Moartea lui Ivan Ilici- o povestire pentru cei vii; Jurnal de sarcină a lecturii

În imagine îi puteţi vedea pe Tolstoi şi Cehov.

28 decembrie 2007
Lev Tolstoi surprinde în „Moartea lui Ivan Ilici” un fenomen paradoxal. Degradarea fizică a lui Ivan este concomitentă cu evoluţia lui sufletească, de la egoismul absolut până la iubirea şi acceptarea aproapelui.
Dacă este într-adevăr aşa, moartea ar trebui reconsiderată. Moartea noastră, a tuturor. Povestirea lui Tolstoi s-ar putea să fie o punere în scenă a parabolei despre bobul de grâu care trebuie să moară ca să aibă viaţă veşnică.

29 decembrie 2007
Principiul de lectură ( şi de scriere?): „(...) numai după ce te-ai familiarizat cu el multă vreme, trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul răsare în suflet, cum ţâşneşte brusc lumina din focul aprins, şi se hrăneşte singură.” (Platon, Scrisoarea a-VII-a)

Aplicarea principiului la „Moartea lui Ivan Ilici” înseamnă: în aceste 12 zile,care despart Anul vechi, al Moşilor, de Anul Nou- perioadă în care morţii se întorc printre cei vii- Ivan Ilici revine pe pământ, se apropie de mine pe furiş... Şi când nici nu mă aştept îmi şopteşte la ureche o parte din adevărul vieţii sale. Ce s-ar întâmpla dacă ar rosti dintr-odată tot adevărul? Nu trebuie decât să îl iau şi să trăiesc „oarecum cu el laolaltă”. Adică să îi ofer adevărului un culcuş cald, să îl spăl dimineaţa pe faţă ca să se risipească de la faţa lui umbrele minciunii şi ale falsităţii, să îl plimb prin oraşul cenuşiu şi sterp şi să-l readuc îngheţat în intimitatea căldicică a vieţii mele.
Adevărul vieţii sale îmi va răsări în suflet ca rezultat al conlucrării dintre cunoaşterea lui despre sine şi despre ceilalţi (ca un „trecut dincolo”, Ivan Ilici vede realitatea „faţă către faţă”, faţă de noi care încă privim adevărata realitate „în ghicitură”) şi dorinţa mea, nevoia mea de adevăr.

Astăzi am avut viziunea eseului despre Ivan Ilici. Un eseu se construieşte treptat, în trepte. Ideile suflă unde vor şi eu aud bătaia lor, dar nu ştiu de unde vin, nici unde se duc. Important este să îţi dezvolţi abilitatea de a le prinde cu repeziciune şi de a le înfige în acest insectar (hârtie de prins muşte?), care este coala imaculată, imaculare care este, în fapt, condiţia de posibilitate a literaturii. Cum ar putea scriitorul să îşi obiectiveze gândurile dacă hârtia ar fi deja scrisă?
Niciodată ideile nu ni se prezintă încolonate (atât de încolonate!) unele după altele, aşa cum suntem tentaţi să credem când citim un eseu. Înainte de a asista la parada ideilor e nevoie de multă şi obositoare instrucţie: drepţi! culcat! înainte marş!
Tentativa mea se va numi „Jurnal de sarcină”. După încheierea perioadei de gestaţie adevărul despre Ivan Ilici mi se va naşte în suflet, iar eu îl voi depune cuviincios pe hârtie. De ce nu ar fi literatura (publică, nu cea de sertar) o imensă şi durabilă maternitate a „adevărurilor despre”?
Există o fundamentală diferenţă între „adevărul despre Ivan Ilici” şi „adevărul lui Ivan Ilici”. Primul ar fi rezultatul unei priviri exterioare, din afară, care se vrea obiectivă. Al doilea ar fi consecinţa unei introspecţii pe care numai Ivan Ilici sau tatăl său, Tolstoi, ar fi îndreptăţit şi în măsură să şi-o facă.
Toate adevărurile despre Ivan Ilici au fost spuse cu pretenţia că sunt adevărurile lui Ivan Ilici (interpreţii povestirii „Moartea lui Ivan Ilici” au pretins că au surprins esenţa ei, adevăratele intenţii ale autorului).
Distincţia „adevărul despre”- „adevărul lui” ar putea avea efecte comparabile cu cele ale întâlnirii dintre Pilat şi Iisus. Un căutător al adevărului, Pilat, stă faţă în faţă cu Adevărul şi îl judecă. Pentru ca să se împlinească Scriptura, adevărul absolut trebuia să se lase judecat, condamnat şi răstignit de adevărul relativ al oamenilor.
În faţa întrebării lui Pilat, „Ce este adevărul?” ( Ioan 18, 38), Iisus tace. De ce? Pentru că întrebările prost puse nu îşi găsesc răspunsul. Nu „ce este adevărul?” ar fi trebuit să întrebe ci „cine este adevărul?”.Comentatorii latini ai evangheliilor au constatat că întrebarea lui Pilat tradusă în limba latină conţine, prin anagramare, răspunsul: Quid est veritas? Est vir qui adest (E omul care stă de faţă) (cf. Andre Scrima-„Comentariu la Evanghelia lui Ioan”, Humanitas, Bucureşti, 2003, p.49).

Şi funcţionarii mor. Acesta cred că este primul mesaj pe care Tolstoi, prin intermediul lui Ivan Ilici, ni-l transmite. Până şi funcţionarul, prin moarte, are acces la Adevăr şi Fiinţă; în termeni metafizici, are acces direct la Principiu. Din perspectivă metafizică, Tolstoi diferă de Platon. La Platon au acces la Principiu numai filosofii, prin intelect (nous, în limba greacă); filosofia însăşi este o pregătire pentru moarte întrucât filosoful moare puţin câte puţin lumii simţurilor. Tolstoi este mai puţin elitist şi intelectualist: toţi murim.

30 decembrie 2007

Adevărul lui Emil Cioran despre Ivan Ilici

„În decorul interşanjabil, în lumea convenţională în care trăieşte Ivan Ilici, boala dă năvală. La început, el îşi închipuie că-i vorba de-o simplă indispoziţie trecătoare, de-o sfârşeală fără urmări; apoi asaltat de suferinţe tot mai precise şi-n cele din urmă crâncene, sfârşeşte prin a înţelege gravitatea cazului său, şi îşi pierde curajul” (cf. E.M.Cioran- „Cea mai veche spaimă- în legătură cu Tolstoi”, în „Eseuri”, Cartea Românească, 1988, pp.156-157).
„În lumea convenţională în care trăieşte Ivan Ilici boala dă năvală”. Boala, înainte-mergătoarea morţii, îşi face breşă în lumea prea-cunoscutului. La nivelul individului Boala este echivalentul lui Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul Adevărului şi al Vieţii.
Nu numai boala izbucneşte, provocând dezordine, ci şi adevărul metafizic (Platon: „adevărul răsare în suflet cum ţâşneşte brusc lumina din focul aprins”) sau cel religios ( Hristos: „ Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare.”; Luca, 12, 51).

„Extrem de zgârcit cu adjectivele, Tolstoi găseşte patru de astă dată pentru a caracteriza o simplă senzaţie, dureroasă, ce-i drept. Considerând carnea o realitate fragilă şi totuşi înfricoşătoare, un izvor nesecat de spaime, cu ea începe, şi pe bună dreptate, să înfăţişeze fenomenul morţii”(Ciora, ed. cit., p.157).
Carnea, trupul este principiul individuaţiei. Trupul nostru ne face ai noştri. Ne separă de tot ce nu suntem noi. Numai prin moarte, prin decorporalizare, individul iese din imanenţă şi se unifică cu Principiul (mortificarea eului- eul fiind un produs al condiţionărilor de tot felul-, asceza, cunoaşte în mistica creştină trei etape, în funcţie de gradul de abandonare a eului şi de apropiere de Dumnezeu: purificarea (catharsis), iluminarea (photismos), îndumnezeirea (teleiosis) ).


Ivan Ilici „ sfârşeşte prin a înţelege gravitatea cazului său”. Putem presupune că Ivan înţelege altfel, din interior, faptul că va muri. Această înţelegere diferă de alte procese de înţelegere. Ivan Ilici înţelegea, desigur şi alte enunţuri, cum ar fi: „Pământul se învârte în jurul soarelui”. Noi, cititorii, la rândul nostru înţelegem că pe lume există adevăruri obiective, dar neutre, şi adevăruri subiective, dar semnificative pentru noi ca indivizi. Adevăruri costisitoare.

„Fără boală, Ivan Ilici, spirit altminteri obişnuit, n-ar avea nici un fel de relief, nici o consistenţă”. Moartea ne face interesanţi, originali de-a dreptul, prin faptul că deşi toţi ne aliniem la linia de start, fiecare aleargă în felul său.

„Distrugându-l, boala este aceea care îi conferă o dimensiune existenţială. Curând nu va mai fi nimic; tot nimic era şi înainte de boală; el este numai în intervalul cuprins între vidul sănătăţii şi cel al morţii, el nu există decât atâta vreme cât moare” (ibid., p.158). Cioran cioranizează. Apologetul Nimicului vrea cu orice preţ să ni-l facă pe Tolstoi nihilist. Ivan Ilici nu „este numai în intervalul cuprins între vidul sănătăţii şi cel al morţii”. Ivan Ilici, odată cu boala, abia începe să fie. Interpretarea aceasta a textului ni se impune de la sine dacă citim povestirea până la capăt. Mai mult, în încercarea lui Cioran de a ne livra un Tolstoi nihilist, comite o eroare de raţionament gravă, dacă nu ar fi una voită: în enunţurile „curând (Ivan Ilici) nu va mai fi nimic; tot nimic era şi înainte de boală”, cuvântul „nimic” nu are acelaşi înţeles în ambele cazuri, aşa cum ar vrea Cioran să ne sugereze. În primul, „nimicul” înseamnă non-existenţa ( cuvântul are semnificaţie ontologică). În al doilea, „nimicul” semnifică insignifiantul, non-valoarea (cuvântul are semnificaţie axiologică).

Cioran agonisticul ( ce idee, să faci din agonie o ideologie!!!)concluzionează: „(...) Adevărata viaţă începe şi se termină cu agonia, iată învăţătura ce se desprinde din încercarea lui Ivan Ilici, ca şi dintr-aceea a lui Brehunov, de altfel, din Stăpân şi slugă” (ibid.).

Originile psihologice ale hermeneuticii cioraniene: „Atât în filosofie, cât şi în literatură mă interesează cazurile, autorii despre care se poate spune că sunt „cazuri” în sensul aproape clinic al expresiei. Mă interesează toţi cei care merg spre catastrofă, ca şi aceia care au reuşit să se situeze dincolo de catastrofă. Nu pot admira pe nimeni mai mult decât pe cineva care a fost pe punctul de a se prăbuşi. De aceea i-am iubit pe Nietzsche sau pe Otto Weininger” (cf. „Convorbiri cu Cioran”, Humanitas, 1993, p.25).

Dacă proza „Moartea lui Ivan Ilici” este adevărată, adevărul ei trebuie să atingă toate straturile importante ale individualităţii mele. Trebuie să fie adevărată din punct de vedere psihologic, etic, religios (pentru că autorul ei avea o perspectivă religioasă asupra realităţii) şi metafizic. Altfel, nu este un adevăr deplin şi mă pot dezbăra de el uitându-l, aruncând cartea în bibliotecă, vânzând-o la anticariat, demonstrând prin toate aceste acte că „adevărul lui Ivan Ilici” este unul comun şi relativ.

31 decembrie 2007

Adevărul lui Lev Şestov despre Ivan Ilici

Şestov îl şestovizează pe Ivan Ilici. Şestov către Benjamin Fundoianu: „( Eu şi Nikolai Berdiaev) Nu ne-am înţeles niciodată, ne ciondănim mereu, ne răstim unul la celălalt... Şi el îmi reproşează fără încetare că şestovizez autorii despre care vorbesc; pretinde că nici Dostoievski, nici Kierkegaard n-au spus niciodată ceea ce îi fac eu să spună. Îi răspund de fiecare dată că îmi face o onoare prea mare şi că, dacă am inventat de unul singur tot ceea ce afirm, ar trebui să mă umflu de vanitate” (cf. Lev Şestov- „Începuturi şi sfârşituri”, Institutul European, Iaşi, 1993, p.145).

„Ivan Ilici, precum Brehunov, se află în afara raţiuni, mor într-o singurătate desăvârşită. Tolstoi îi izolează cu bună ştiinţă de societate, de orice fel de acţiune, de toate izvoarele din care ne adăpăm, în mod obişnuit, puterea de-a trăi. Era cu neputinţă să se înşele pe sine. Ceva cumplit nou şi atât de însemnat, încât nimic asemănător nu i se mai îmtâmplase, se împlinea acum în sufletul lui Ivan Ilici”(cf. „Revelaţiile morţii”, editura Institutul European, Iaşi, 1993, pp.126-127).
Ruperea legăturilor este condiţie necesară în orice iniţiere. În societăţile arhaice puberul este izolat de comunitate, supus unor privaţiuni drastice, „omorât”, pentru ca în final să renască, să revină printre cei vii cu un alt statut, de adult, şi cu un adevăr pe care înaintea iniţierii nu îl poseda: acum a căpătat o viziune de ansamblu asupra lumii sub forma mitului care povesteşte originea comunităţii din care fostul aspirant la iniţiere face parte. Ivan Ilici trece printr-o iniţiere la sfârşitul căreia nu va afla un adevăr colectiv, tribal, ci unul strict personal.

„Şi numai el o ştia. Cei din jurul său nu înţelegeau, nu voiau să înţeleagă şi credeau că totul este ca înainte. Trebuia să trăiască aşa, pe marginea prăpastiei, cu desăvârşire singur, fără o fiinţă care să-l poată înţelege, şi să-i fie milă de el”.
Adevărul interior se obţine în urma unei lupte primejdioase pe care nu o conştientizează decât cel care o poartă. Nu numai solitudinea e o condiţie sine qua non a oricărei iniţieri ci şi frica, în special frica de necunoscut.

„ E puţin spus că nimeni nu voia să-l înţeleagă şi să-l compătimească; ci pentru toţi, pentru cei apropiaţi, pentru soţia, pentru copiii săi devine o povară apăsătoare, stânjenitoare, supărătoare. Nimeni nu crede şi nu izbuteşte să creadă că se petrece un lucru atât de nou cu Ivan Ilici, ceva mai important decât orice i se întâmplase până atunci; tot aşa, cei apropiaţi lui Nicolai Ivanovici nu-l cred atunci când el încearcă să le comunice revelaţiile sale. Toţi erau convinşi cu străşnicie că Ivan Ilici tulbura, ilegal şi criminal, ordinea existenţei unanim admisă, cu ale sale capricii. Nu se mai putea merge la teatru, nu se mai ţinea seama de apropiata căsătorie a fetei, nu se mai puteau cumpăra rochii. Nu se mai putea face nimic” (ibid, p.127).
Moartea lui Ivan Ilici scoate la iveală nişte adevăruri despre noi, oamenii. Şestov relevă în primul rând un adevăr psihologic.: suferinţa uni apropiat ne irită egoismul, ne dă peste cap tabieturile, ne sugrumă bucuria de a trăi. L-am vrea cât mai repede scos pe scara de incendiu a vieţii. Am dori să nu fim deranjaţi când ne-am aşezat confortabil la masă şi ne-am pregătit să ne savurăm prăjiturica.
Temperament de revoluţionar (Şestov i se confesează lui Benjamin Fundoianu: „Am fost revoluţionar de la vârsta de opt ani, spre marea disperare a tatălui meu”), Lev Şestov s-a angajat pe viaţă în lupta fără sfârşit împotriva evidenţelor. Gânditorii pe care i-a interpretat au fost înregimentaţi cu de-a sila în această campanie. Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Pascal, Spinoza, sub conducerea lui, s-au prefăcut în simpli soldăţei, în carne de tun. La fel procedează şi cu Ivan Ilici. Apropiaţii acestuia (rudele, prietenii) se simt deranjaţi, în opinia sa, pentru că agonia lui Ivan Ilici le tulbură „ordinea obişnuită şi comprehensibilă”, un alt nume pentru lumea evidenţelor. Ca şi cum aceste persoane destul de banale ar manifesta înclinaţii şi idiosincrasii metafizice! Primul pas spre şestovizarea povestirii lui Tolstoi a fost făcut. „ Aşadar, deşi Ivan Ilici ne este foarte drag, ordinea existentă nu poate fi transgresată în favoarea lui. Este un adevăr evident pe care nici o fiinţă cu mintea întreagă nu-l poate nega. Apropiaţii fac tot ce se poate ca să păstrze ordinea obişnuită şi comprehensibilă. Ei se străduiesc să instaleze bolnavul cât mai confortabil cu putinţă, cheamă medicii cei mai costisitori, îi dau poţiunile la orele indicate, se lipsesc de orice fel de amuzament. Dar toate acestea, în loc să-l liniştească pe Ivan Ilici, îl tulbură şi-l întărâtă mai tare” (pp.127-128).

Urmează al doilea pas: „ El vede aici exprimarea convingerii nestrămutate conform căreia lumea obiectivă, încarnată prin semenii săi, nu poate şi nu vrea să ţină seama de noile lui senzaţii, oricât de ciudate ar fi ele. Însă rudelor şi prietenilor lui Ivan nu le era de-ajuns să nesocotească importanţa specială a celor întâmplate cu Ivan Ilici; în numele raţiunii, stăpâna adevărurilor obligatorii, ei pretindeau ca Ivan Ilici însuşi să nu le acorde vreo însemnătate, întrucât nu pot exista două adevăruri: unul unanim şi altul în stăpânirea unică a lui Ivan Ilici”(ibid, p.128).
Nu doar apropiaţii lui Ivan sunt deranjaţi pentru că acesta le destabilizează lumea lor obiectivă, ordonată, în care domneşte raţiunea, ci şi invers: Ivan Ilici este nemulţumit pentru că ei (lumea lor) nu îi acceptă experienţa subiectivă a morţii (adevărul lui interior nu îşi află locul în lumea lor obiectivă).
Sfârşitul povestirii demosntrează că Ivan se salvează acceptând ordinea obiectivă. Îşi găseşte pacea numai atunci când adevărul lui se sincronizează cu adevărul celorlalţi. Prin urmare, interpretarea lui Şestov este subiectivistă.

1 ianuarie 2008

Foştii colegi ai lui Ivan Ilici de la Palatul de Justiţie când află de moartea lui se gândesc la ce o să le iasă din asta: „Ivan Ilici fusese coleg cu domnii adunaţi aici şi toţi îl iubiseră (...). Probabil că am să capăt postul lui Ştabel sau Vinnikov, se gândea Feodor Vasilievici. Mi s-a promis de mult, şi această avansare ar însemna pentru mine opt sute de ruble în plus la salariu, în afară de alocaţia pentru cancelarie (...)Însuşi faptul morţii unui cunoscut apropiat stârnea, ca întotdeauna, în fiecare dintre cei care aflaseră vestea, un sentiment de bucurie că a murit acest om şi nu el. „Ei uite, el a murit, eu însă nu”, se gândea sau simţea fiecare”(cf. „Moartea lui Ivan Ilici”, în „Nuvele şi povestiri”, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, pp.99-100). Toţi ne bucurăm când celălalt moare. Ca şi cum adevărul ar fi de partea noastră, niciodată de partea lui. De unde ştim că este mai bine să fii dincoace decât să fii dincolo? Dacă există o asemena ştiinţă numai cel mort o posedă pentru că doar el a experimentat ambele stări, a fi-ul şi a nu mai fi. Numai el poate şi e în măsură să le cântărească.

Există două mari perspective etice. Prima, deontologică, conform căreia comportamentul unui individ este moral în măsura în care acesta se abţine să facă acte considerate a fi greşite în sine, prin ele însele (crima, minciuna, furtul). Etica deontologică este o etică a datoriei (în limba greacă veche deon însemna datorie). A doua, teleologică, susţine că o acţiune este morală sau nu prin efectele pe care le are, prin consecinţe. Cele două perspective sunt ireconciliabile fapt care rezultă din următorul exemplu: în situaţia în care este necesară sacrificarea vieţii uni om nevinovat pentru salvarea vieţii a altor cinci oameni nevinovaţi, adeptul eticii deontologice se va opune sacrificării acestuia. „A ucide” este un act imoral în sine. Un adept al moralei teleologice va fi de acord cu sacrificarea primului individ pentru că efectele vor fi benefice (deşi un om va fi sacrificat, alţi cinci vor fi salvaţi) ( cf. Peter Singer-coord.- „Tratat de etică”, Polirom, Iaşi, 2006, pp.235-237).
Piotr Ivanovici, unul dintre „prietenii” apropiaţi ai lui Ivan Ilici, ajunge la casa acestuia, „intră şi, cum se întâmplă întotdeauna în asemenea prilejuri, nu ştia ce trebuie să facă” (cf. „Moartea lui Ivan Ilici”, ed. cit., p.101). Privind spre locul unde era depus Ivan (spunem despre cei morţi că sunt „depuşi”; în viaţa cotidiană depunem numai obiecte care au consistenţe, materialităţi şi funcţii diferite; pentru cei de dincoace mortul s-a reificat, a devenit un obiect manipulabil; a decăzut de la statutul ontologic de fiinţă umană la cel de simplu obiect), îl izbeşte expresia acestuia, destul de ambiguă: ”Păstra întipărită o expresie, de parcă îndeplinise tot ceea ce trebuise să facă şi încă aşa cum se cuvine. În afară de aceasta, în expresia lui era şi o dojană şi un avertisment pentru cei rămaşi în viaţă. Acest avertisment îi păru lui Piotr Ivanovici cu totul nelalocul lui sau, cel puţin, neprivindu-l în niciun fel. Îl cuprinse deodată un sentiment neplăcut şi de aceea, făcându-şi încă o dată, grăbit, semnul crucii, chiar prea grăbit, i se păru, nepotrivit cu regulile bunei-cuviinţe, se întoarse şi porni spre uşă” (ibid, p.102).
Ivan Ilici avea o expresie împăcată pentru că îşi făcuse datoria. În timpul vieţii Ivan se ghidase după principiul datoriei, fusese un practicant el moralei deontologice. Tolstoi precizează că îşi îndeplinise „cu rigurozitate tot ceea ce considera că este de datoria sa, iar datorie socotea el că este tot ce era considerat ca atare de oamenii cu o poziţie socială superioară(ibid, p.109). Mort, Ivan are o expresie împăcată pentru că îşi îndeplinise o datorie mult mai adâncă decât cea pe care o respectase în timpul vieţii. În aceasta constă şi avertismentul pentru cei vii: vedeţi că principiul datoriei după care vă conduceţi voi este fals, de suprafaţă, nu are rădăcini puternice în sufletele voastre.
Piotr Ivanovici iese tulburat din camera în care Ivan Ilici îşi savura victoria pentru că el încă se mai ghidează după „regulile bunei-cuviinţe”.


Piotr Ivanovici nu se întoarce de la Ivan Ilici cu mâna goală. După ce află de la soţia sa că Ivan „în ultimele ore, nu minute, n-a încetat o clipă să ţipe. A strigat trei zile şi trei nopţi în şir” se gândeşte: „trei zile şi trei nopţi de suferinţe cumplite, şi-apoi moartea. Dar aceasta mi se poate întâmpla şi mie, în orice moment (...) şi pentru o clipă i se făcu frică. De îndată însă, aproape fără să-şi dea seama, îi veni în ajutor gândul, cum se întâmplă de obicei, că aceasta i s-a întâmplat lui Ivan Ilici şi nu lui, că lui nu poate şi nu trebuie să i se întâmple ceva, că nu trebuie să se lase copleşit de asemenea gânduri apăsătoare, că nu este bine...”.
Ştim numai prin intermediul celuilalt că vom muri, indiferent dacă „celălalt” este o plantă, un animal sau un semen de-al nostru. Conştientizăm moartea noastră prin analogie cu moartea lui. Dacă el a murit, voi muri şi eu. Este o analogie inversă celei prin care stabilim, spre exemplu, că omul din faţa noastră are o minte. Eu sunt înzestrat cu minte, cel din faţa mea este un om, prin urmare şi el este posesorul unei minţi.

2 ianuarie 2008

„Moartea lui Ivan Ilici” este şi o povestire morală menită să ne facă „educaţia sentimentală”. Pentru filosoful american Richard Rorty, reprezentant al pragmatismului şi al relativismului american, de la care am preluat sintagma şi care i-a dat o semnificaţie morală, eliberând-o de erotismul cu care o încărcase Gustave Flaubert, trebuie să lăsăm la o parte întrebările esenţialiste şi inutile de genul „ce este omul?” şi să le înlocuim cu întrebarea „ ce fel de lume putem pregăti pentru strănepoţii noştri?”. În acest scop, „ ar fi de folos dacă am înceta să mai răspundem la întrebarea „Ce ne diferenţiază de alte animale?” cu „Noi putem cunoaşte, iar ele nu pot decât să mintă”. Ar trebui să înlocuim acest răspuns cu „Noi putem simţi unii pentru alţii într-o măsură mult mai mare decât pot ele”. Această substituire ne-ar permite să desprindem sugestia lui Christos că iubirea e mai importantă decât cunoaşterea, de sugestia neo-platonică potrivit căreia cunoaşterea adevărului ne face liberi” (cf. „Adevăr şi progres, Univers, Bucureşti, 2oo3, pp.101-102).
Devenim agenţi morali cultivând sentimentele morale din noi, nu printr-un demers raţional, nu prin cunoaşterea unui adevăr moral. Noi şi strănepoţii noştri vom lupta împotriva oricărei forme de sclavie pentru că am citit, dacă am citit, „Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe şi am empatizat (am învăţat să empatizăm) cu bietul Tom.
„Moartea lui Ivan Ilici” ne învaţă valoarea sentimentului de milă: Ivan învaţă, la rândul său, să îi înţeleagă, să îi accepte şi să îi iubească pe apropiaţii săi. Intrăm în marele jocul al empatiei: noi, cititorii, empatizăm cu Ivan Ilici, Ivan Ilici empatizează cu ai săi.

13ianuarie 2008

Boala lui Ivan Ilici avansează, indispoziţia sa creşte. „Această proastă dispoziţie se accentua tot mai mult, şi începu să strice atmosfera acelei vieţi plăcute, uşoare şi decente, pe care o ducea familia Golovin. Soţul şi soţia începură să se certe tot mai des şi mai des şi curând viaţa lor îşi pierdu din plăcere şi uşurinţă, păstrându-se cu greu decenţa”( „Moartea lui Ivan Ilici”, ed. cit., p.124).
Ivan Ilici devine sâcâitor („se apuca să-i sâcâie întotdeauna înaintea mesei”), cusurgiu („ba observa că ceva din veselă era stricat, ba că mâncarea nu era cum trebuie, ba că băiatul pusese cotul pe masă, ba se lega de pieptănătura fetei”) şi iritabil. Când află că într-adevăr este bolnav îl cuprinde o milă imensă de sine: „Din cele spuse de doctor, Ivan Ilici trase concluzia că starea lui e proastă, dar că doctorului, şi, probabil, tuturor, acest lucru le este indiferent. Lui însă îi era rău. Şi această concluzie îl ului dureros pe Ivan Ilici, trezind în el un sentiment de mare milă faţă de sine însuşi şi de mare necaz pe acest doctor atât de nepăsător într-o problemă atât de importantă” (ibid, p.126).
Pentru că boala îşi urmează cursul, Ivan începe să urască:” (...) blestema nenorocirea sau oamenii care-i făcuseră neplăcerea şi care îl băgau în mormânt; simţea cum această ură îl omoară, dar nu se putea dezbăra de ea.(ibid, p.128)”. Devine de-a dreptul furios pe cei care îi vor supravieţui, pentru că fiecare dintre noi am vrea ca lumea întreagă să se clatine şi să dispară odată cu noi: „Lor le e totuna. Dar şi ei vor muri ca şi mine. Proştii! Eu mai devreme, iar ei mai târziu; şi ei vor păţi la fel. Dar ei se bucură. Brutele! Furia îl înăbuşă. Avea o stare chinuitoare, grea, de nesuportat”(ibid, p.134). Atinge pragul de jos al fiinţei sale: „Ivan Ilici vedea că moare, şi era într-o stare permanentă de deznădejde” (ibid, p.136).
În această atmosferă de conflict generalizat se apropie sufleteşte de sluga lui, Gherasim. „Gherasim era un ţăran tânăr, curat, sănătos, care se îngrăşase cu mâncarea de la oraş. Întotdeauna era vesel şi senin.”(ibid, p.140). Gherasim compătimeşte cu Ivan Ilici: „ Înţelegea starea lui şi-i era milă de el. Şi de aceea Ivan Ilici se simţea bine când Gherasim şedea uneori nopţi întregi, ţinându-i picioarele (pe umeri), şi nu voia să se ducă la culcare, spunându-i: „Nu vă neliniştiţi, Ivan Ilici, mai am timp să dorm”, sau, uneori, tutuindu-l deodată, adăuga: „Dacă n-ai fi bolnav, ar fi altceva, dar aşa, de ce să nu te slujesc?”(ibid., p.142).
Prezenţa lui Gherasim îi provoacă lui Ivan îndoiala asupra moralităţii vieţii sale. Nu ne-am aştepta de la un ins care s-a condus o viaţă după principiul „bunei-cuviinţe” să ajungă într-un impas moral atât de sever. Şi totuşi: „Suferinţele lui morale se deşteptaseră peste noapte, în timp ce privea faţa lui Gherasim, somnoroasă, blândă, cu maxilarele proeminente şi îi fulgeră prin minte următorul gând: „Dar dacă într-adevăr întreaga mea viaţă conştientă a fost „alta decât se cădea”? Se vedea în ei (în lacheu, în nevastă-sa, în fiică-sa, în doctor) pe sine însuşi, vedea tot pentru ce trăise şi vedea limpede că toate acestea nu erau ceea ce ar fi trebuit să fie, că toate acestea fuseseră o amăgire grozavă, imensă, care acoperea şi viaţa şi moartea”(ibid, p.157). Fapt pentru care îi dă pe toţi afară, se dezice de ei: „-Plecaţi, plecaţi, lăsaţi-mă!”. Cui să-l lase? Agoniei. „Şi din clipa aceea, începu acel ţipăt neîntrerupt timp de trei zile, care era atât de înspăimântător, încât nu puteai să-l auzi nici prin două uşi închise, fără să te apuce groaza. În clipa când îi răspunsese soţiei sale, el înţelesese că este pierdut, că nu mai există nicio putinţă de întoarcere, că sosise sfârşitul, sfârşitul definitiv.Iar îndoielile care-l frământaseră nu-şi găsiseră răspuns, şi aveau să rămână aşa, fără răspuns.”
Are impresia că o mână invizibilă îl împinge într-un sac negru: „Toate cele trei zile (...) s-a zbătut în acelaşi sac negru în care îl împingea o putere nevăzută şi de neînvins.(...) Simţea că suferă fiindcă luptă să se strecoare în această gaură neagră şi suferea şi mai mult, fiindcă nu se putea strecura prin ea. Îl împiedica conştiinţa faptului că viaţa lui a fost frumoasă. Această justificare a vieţii sale îl ţinea agăţat şi nu-l lăsa să treacă înainte, ceea ce-l chinuia şi mai mult.”(ibid., p.159). În faţa morţii viaţa nu are nici o justificare, indiferent dacă am încercat să trăim frumos, moral, în acord cu o morală publică.
Ivan Ilici este scos la lumină de aceeaşi putere nevăzută: „Deodată o forţă îl izbi în piept, într-o parte, îi tăie cu totul respiraţia; atunci se prăbuşi în gaură şi acolo, la capătul găurii, zări o strălucire, o lumină. I se întâmpla ceea ce se întâmplă într-un vagon de cale ferată, când crezi că mergi înainte, dar de fapt mergi înapoi, şi deodată îţi dai seama de adevărata direcţie”.
Scenariul morţii lui Ivan seamănă izbitor cu descrierile făcute de oamenii care au suferit o moarte clinică, mărturii consemnate de Raymond Moody în „Viaţa de după viaţă”.
Redempţiunea lui Ivan Ilici are loc numai când acceptă că nu şi-a trăit viaţa aşa cum ar fi trebuit: „da, totul n-a fost aşa cum ar fi trebuit să fie, îşi spuse el. Dar nu-i nimic.Se poate face „aşa cum trebuie”. Dar ce fel este „aşa cum trebuie?”, se întrebă el deodată şi se potoli.” (ibid., p.160).
Răspunsul îi va veni din exterior. Fiul său se apropie de patul pe care zăcea Ivan Ilici şi îi sărută mîna. „Deschise ochii şi-l zări pe fiul său. I se făcu milă de el. Nevastă-sa se apropie de dânsul. El o privi. (...) I se făcu milă şi de ea.”. „Îi arată soţiei din ochi băiatul şi-i spuse: _ Ia-l de-aici... Milă... Şi de tine...Mai vru să spună „iartă-mă”, dar spuse „Iată-mă”, şi, nefiind în stare să se mai corecteze, dădu din mână ştiind că cine trebuie o să înţeleagă.” „Căuta vechea, obişnuita sa teamă de moarte, şi n-o mai găsea. Unde este? Moartea? Nu mai simţea nici un fel de spaimă, pentru că nici moartea nu mai exista. În locul morţii era lumina” . „S-a sfârşit cu moartea, îşi spuse el. Ea nu mai există.”(ibid., p.160-161).
„Moartea lui Ivan Ilici” va continua să fie şi pe viitor o povestire morală care ne învaţă valoarea milei. Ea încetează să mai fie doar o istorioară morală dacă privim atent la două amănunte: agonia lui Ivan Ilici ţine trei zile şi trei nopţi. În final, Ivan Ilici cu moartea pre moarte a călcat. Ultimele cuvinte: „S-a sfârşit cu moartea; ea nu mai există” sunt echivalente cu „Moartea a fost înghiţită de biruinţă.Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15: 54; 15:55). Moartea şi învierea lui Ivan Ilici are ca model moartea şi învierea aceluia care locuieşte în fiecare dintre noi şi care nu va înceta să moară şi să învieze cu fiecare dintre noi până la sfârşitul timpului.