Angoasa formării

Dacă ar fi să definesc starea afectivă pe care fiecare om o simte la vârsta adolescenţei, aş spune că trebuie să înfruntăm un dezechilibru în sufletul nostru: avem o energie tumultoasă pe care trebuie să o canalizăm către o ţintă. Adolescentul mi se pare a fi acea fiinţă deschisă unui orizont aproape infinit de posibilităţi. Adolescentul poate fi, în principiu, orice: aventurier, sportiv de performanţă, intelectual, fotomodel. Mai nou, societatea de consum le propune tinerilor idealuri profesionale noi: angajat într-o bancă sau într-o firmă, copywriter, agent de vânzări, prezentator de emisiuni Can-Can.

Multitudinea posibilităţilor din sufletul nostru ne creează o stare de nelinişte. Ne temem să nu ratăm proiectul nostru existenţial. Uneori, dăm naştere unor noi obstacole ca să ne confirmăm credinţa inconştientă că nu vom reuşi ceea ce ne-am propus.

Dincolo de idealul profesional al tânărului, pe care preferabil ar fi ca fiecare să şi-l aleagă pornind de la talentele – talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu, societatea îi cere adolescentului să îi înapoieze creditul pe care ea i l-a dat până acum. Îi cere să fie din ce în ce mai responsabil. „Responsabilitate” este un cuvânt foarte enervant pentru un adolescent. În societăţile arhaice de demult, trecerea de la pubertate la vârsta matură se făcea printr-un ritual iniţiatic. Tinerii născuţi într-un trib deveneau bărbaţi – adică îşi câştigau dreptul de a vâna, de a purta războaie şi de a se căsători – fiind iniţiaţi într-un loc anume, de regulă la marginea comunităţii, într-un mediu sălbatic, în pădure. Timp de câteva zile, suportau izolarea, singurătatea, abandonul, foamea, setea, frica. Uneori, îndurau torturi fizice rituale. Preţul era destul de mare, dar şi statutul de om matur era un câştig important. Odată încheiată perioada de iniţiere, ceilalţi îi priveau pe băieţi ca pe nişte maturi în toată regula. Iniţierea era, de fapt, moartea simbolică a puberului, care renăştea sub forma unui om matur.

Ce sălbatici!, poate fi reacţia voastră. Adolescenţa este şi vârsta la care omul simte că trebuie să reacţioneze imediat, privind viteza de reacţie, „spontaneitatea” ca pe o valoare supremă. Aşa sălbatici cum îi considerăm, ei dispuneau de o calitate pe care noi, modernii, datorită curentelor intelectuale şi intelectualiste care au stat şi stau la baza educaţiei, am pierdut-o. În primul rând, aveau o viziune religioasă asupra lumii pe care o moşteneau de la străbuni. Ritualurile iniţiatice din Australia, Africa sau America de Nord aveau ca model mitul fondator al tribului respectiv. Mai mult decât atât, fiecare ocupaţie a membrilor tribului era corespondentul uman al unui gest care, iniţial, fusese făcut de Strămoşul Mitic sau de zeul suprem.

Păstrând ca termen de comparaţie „primitivul” de demult, haideţi să ne analizăm puţin pe noi, oamenii secolului XXI. Presupunând că ne-am născut într-o societate creştină, suntem botezaţi la o vârstă foarte fragedă. Iniţierea botezului creştin poate fi înţeleasă târziu, dacă fiecare dintre noi are interesul să citească nişte cărţi în care valoarea botezului ne este explicată pas cu pas. Vă recomand cu căldură „Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a înţelege mai bine că atunci când ne cufundăm în cristelniţă murim cu Hristos de trei ori şi înviem cu El. Moare omul vechi, pătimaş, din noi şi se naşte omul nou, sfinţit prin jertfa Lui.

Bine, puteţi să îmi replicaţi (replica este un alt bun de consum la mare căutare în societăţile puştilor), dar tu ne vorbeşti despre o identitate învechită cu care noi nu suntem de acord pentru că noi vrem să ne construim propria identitate, preferabil a fi în dezacord cu vechea viziune despre lume a părinţilor noştri. OK, o să vă răspund eu, aveţi dreptate, dar să ştiţi că alegerile voastre vă vor satisface o singură nevoie sau mai multe, în cel mai fericit caz. Un psiholog care a studiat nevoile umane a stabilit chiar o piramidă a lor. Omul, indiferent în ce epocă s-ar naşte, are întotdeauna aceleaşi necesităţi. Cuvintele „nevoie” şi „necesitate” au devenit cuvinte cheie în societatea de consum în care trăim. Prin urmare, nu avem decât să le recunoaştem ca atare şi să ne înţelegem unul cu altul respectându-ni-le şi satisfăcându-ni-le, pe cât posibil, reciproc. Deşi psihologii contemporani au descoperit importanţa conştientizării nevoilor în cadrul interacţiunii umane, îndemnul „câte doriţi să vă facă oamenii, faceţi-le voi lor” este vechi de două mii de ani. Revin la piramida trebuinţelor şi vă enumăr nevoile de jos în sus, de la cele mai grosiere până la cele mai elevate. Dacă ne-am născut oameni, manifestăm nevoi materiale, nevoia de a ne simţi în siguranţă, nevoia de a face parte dintr-un grup, nevoia de a fi recunoscuţi în cadrul unui grup (nevoia de stimă şi statut) şi, în fine, nevoia de a ne realiza. Ultima nevoie este una spirituală în esenţă, foarte greu de definit.

Chiar dacă îţi vei propune, de pildă, să fii sportiv de performanţă, alegerea pe care o vei face este tot una spirituală pentru că, mai înainte de a o face, te-ai coborât în intimitatea fiinţei tale, ai cules piatra preţioasă şi ai ieşit la suprafaţa ta vizibilă arătând-o oamenilor spunându-le „eu m-am hotărât să devin sportiv de performanţă”! Dacă ai făcut o alegere sinceră, vei deveni un sportiv de performanţă. A fi sinceri cu noi înşine înseamnă a ne cunoaşte bine înainte de a face o alegere. Când ne alegem identitatea, nu o putem face spontan, ci printr-un efort continuu de introspecţie. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” este un îndemn pe care l-aţi auzit foarte des, de regulă din gura unora care prin felul lor de a fi v-au arătat de nenumărate ori că nu se cunosc pe sine, că vor să pară ceea ce nu sunt şi că nu au ştiut ce să aleagă. Îndemnul de demult i-a aparţinut unui om care toată viaţa lui şi-a analizat sufletul fără milă. La sfârşitul vieţii, a trecut şi ultimul examen pe care îl poate da un om: a preferat să moară pentru adevărul pe care l-a descoperit, din care a trăit. Omul acesta a fost autentic în alegerea lui. A fost un model.

Am ajuns, iată, la problema modelului. Ne realizăm ca oameni imitând anumite modele. În adolescenţa mea, Jim Morrison, Mircea Eliade sau Gheorghe Hagi mi se păreau modele absolute de realizare a sinelui. Am spus că „mi se păreau” modele, pentru că mult mai târziu mi-am dat seama că, de regulă, un model îşi realizează în mod exemplar un talent, o înclinaţie nativă lăsându-şi nerealizate celelalte capacităţi. Un culturist îşi poate desăvârşi muşchii, poate câştiga concursul Mister Olimpia, dar, din punct de vedere intelectual sau afectiv, poate stagna sau regresa.

Bun, ce este de făcut? Când alegem un model, trebuie să ne întrebăm dacă urmându-l ne vom realiza deplin (intelectual, afectiv, spiritual). De foarte multe ori, aţi auzit că biografia unui creator trebuie tratată separat de operă. Alcoolismul şi homosexualitatea lui Rimbaud nu au sau nu ar trebui să aibă nicio legătură cu superbele „Iluminări”. Necrofilia lui Edgar Allan Poe trebuie iertată sau ignorată pentru că ne-a lăsat nişte poeme superbe şi „Prăbuşirea casei Asher”. Unii creatori îşi justifică felul de a fi imoral crezând cu ardoare în ideea că geniul este o fiinţă aparte care, prin natura lui, se comportă „dincolo de bine şi de rău”. Lumea în care trăim confundă, voluntar sau nu, talentul cu geniul. Amintiţi-vă de emisiunea TV „Genialii”, unde ne erau prezentate ca genii oameni deosebiţi de talentaţi, dau nu Genii. Geniul aduce ceva radical nou într-un domeniu. Einstein a schimbat domeniul fizicii, Kant pe cel al filosofiei, Eminescu a modificat, dându-i o perspectivă de amploare, literatura română.

Eu nu cred că geniul trebuie să fie o fiinţă imorală. Cred că geniile sunt datoare umanităţii şi că în lumea de apoi „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Eminescu, fără adolescentul care îi recită poeziile, nu ar putea fi Eminescu. Un fotbalist, fără microbiştii care umplu stadioanele şi citesc zilnic „Gazeta Sporturilor” din dorinţa de a pătrunde în culisele „idolului”, nu ar putea fi fotbalist.

Revenind la ceea ce trăiţi, dacă v-aş întreba care au fost profesorii care v-au marcat, cu siguranţă că o sa mi-i daţi ca exemple pe cei care pe lângă faptul că îşi cunoşteau bine materia pe care o predau la clasă posedau ceva rar întâlnit în instituţiile de învăţământ: aveau ceea ce psihologii numesc „inteligenţă emoţională”, adică puteau să empatizeze cu elevul, să se aşeze în miezul problemelor lui şi să îl înţeleagă.

Dacă nu se va schimba nimic în sistemul de învăţământ şi în mentalitatea oamenilor, imaginea extratereştrilor din romanele SF va fi realizată fidel de nimeni alţii decât noi, pământenii: în viitor vom avea un cap mare unde creierul nostru îndelung antrenat se va lăfăi în voie şi o inimă mică în care nu vor încăpea prea mulţi oameni. Nu vi se pare ciudat faptul că memoriei i se acordă o atât de mare importanţă în procesul formării personalităţii noastre fără a ţine cont de alte capacităţi specific umane: creativitate, empatie, inteligenţă socială?

La sfârşitul anilor de şcoală, ne putem trezi că ştim o sumedenie de lucruri, dar că nu avem instrumente ca să rezistăm stresului cotidian, nu ştim cum să facem o alegere bună, nu ştim cum să relaţionăm cu partenerul, nu ştim cum să gestionăm conflictele, nu putem să ne punem în locul celuilalt ca să îi înţelegem nevoile.

Pericolele care apar în calea propriei noastre deveniri se înmulţesc astăzi pentru că mass-media propune false modele, care aduc rating, dar care s-au „realizat” mergând pe calea largă a hedonismului. Puştoaice care devin miliardare pentru că aleg să se căsătorească cu îmbogăţiţi dubioşi din punct de vedere moral, unii dintre ei având vârsta venerabilă a taţilor lor. Bişniţari deveniţi lideri de opinie. Patroni de firme de deratizare care ajung în parlament ca să reprezinte „interesele poporului”. „Artiste” care îşi etalează bietul corp în detrimentul vocii handicapate de lipsa talentului. Oameni care îşi dau cu părerea despre tot şi despre toate, ilustrând lipsa crasă de un minim respect profesional.

Închei cu un îndemn drag mie pe care l-am citit în adolescenţă şi pe care vi-l adresez. Filosoful român Constantin Noica i-a dat binecuvântarea părintească fiului său – viitorul ieromonah Rafail – spunându-i „Fii împlinit şi fă ce vrei!”. Aceste cuvinte sunt o parafrază la îndemnul Fericitului Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi fă ce vrei!”. Vă urez şi eu să Îl iubiţi pe Dumnezeu şi să vă împliniţi, pentru că adevărata realizare cred ca rezidă doar în iubire.