Sacru şi profan într-o amintire a lui Mircea Eliade

În istoria religiilor, sacrul este definit de obicei in opoziţie cu profanul: sacrul este ceva ce se opune profanului. Mircea Eliade adoptă aceeaşi poziţie, stabilind ca elemente definitorii ale sacrului puterea, realitatea, perenitatea şi eficienţa acestuia. La acestea se adaugă transcendenţa şi exemplaritatea, capacitatea de a impune omului religios anumite norme si valori universale care-l fac sa-şi transgreseze limitele individualităţii sale . În mentalitatea arhaică opoziţia sacru - profan este inţeleasă ca o opozitie între real şi ireal. Spaţiul şi timpul sacru diferă calitativ de cel profan. Homo religiosus percepe spaţiul sacru ca fiind neomogen (“prezintă rupturi şi spărturi" în funcţie de semnificaţiile pe care acesta i le acordă). Spaţiul profan este neconsacrat, nu are o structură, o consistenţă, este amorf şi ireal. Conştiinţa religioasă distinge, de asemenea, între un timp sacru (acesta nu este nici omogen, nici continuu), un timp al sărbătorii (de obicei ciclic) şi un timp profan, durata temporala obişnuită, în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă". Prin rit, omul religios face ,saltul" in timpul sacru. In acest fel ,redevenim contemporanii ispravilor pe care zeii le-au savirsit in illo tempore" . In volumul intii din Memorii, Mircea Eliade reda urmatoarea intimplare: ,Cred ca aveam patru sau cinci ani cind, atirnat de mina bunicului, am zarit, printre pantalonii si rochiile care inaintau agale, la caderea serii, pe Strada Mare, o fetita cam de virsta mea, purtata si ea de mina de un bunic. Ne-am privit amindoi, adinc, in ochi, si dupa ce-a trecut m-am intors s-o mai privesc, si am vazut ca intorsese capul si se oprise. Au trecut asa citeva clipe, pina ce bunicii ne-au tras pe fiecare dupa sine. Nu stiam ce se intimplase cu mine. Simteam doar ca se intimplase ceva extraordinar si hotaritor. Intr-adevar, chiar in seara aceea am descoperit ca mi-era destul sa evoc imaginea de pe Strada Mare, ca sa ma simt lunecind intr-o beatitudine nemaicunoscuta, pe care o puteam prelungi indefinit. In lunile care au urmat, evocam imaginea cel putin de citeva ori pe zi, mai ales inainte de a adormi. Simteam cum tot corpul se aduna intr-un fior cald, apoi incremeneste si, in clipa urmatoare, totul dispare in jurul meu; ramineam suspendat ca intr-un suspin nefiresc, prelungit la infinit. Ani de zile, imaginea fetitei de pe Strada Mare a fost ca un fel de talisman secret, caci imi ingaduia sa ma refugiez instantaneu in fragmentul acela de timp incomparabil. Nu i-am uitat niciodata figura: avea ochii cei mai mari pe care-i vazusem pina atunci, negri, cu pupilele enorme, acoperind aproape toata retina; fata palid bruna, parind poate si mai palida datorita buclelor negre care-i cadeau pe umeri. Era imbracata dupa moda copiilor din 1911-1912: bluza albastru-intunecat, fusta rosie. Multi ani dupa aceea, tresaream de cite ori zaream pe strada aceste doua culori impreuna,. Aceasta amintire contine toate caracteristicile unei hierofanii. In primul rind sacer-ul, numinos-ul pastreaza, in acest caz, cele doua particularitati ale sale definite de Rudolf Otto: este atit mysterium tremendum (taina infricosatoare), cit si mysterium fascinans (taina fascinanta). Amintirea are asupra lui Eliade un efect dublu: pe de o parte este o ,beatitudine nemaicunoscuta" pe care el reusea sa o prelungeasca la infinit, un rapt asemanator unui ,suspin nefiresc", iar pe de alta simte cum corpul i se contracta ,intr-un fior cald apoi incremeneste". In Sacrul Otto descrie starea de mysterium tremendum ca pe o teama, diferita de frica naturala, o teama pe care omul religios o poate simti la o intensitate maxima: ,Ea poate fi atit de puternica incit sa patrunda pina in maduva oaselor, sa faca parul maciuca si sa faca sa tremure tot corpul (.)". ,Beatitudinea nemai-cunoscuta" are la Otto drept corespondent calitatea sacrului de a fi ,ceva deosebit de atragator, de captivant" un sen-timent care pro-voaca in sufletul credinciosului pa-cea (hesychia) si incintarea. Timpul acestei amintiri este cali-tativ diferit de temporalitatea obis-nuita: poate fi prelungit indefinit si este folosit ca un refugiu: "Imaginea fetitei (.) imi ingaduia sa ma refugiez instantaneu in fragmentul acela de timp incomparabil". De asemenea, intregul scenariu al intilnirii cu fetita poate fi repetat de mai multe ori pe zi, in special seara inainte de a adormi. Ca orice ritual, el este capabil sa-l transporte instantaneu pe cel care il performeaza intr-un altfel de timp. Spatiul cotidian este eludat in momentul in care corpul incremeneste: "In clipa urmatoare totul dispare in jurul meu". Incremenirea trupului poate fi echivalata cu o moarte simbolica specifica riturilor de initiere. In acest joc nu lipsesc ,icoana" si ,rugaciunea". Imaginea fetitei de pe Strada Mare, prin faptul ca poate provoca trecerea spontana de la un anumit nivel de realitate la altul functioneaza ca o icoana perfecta: este o limita intre doua lumi, un prag. In acceptia lui Eliade, pragul pe de o parte desparte cele doua moduri de existenta - cel sacru si cel profan -, iar pe de alta este ,punctul paradoxal de comunicare dintre ele". In fine, rugaciunea este prezenta sub forma unui ,suspin nefiresc, prelungit la infinit", de care autorul se simtea suspendat. Pentru Eliade, experienta sacrului nu presupune in mod necesar credinta intr-o personificare a acestuia (Dumnezeu, zei, spirite). Constiinta umana apare ca ,rezultat al experientei sacrului, rezultatul impartirii ce se opereaza intre real si ireal" .Daca intilnirea de pe Strada Mare a fost perceputa de Eliade ca o experienta religioasa, daca experienta sacrului nu tine neaparat de anumite cadre dogmatice si daca ea sta la originea aparitiei constiintei, putem presupune ca aceasta intimplare echivaleaza cu momentul in care Eliade devine constient de sine, in sensul in care a descris el insusi aparitia constiintei. In conditiile desacralizarii lumii moderne, a camuflarii sacrului in profan, individul poate apela la o istorie personala care poate substitui un mit universal. Este interesant faptul ca aceasta credinta in rolul recuperator si tonifiant al unei amintiri sau reverii apare explicit si la Ioan Petru Culianu, discipolul lui Eliade. Dupa cum consemneaza ziaristul american Ted Anton in volumul Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu, Culianu i-ar fi spus logodnicei sale la un moment dat: ,Trebuie sa ai un mit in viata, (.) o poveste pe care o descoperi si din care traiesti si la care revii in momentele cele mai intunecate ale existentei".