Când am văzut cu ce căldură încearcă să se apropie de mine, aflând și că muncește „la stat”, într-un post cam nelucrativ, l-am privit cu reținere. Dar pe atunci nu știam mai nimic despre el și despre lucrarea lui.
Ciprian Voicilă are vocația prieteniei. Dar nu la modul obișnuit, nu în felul în care avem toți nevoie de un strop de căldură. Ciprian Voicilă are vocația prieteniei la modul enorm, în felul lui Nichita Stănescu, dar nu cu lipsa de discernământ frizând nebunia (sau, poate, creștinismul?) a poetului care era în stare să se pupe cu toată lumea, cu ultimul bețiv din Piața Amzei și cu președintele Academiei Române, cu deținutul politic și cu torționarul lui, cu Paul Goma și cu Dumitru Popescu, în aceeași zi.
Și nici cu superficialitatea acestuia. Dacă ar fi simțit nevoia să cizeleze o poezie sau să bea o vodcă, Nichita Stănescu și-ar fi lăsat orice prieten să-l aștepte un ceas, dar Ciprian nu ar face în ruptul capului asta.
Vocația prieteniei e în centrul ființei lui Ciprian mai mult decât orice, și face ca toate celelalte calități ale lui să treacă pe planul doi. Așa se face că puțini dintre prietenii lui îți vor spune că este un nume important al literaturii de azi, cu subiecte deosebite și un stil apropiat cititorului, direct și incitant, sau că e un luptător al Ortodoxiei, mai discret, dar tenace. Ei îți vor spune, toți, că Ciprian Voicilă le este prieten. Un cuvânt banal, pe care îl folosește multă lume azi, în contexte improprii, dar care, în cazul lui, are greutatea vocației.
Dar această vocație nu e ușor de dus. Nu o dată ea se transformă într-un chin. Ciprian îi primește pe oameni cu căldură și se necăjește de fiecare dată când i se răspunde cu răceală. Iar asta se întâmplă de multe ori, pentru că vocația prieteniei e o floare extrem de rară, chiar și în lumea ortodoxă. Iar Ciprian are dreptate să aștepte să i se întoarcă iubirea pe care o dăruiește. Dacă toți am face asta, lumea noastră s-ar schimba și ar căuta să ia tocmai chipul lumii străbătute de Harul Iubirii pe care o dorește Domnul Hristos pe pământ.
Structural, Ciprian este un reprezentant exponențial al unei culturi pe cale de dispariție: o cultură studențesc-dostoievskiană a „tranziției”, în care mi-am făcut veacul și eu. Fără să aibă luminile Ortodoxiei, această cultură avea totuși farmecul ei harismatic și candoarea ei hristică. Și cred că pe urma acestora a ajuns astăzi Ciprian acest ostaș vrednic al Domnului Hristos care este.
Și, ca să nu las în coadă de pește îndoiala de la care plecasem: Ciprian lucrează la Muzeul Țăranului Român și a intrat acolo pe o ușă deschisă de Irina Nicolau, vrednică ucenică a lui Horia Bernea, iar nu pe ușile pe care au intrat și intră masonii și securiștii care vor să scoată crucile din acel muzeu.
Toți prietenii lui îți vor spune că Ciprian nu le este doar prieten, ci este chiar cel mai bun prieten al lor. Dar se înșeală, pentru că Ciprian este cel mai bun prieten al meu!
Îi doresc pace, bucurie și vremuri frumoase alături de soția și fetița sa! Și sper ca rândurile mele să nu-i fie spre înfloririea necuratului păcat al mândriei, ci spre alinarea rănilor pricinuite de indiferența intelectualității recunoscute (și recompensate) de Stat față de cultura ortodoxă, cultură care ar merita cu totul alt loc decât cel atribuit ei acum.
P.S.: Opresc deocamdată aici
seria acestor portrete din
Escadrila Ortodoxă. Gândul de a face această serie m-a luat pe nepregătite și, fiind un om mai degrabă retras… nu mi-am făcut lecțiile pentru asta. Sunt mulți tineri intelectuali ortodocși despre care aș vrea să scriu, dar simt că pe cei mai mulți dintre ei nu îi cunosc îndeajuns. Voi face acest efort de cunoaștere, iar apoi, poate în câteva luni, voi reveni cu noi episoade ale escadrilei. Mi-ar face o mare plăcere să scriu despre:
Cătălina Dănilă,
Mircea Pușcașu,
Mihai-Silviu Chirilă,
Sergiu Ciocârlan,
Marius Iordăchioaia, Cezarina Condurache, Cristina Cânepă, Alexandra Hîrlavu,
Ioana Todor (Bohălțeanu),
Daniela Șontică,
Fratele Gabriel, Augustin Păunoiu,
Părintele Baștovoi și mulți alții. Dar să vedem ce va rândui Dumnezeu.
Sper ca ideea acestor portrete să fie preluată și de alții, iar legăturile dintre frații ortodocși să se întărească și prin aceste „exerciții de admirație” (vorba aceluiași Nichita Stănescu, pentru care mă rog uneori și căruia sper ca Domnul să-i ierte toate, anume pentru iubirea pe care o arăta deseori). Știu, știu că e nefericitul Cioran, dar trebuia să mi le fac și eu pe ale mele.(
Marius Ianuș) Citiți și „
Doi melci”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu