Motto: “În literatură, “teoria” nu este decât o intuiţie fără astâmpăr”. (George Steiner)
În a şasea Povestire orientală, Marguerite Yourcenar developează viaţa călugarului Therapion, discipol asiduu al “marelui Atanasie”. Despre aspectul său exterior nu aflăm nimic. Ne putem imagina că acesta exprima în afară trăsăturile sale morale: “Era un om auster şi aspru, blând numai faţă de făpturile în care nu bănuia prezenţa demonilor” . Într-un scurt paragraf luăm contact cu performanţele sale călugăreşti şi ni se dă în vileag scopul existenţei lui: “În Egipt înviase şi evanghelizase mumii; în Bizanţ spovedise împăraţi; în Grecia venise dând crezare unui vis, cu gândul să exorcizeze acest pământ încă prins în mrejele lui Pan” .
Therapion luptă de bunăvoie, aprins de sacra manie, împotriva arborilor sacri, a faluşilor şi a zeilor de lut, dar mai înainte de toate se opune cerbiciei ţăranilor pe care nu îi poate întoarce odată pentru totdeauna la Hristos. Terenul păgân pe care a fost aruncată sămânţa creştinismului este solidificat şi arid. Tentativele călugărului Therapion de a transforma într-o flacără inimile enoriaşilor nu îşi ating ţinta. Sufletul ţăranilor este căldicel: focul Soarelui din Răsărit îi aprinde, dar nu pentru multă vreme. Orbiţi de lumină şi căldură dau fuga în teritoriile umede şi înnegurate ale neadevărului.“Se închinau lui Isus, fiul Mariei, înveşmântat în aur ca un soare în răsărit, însă inima lor îndărătnică rămânea credincioasă şi divinităţilor care îşi au sălaşul prin scorburi sau se înalţă din clocotul vârtejelor de apă. Seară de seară puneau sub platanul nimfelor o strachină cu lapte de la singura capră care le mai rămăsese. Amiezele, băieţii se strecurau pe sub copacii crângurilor ca să pândească femeile acelea cu ochii de onix care se hrăneau cu busuioc şi cu miere. (…)Urmele paşilor lor puteau fi găsite în lutul umed de lângă izvoare, iar albul trupurilor lor se confunda de departe cu albul scânteietor al stâncilor” .
Iubirea sătenilor pentru Iele cerea sacrificii trainice: “Aproape zilnic câteva oi ademenite de vrajă se pierdeau în munte, şi, luni de zile după aceea, găseai pe undeva o grămăjoară de oase. Ielele-Relele veneau pe furiş, luau copiii de mână şi îi duceau să danseze pe buza prăpăstiilor; picioarele lor uşoare nu atingeau pământul, însă hăul înghiţea acele trupuri mici şi grele şi, din când în când, un băieţandru pornit să le fugărească se întorcea în vale gâfâind, cutremurat de febră, pentru că, împreună cu apa unui izvor, băuse moartea” . Nici Therapion nu rămâne nevătămat. Ielele îi aruncă noaptea în faţă răsuflarea lor, îi tropăie în spate când acesta porneşte la drum, îl trag de barbă când se întâmplă să adoarmă la rugăciune. Şi mai mult decât atât, îl fac să vadă în Creatorul şi Atotţiitorul lumii un coţcar, un Trikster: “(…) de răul lor, ajungea să se îndoiască de înţelepciunea Domnului, care a plămădit atâtea făpturi zadarnice şi vătămătoare, ca şi când facerea lumii nu ar fi fost pentru el decât un joc fără noimă” .
Om de acţiune, Therapion le taie nimfelor platanul, dă foc măslinilor care ar putea ascunde niscaiva iele, presară în tot locul cruci, le înconjoară cu rugă şi cu focuri. Însoţit de un grup de enoriaşi fervenţi într-o noapte construieşte un paraclis la intrarea văgăunii în care acestea obişnuiau să se adăpostească. “Ca să fie şi mai sigur, aşezase în fundul paraclisului, în dreptul ieşirii din peşteră, o icoană mare a lui Iisus răstignit. Nimfele, care cunosc numai zâmbetul, aveau să dea înapoi în faţa acestui chip chinuit”. Şi pentru că ura călugărului atinsese zenitul “a doua zi au aşezat acoperişul şi l-au împodobit cu un mănunchi de flori. Au potrivit şi uşa şi au răsucit în broasca ei o cheie grea de fier” .
În a doua noapte de veghe, când “nu auzea decât gemete tot mai stinse, de moarte, însoţite de zvonul tot mai răguşit al propriilor rugăciuni”, Therapion vede venind spre el o femeie. “Mergea cu capul în pământ, veşmântul şi năframa îi erau negre, însă prin pânza întunecată străbătea o lumină de taină, ca şi când dimineaţa s-ar fi îmbrăcat în noapte “ . Femeia îl întreba ce caută un călugăr bătrân ca el în acel loc al pierzaniei. Ni-l închipuim pe Therapion răspunzându-i plin de mândrie: “Am zidit în peştera aceasta nimfele care bântuiau încă prin ţinut, (…), iar dinaintea peşterii am clădit un paraclis, pe care ele nu cutează să-l strabată ca să fugă, pentru că sunt goale şi, în felul lor, se tem de Dumnezeu. Aştept să piara de foame şi de frig în vizuina lor şi atunci peste locurile acestea va domni pacea Domnului”.
Replica pe care o primeşte călugărul este cu totul imprevizibilă pentru un om iniţiat în arta de a discerne binele de rău şi care se angajase pe viaţă să îi dea lui Dumnezeu o mână de ajutor la mântuirea lumii. “Cine îţi spune că în pacea Domnului nu sunt cuprinse şi nimfele, ca şi căprioarele, ca şi turmele de capre? răspunse femeia. Oare nu ştii că, la început, pe când făcea lumea, Dumnezeu a uitat să dea aripi unor îngeri, care astfel au căzut pe pământ şi s-au statornicit prin păduri, ca neam al nimfelor şi al Panilor? Iar alţii s-au aşezat pe un munte, unde au devenit zeii olimpieni. Nu face ca unii păgâni, care pun mai presus creatura decât Creatorul, dar nici nu te mânia pe lumea făcută de El. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu in inima ta că i-a creat pe Diana şi pe Apollon” .
Călugărul nu poate renunţa atât de uşor la adevărul lui pe care l-a slujit cu ardoare crezând că acesta coincide întru totul adevărului divin. Omul, condamnat să trăiască într-un teritoriu marcat de opoziţii (sacru/profan, bine/rău, frumuseţe/urâţenie s.a.m.d.) nu poate să conceapă ca Inteligenţa Pură nu îşi orientează acţiuniile în conformitate cu ele. Îi este imposibil, de fapt, să înţeleagă necondiţionatul.” Cugetul meu nu se înalţă atât de sus, spuse cu umilinţă bătrânul călugăr. Nimfele îi tulbură pe credincioşi şi le primejduiesc mântuirea, de care sunt răspunzator în faţa Domnului. Am să le prigonesc, de trebuie, până în iad”. Cunoscând inima omului, femeia rosteşte cuvântul cardinal care dirijează întreaga existenţă umană: răsplata. Numai Dumnezeu actionează dezinteresat. Pe măsură ce este îndumnezeit, omul învaţă şi el să faca binele dezinteresat. “Râvna ta va fi luată în seamă, cinstite călugăr, spuse surâzând tânăra aceea. Însa nu vezi cumva o cale de a împăca viaţa nimfelor cu mântuirea turmei tale?” .
Timpul convorbirii s-a încheiat. Întalnirea dintre ei a atins punctul culminant. Femeia îşi dă în vileag identitatea şi îl roagă pe călugăr să îi îngăduie să intre în peştera ielelor. “Peşterile îmi sunt dragi şi-mi este milă de aceia care caută în ele adăpost. Într-o peşteră l-am născut pe fiul meu şi tot într-o peşteră l-am încredinţat, fără teamă, morţii, ca să se nască pentru-a doua oară, înviind”. Textele ezoterice ne divulgă, la rândul lor, că peştera simbolizează inima, centrul fiinţei noastre. În interioritatea profundă a fiinţei lui Therapion pătrunde adevărul divin răsturnându-i reperele. Maica Domnului intră în peşteră şi vorbeşte cu nimfele “într-o limbă necunoscută, poate aceea a păsărilor sau a îngerilor”. Când iese îl îndeamnă pe călugăr să privească şi să asculte. “De sub veşmântul ei ieşeau nenumărate sunete, mărunte, ţipătoare. Îl desfăcu, iar călugărul Therapion văzu că ducea în cutele hainei sale sute de tinere rândunele. Ea îşi deschise larg braţele, ca pentru rugăciune, lăsând păsările să-şi ia zborul. Apoi spuse, iar glasul ei era limpede ca un sunet de harfă. _Mergeţi, copiii mei” . Înainte de a se întoarce la ceruri îl misionează pe Therapion să le facă rândunelelor un adăpost în paraclis. În fiecare an se întorceau la cuiburile lor, iar “Therapion se oprea adesea din rugăciune ca să se uite, cu duioşie, la jocurile şi iubirile lor, prin care prihana nimfelor se mântuia în neprihănirea rândunelelor” .
In Post-scriptum-ul la Povestirile orientale Marguerite Yourcenar consideră că Sfânta Fecioară a Rândunelelor este o “ fantezie personală a autoarei, ieşită din dorinţa de a explica numele fermecător al unei mici capele din Atica.”
Dacă ar fi numai atât, impactul asupra sufletului cititorului nu ar fi atât de pregnant. Pentru a înainta spre sensul camuflat al povestirii vom face un salt din proză în biografia autoarei. Într-o carte de convorbiri cu Matthieu Galey Marguerite vorbeşte despre ceea ce eu voi numi “problema alegerii”. “De foarte mică, am avut- şi poate că am greşit pentru că există desigur mijloace de a reconcilia aceste două noţiuni, dar nimeni nu mi le-a arătat- sentimentul că trebuie să aleg între religie, aşa cum o vedeam în jurul meu, deci religia catolică, şi univers; iubeam mai mult universul. O simţeam deja, copil fiind, când ieşeam de la biserică şi mergeam în pădurile din Mont-Noir. În acel moment, cele două aspecte ale sacrului mi se păreau incompatibile. Unul mi se părea mult mai vast decât celălalt. Biserica îmi ascundea pădurea. Nu spun că o asemenea dilemă ar fi necesară. Îmi imaginez foarte bine că un catolic poate să reconcilieze aceste două noţiuni, mai ales unii dintre cei mai deschişi din timpul nostru, sau dimpotrivă din trecutul îndepărtat. Dar în catolicismul destul de sărăcit cum era cel de la începutul secolului, lucrul nu mai era cu putinţă” .
La sfârşitul povestirii pe care am rezumat-o mai sus nu doar în sufletul lui Therapion se restabileşte echilibrul dintre natură şi Dumnezeu. Proza este o rezolvare pe un plan imaginar a conflictului latent care subzista în sufletul Margueritei Yourcenar încă din copilărie. Într-un plan obiectiv, cultural (în măsura în care cultura este obiectivă) Sfânta Fecioară a Rândunelelor sugerează modul în care creştinismul s-a aşternut pe vestigiile muribunde ale culturii precreştine. Creştinismul a fost dintotdeauna unul cosmic. Matricea culturii române oferă multe exemple în acest sens. Zalmoxis, zeul care se ocultează şi reapare la suprafaţa lumii, este o prefigurare a lui Iisus Hristos. Poezia ţărănească autohtonă exprimă adesea reînnoirea întregii firi ca urmare a jertfei de pe cruce: sângele Mântuitorului se transformă în vin, El este îmbăcat în “cămeşă verde, verde de urzică”, sudoarea i se face mir, din lacrimile Lui se nasc spicele de grâu.
Revin la Marguerite, care a ales universul, fără însă a renunţa la o perspectivă religioasă asupra lumii. Nu l-a exilat pe Dumnezeu din lume. Nu a făcut pasul decisiv spre ateism.
Plecând de la aceeaşi incompatibilitate funciară între Dumnezeu şi lume, o conştiinţă religioasă a devenit una atee. Traseul de la “Dumnezeu există” la “ Nu există nici un Dumnezeu” poate fi urmărit într-unul dintre romanele autobiografice ale Simonei de Beauvoir, Amintirile unei fete cuminţi.
