Literatura e un domeniu al vieții sociale la fel de supus manipulării ca oricare altul. Am văzut toți cum a fost scos „din cărți” (reviste etc) prozatorul Paul Goma, acum , în zilele noastre, și știm cum au fost azvârliți în pușcării sau trași pe linie moartă, pe vremea comunismului, atâția și atâția scriitori, de la Radu Gyr la Nichifor Crainic. Ion Pillat a fost ucis după moarte, ca alți câțiva, și aruncat într-un colț al tăcerii până azi.
Toată obștea postmodernistă a încremenit când a văzut că cel mai apreciat critic contemporan, Alexandru Cistelecan, a ieșit pe piață, în locul istoriilor de smiorcăiți și alienați poeți optzeciști pe care aceștia (și) le așteptau, cu un volum despre poetul Ion Pillat.
O tăcere sumbră s-a așternut peste lumea literară. Gânduri negre au încolțit în mințile tuturor postmodermiștilor. „A înnebunit?” „Cis a înnebunit?”, s-au minunat cântărind în palme „cărămida” de aproape cinci sute de pagini dedicată de criticul târg-mureșan poetului Ion Pillat.
limpezimi-ion-pillatAm citit cartea, iar aceasta m-a împins la reflecție, până la concluzia că e cazul unui poet profund nedreptățit, unul dintre cei mai buni poeți români din toate timpurile, cam la fel de bun ca Mihail Eminescu, Tudor Arghezi și Radu Gyr.
Pe scurt, cu toate poeziile lui Ion Pillat și cu toate datele expuse de Alexandru Cistelecan pe masă, ar putea fi vorba despre cel mai mare poet român. Drept dovadă, vă pun în față o singură poezie – și o trimitere la antologia lui numită „Limpezimi” (pe care o puteți descărca de
AICI).
DRUM DE SEARĂ:
Ți-aduci aminte seara de sub munte/
În țara ce privește către Jiu?/
Catapeteasma culmilor cărunte/
Purta chenar de aur stacojiu./
Mesteacănii cei albi veneau în pâlcuri/
De lumânări cu sfeșnice de-argint ;/
Soborul stelelor citea cu tâlcuri/
Adânci, în stranele de mărgărint./
Și cum treceam pribegi cu toamna-n țară,/
Ardeau mestecenii frunzișul rar/
Și-l dăruiau în lacrime de ceară/
Topite-n pacea mare de altar;/
Pleșuvii munți îngenuncheau în zare/
Trudiți de mers ca peregrini bătrâni./
Mătăniile de oi coborâtoare/
Se deșirau în drumul de la stâni./
Bisericile vechi, purtând potcapul/
Monahilor pe turla lor de lemn,/
Blagosloveau. Troițele cu capul/
Atâtor sfinți uitați ne făceau semn./
Dar noi, nebuni, nu ne-am oprit trăsura,/
Ne-am dus – păgâni grăbiți – spre Polovraci:/
De pretutindeni ne-arăta pădurea/
Copaci schimonosiți ca niște draci/.
P.S.: Și ar trebui spus că dacă lumea ortodoxă ar putea să așteapte o reîndreptățire culturală în lumea de azi, ea ar putea veni tocmai prin oameni precum Alexandru Cistelecan și Daniel Cristea-Enache. Deși e extrem de importantă și încercarea de repoziționare în ochii lumii a literaturii ortodoxe și de discernere a ortodoxiei din literatură
făcută de Sergiu Ciocârlan, chiar dacă el nu e cunoscut în lumea căreia într-o anume măsură i se adresează, ci doar în mediul ortodox (dar să sperăm că va fi foarte cunoscut și „în lume”). Pentru început, l-ar putea citi alți critici cu aplecare către Ortodoxie și s-ar putea folosi de ideile lui.
Cred că datoria fiecărui creștin e să arunce cât mai multe „cârlige” în lume, pentru că nu știm pe cine va lumina Dumnezeu să se agațe în ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu