rugau Sfintei Treimi cu: „trei noi, trei voi, miluiţi-ne pe noi!”. Aceştia strigau în urma vaporului, călcând pe apă: „opriţi! Am uitat Tatăl nostru!”. Iar preotul de pe vapor îi linişteşte: nu-i nicio problemă, rugaţi-vă ca şi până acum, cum ştiţi voi, că este bine! ÎPS Justinian spune că niciun gând, nicio rugăciune nu se pierde, chiar dacă noi uneori avem impresia că nu suntem ascultaţi. Însă „Universul este cea mai mare bibliotecă, pentru că acolo se păstrează toate gândurile noastre”, şi că „în momentul în care ne punem în genunchi, gestul nostru este cunoscut până şi de către ultimul înger din cer”. Şi mai spune Arhiereul că tot ce facem, trebuie să facem cu bucurie, pentru că Dumnezeu ne vrea fericiţi. Iar exemplul în acest sens este specific stilului marelui duhovnic: chiar şi atunci când bei o cafea cu bucurie, îl faci bucuros pe Iisus. Însă mai presus de toate, ÎPS Justinian ne învaţă cumpătarea şi echilibrul în toate. Şi, spune el, să nu băgăm în seamă lucruri „paranormale”. Pentru că acestea ne pot clinti de pe calea cea dreaptă a credinţei. Şi dă chiar un exemplu în acest sens: chiar dacă îţi curg lacrimi sau transpiri în timpul rugăciunii nu le băga în seamă, că acestea te pot face să te mândreşti, să te crezi mai bun decât ceilalţi, că eşti privilegiat. Pentru că acestea pot fi ispite. Chiar în vieţile sfinţilor sunt exemple cu îngeri care se rugau şi cântau cot la cot cu călugării, care în cele din urmă se dovedeau că erau ispite de la necuratul. ÎPS Justinian ne învaţă că orice s-ar întâmpla, să ne continuăm rugăciunea. Şi are şi pentru asta o pildă: un preot se plângea duhovnicului că nu înţelege nimic când citeşte Psaltirea, însă acesta l-a sfătuit să continue, pentru că dracii ştiu ce citeşte el şi se tem! ÎPS Justinian spune că reuşita în viaţă depinde de felul în care priveşti lucrurile. Pentru că atunci când te conduci după gânduri şi fapte bune, viaţa n-are cum să nu se schimbe-n bine. Iar punctul de vedere depinde de unghiul în care te situezi. Este ca şi în întâmplarea sa de la Rohia, când se construia Casa cu Paraclis. El s-a mirat că muncitorii aduceau lemne de departe, în condiţiile în care văzuse lângă poartă un copac drept, extrem de frumos. Însă când s-a apropiat de el, a văzut că pe cealaltă parte, copacul era de fapt strâmb. Deci, contează din ce perspectivă priveşti lucrurile! Însă la baza tuturor lucrurilor trebuie să stea credinţa, că apoi vin toate, inclusiv demnitatea. Pentru că „demnitatea înseamnă mândria de a fi fiii lui Dumnezeu”. Dar în acelaşi timp „omul este din lut şi de aceea trădează”. Şi cu toate astea, Arhiepiscopul nu şi-a pierdut încrederea şi dragostea pentru oameni, cu toate că în peste 70 de ani de când este călugăr a văzut omul şi cu toate relele lui posibile. Însă, spune că faptele rele sunt „accidente”, care nu-l definesc pe om. Şi cel mai bun exemplu că ÎPS Justinian are mai multă încredere în noi, decât probabil noi înşine, este o explicaţie pe care am auzit-o de la unul din diaconii de la Episcopie. Mulţi dintre noi l-am auzit pe ÎPS Justinian spunând că oamenii sunt sfinţi, iar la prima vedere pare un fel de încurajare menită să te facă să gândeşti ceva de genul: „dacă Arhiereul mă creditează cu atâta încredere, ar trebui să mă ruşinez şi chiar să încerc să fiu mai bun pentru a nu-l dezamăgi”. Însă Arhiepiscopul Justinian chiar are încredere în oameni, îi iubeşte şi crede în sfinţenia lor. Pentru că sfinţenia este explicată de multe ori prin „triumful binelui asupra răului”. La un moment dat, unul dintre diaconi l-a întrebat: cum se face că ne spuneţi nouă şi altor oameni: sunteţi sfinţi? Că noi nu suntem sfinţi! Iar la această nedumerire, ÎPS Justinian a dat o explicaţie care lasă cu gura căscată. I-a spus, „hai să o luăm la concret. Câte ore are ziua?”. 24, i-a răspuns. În cele 24 de ore ce faci? - Mă trezesc, merg la lucru, mai muncesc ceva pe acasă, stau cu familia şi iar e seară. Bun, a zis părintele, şi din cele 24 de ore, fă un calcul şi spune-mi câte ore păcătuieşti încontinuu? Cât te enervezi, cât gândeşti lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu, cât faci lucruri de care nu eşti mândru? Că în rest faci şi lucruri bune, te rogi, lucrezi, acorzi atenţie familiei, îţi educi copilul, vorbeşti frumos cu soţia etc. Diaconul a răspuns şocat, că nu se aştepta să i se ceară să contabilizeze în timp momentele în care păcătuieşte, iar pentru a ieşi din încurcătură a răspuns „2 – 3 ore? Nu ştiu!”. Moment în care Arhiepiscopul a concluzionat: - dacă păcătuieşti 2 ore din 24 de ore, rămân 22 de ore în care faci lucruri pe placul şi spre slava lui Dumnezeu. Şi cum 22 de ore înseamnă mai mult decât 2 ore, înseamnă că la tine predomină faptele bune, starea de sfinţenie, deci...eşti sfânt! Aşa este ÎPS Justinian, abordează problemele cât se poate de direct şi tranşant, oferind explicaţii şi pilde de o valoare extraordinară. De exemplu, la un moment dat citisem într-una dintre cărţile sale că „oamenii sunt ca munţii care se învecinează cu prăpăstiile”. Am avut ocazia să-l întreb la ce s-a referit când a spus asta, nu de alta, dar numai pe această frază se poate purta o discuţie ore întregi. Iar explicaţia a venit cât se poate de firesc şi natural: simplu, că omul e un munte care are şi suişuri şi coborâşuri. Dar ÎPS Justinian ne învaţă şi că de multe ori trebuie să lăsăm inexplicabilul aşa cum este, ca şi în momentele de rugăciune. Şi spunând că, dacă ne curg lacrimi sau transpirăm, sunt de fapt „reacţii fizice inexplicabile”. Pentru că atunci „când ne rugăm, Dumnezeu e în faţa noastră, atunci şi ultimul înger din cer ştie că ne-am pus în genunchi”. Şi, vorbind despre lucrurile pe care nu le putem cuprinde, a venit cu un alt exemplu: Fericitul Augustin vroia să scrie o carte despre Dumnezeu. Şi se tot frământa că nu ştia cum să înceapă. Şi, neavând inspiraţie, a ieşit să se plimbe. Şi a întâlnit pe plajă un copil care făcuse o groapă în nisip şi cu o scoică aducea apă din mare. Când l-a întrebat ce face, copilul a răspuns că vrea să sece marea şi să o mute în groapa lui. Şi atunci şi-a dat seama Fericitul Augustin că de fapt mesajul era pentru el, care vroia să înţeleagă tainele lui Dumnezeu. Echilibrul este o constantă care-l caracterizează pe ÎPS Justinian. Iar acest lucru se vede şi din distincţia pe care o face între smerenie şi mândrie. El ne învaţă că nu-i bine să ne negăm darurile din smerenie, ci să le conştientizăm şi să ne bucurăm de ele. „Una este bucuria şi alta e mândria. Bucuria ne ajută să le preţuim, dar trebuie să le conştientizăm că sunt toate daruri de la Dumnezeu”. Şi are şi pentru asta o poveste: a venit la el un grup de călugări şi la plecare unul a rămas şi i-a spus că-i măcinat de păcatul mândriei. Ierarhul s-a mirat în gând cum poate fi acela măcinat de păcatul mândriei, pentru că era „mic, slab şi urâţel”. Şi când i-a cerut să explice, călugărul i-a spus că i-a dat Dumnezeu ochi frumoşi, văz, auz, dar el n-a făcut nimic pentru ele, ca să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru daruri. Înţelepciunea Arhiepiscopului Justinian se vede din gesturi cât se poate de mărunte, semn că nimic din ce face sau spune nu este întâmplător. De exemplu, un preot mi-a povestit că la un moment dat, doctoriţa oftalmolog care vine periodic la ÎPS Justinian i-a cerut cartea „Scrisori” şi i-a adus-o. Şi când i-a dat-o, i-a spus doctoriţei să i-o aducă înapoi în două săptămâni. Preotul mărturiseşte că în acel moment nu l-a înţeles, şi chiar i-a fost ruşine că unui doctor atât de apropiat i-a cerut cartea înapoi, întrebându-se chiar „oare de ce se zgârceşte la o carte?”, ştiind că mai are şi alte exemplare. Ei bine, după două săptămâni, doctoriţa se întoarce cu cartea, iar Înaltpreasfinţitul îi spune: acum pot să ţi-o dăruiesc! Şi începe să-i scrie o dedicaţie. - Dacă ţi-aş fi spus acum două săptămâni că ţi-o dăruiesc, ai fi pus-o într-un raft şi ai fi uitat de ea, a adăugat ÎPS Justinian. Arhiepiscopul Justinian spune şi că unele lucruri frumoase trebuie să rămână la stadiul de poveşti. Pentru că în felul acesta le apreciem mai mult şi le extindem valoarea. Şi are şi pentru asta un exemplu. Exemplul lui Iosif Mărturisitorul, singurul sfânt al Maramureşului canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Bineînţeles că în momentul întocmirii dosarului pentru canonizare, că propunerea a venit din partea ÎPS Justinian, au ieşit la iveală indicii unde ar putea fi îngropat Sf. Iosif Mărturisitorul. Însă ÎPS Justinian spune că este mai bine să nu se facă săpături în acest sens, nu din cauza unei dezamăgiri în cazul unui eşec, ci pentru că în felul acesta apreciem mai mult cimitirele Maramureşului, care sunt pline de oameni sfinţi, care au trăit respectând cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că, negăsindu-se moaştele lui Iosif Mărturisitorul, ne putem imagina că acesta ar putea fi oriunde în Maramureş, iar pentru asta călcăm cu sfială pe aceste locuri binecuvântate. Nu de alta, dar sunt locuri în care se simte urma pasului lui Dumnezeu. Iar Arhiepiscopul Justinian a ştiut dintotdeauna să ne arate urma pasului lui Dumnezeu în Nordul României. Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care s-a născut această carte, chiar dacă întâlnirile au fost mereu cu caracter privat. Însă, după primele discuţii, am realizat că o trăsătură aparte a ÎPS Justinian este că vorbeşte cu fiecare om ca şi cum ar vorbi cu o mulţime, şi spune predicile în faţa oamenilor ca şi cum ar vorbi cu unul singur. Aşa că, de foarte multe ori am luat reportofonul cu mine, mai mult din dorinţa de a avea o arhivă personală cu spusele „Înaltului”. Dar am conştientizat că ar fi un gest egoist să ţin doar pentru mine învăţături atât de preţioase, pentru că acestea i-ar putea întări în credinţă şi pe alţii. Aşa că am făcut o selecţie cu cele mai importante discuţii pe care le-am purtat cu Arhiepiscopul nostru, cu menţiunea că toate acestea au un caracter inedit, nemaivăzând lumina tiparului. Doamne ajută! (Mircea Crişan) Preluat de la Gazeta de Maramureș.