Procesul are trei paşi. Pasul unu: Dumnezeu este atât de transcendent încât nu are nimic de a face cu lumea. Nu este interesat de lucrurile care se petrec în ea şi cu atât mai puţin de viaţa mea. Simone: “(…) Dumnezeu, din nemărginirea cerurilor, nu trebuia defel să ia în seamă amănuntele întâmplărilor de pe pământ. (…) Obrăzniciile mele din clasă, lecturile mele clandestine nu-l priveau” . Pasul doi: mă dedic total lumii, o iubesc şi accept “vizibilitatea”, obiectivitatea ei drept criteriu de stabilire a limitelor realităţii. Este real numai ce trece testul vizibilităţii. Simone: “Socotisem totdeauna că lumea asta nu preţuia nimic faţă de veşnicie; preţuia, totuşi, de vreme ce-o iubeam, iar Dumnezeu devenea brusc cel care nu mai cântărea în balanţă: numele lui trebuia să nu mai învăluie decât o iluzie” . Pasul trei: încetez să mai cred în el pentru că el a fost dintotdeauna pentru mine un simplu principiu, neavând nimic dintr-o persoană reală. Simone: “de mult timp, ideea pe care mi-o faceam despre el se purificase, sublimându-se până ce-şi pierduse orice chip, orice legătură concretă cu pământul şi, din una într-alta, însăşi fiinţa. Desăvărşirea sa îi făcea imposibilă realitatea” . Ultimul pas: “(…) am constatat că nu mai intervenea în viaţa mea şi am tras concluzia că încetase de-a mai exista pentru mine”.
Odată alegerea făcută, pentru Simone de Beauvoir consecinţele practice sunt dostoievskiene şi nietzsche-ene deopotrivă. Dacă Dumnezeu nu există, atunci eu sunt propriul meu Dumnezeu. Dacă nu există adevărul absolut, pot răspândi în sufletele cititorilor mei propriile adevăruri. Am sarcina de a-mi impune în lume cuatumul propriu de voinţă de putere. Rămân o fiinţă autentică în măsura în care rămân fidelă acestui ideal. Simone: “ După ce renunţasem la cer, ambiţiile mele pământeşti crescură: trebuia să ies la lumină. Întinsă într-o fâneaţă, am contemplat, chiar la nivelul ochilor, năvala firelor de iarbă, aidoma toate, fiecare în miniaturala junglă ce i le ascundea pe toate celelalte. Această reeditare la infinit a neştiinţei, a nepăsării echivala cu moartea. Mi-am ridicat ochii spre stejar: domina peisajul şi n-avea nici un seamăn. Ca el urma să fiu şi eu. (…) Ea (literatura) avea să-mi asigure o nemurire care să compenseze veşnicia pierdută; nu mai exista nici un Dumnezeu care să mă iubească, dar urma să ard în milioane de inimi. Scriind o operă hrănită cu propria mea poveste, aveam să mă creez şi pe mine, din nou, justificându-mi existenţa”.
Traseul existenţialistului ateu este previzibil şi a fost suprins magistral de George Steiner: “Ateismul, acolo unde este urmat cu consecvenţă şi dăinuie, seamănă cu o călătorie în circuit, cu o revenire disciplinată acasă, la nimicnicie” .
Alta este concluzia la care a ajuns Marguerite Yourcenar. La sfârşitul vieţii, privindu-şi retrospectiv parcursul mărturiseşte: “am în orice caz impresia că mi-am jucat cât am putut de bine rolul pe care hazardul, sau destinul, sau karma, sau Dumnezeu l-a ales pentru mine” . Rolul ca şi distribuţia în el ne este dată. In Bhagavad-Gita Krishna îl sfătuieşte pe Arjuna să nu renunte la legea lui proprie şi să îşi joace până la capăt rolul, chiar dacă asta îl conduce la fratricid. În viaţa autoarei Povestirilor un alt reper provenit din înţelepciunea Orientului au fost “cele patru îndemnuri buddhiste”: “să lupţi împotriva înclinaţiilor rele; să te dăruieşti până la capât studiului; să te perfecţionezi pe măsura posibilului; şi, în fine, “oricât de numeroase ar fi creaturile rătăcitoare pe întinderea celor trei lumi”, adică în univers, “să muncesti ca să le salvezi” .
Conflictul dintre lume şi Dumnezeu este resimţit de orice conştiinţă religioasă. Lumea nu este rea în sine. E un teritoriu în care acţionează destul de liber necuratul. Prin trup aparţinem lumii, prin el suntem atât de vulnerabili la sugestiile pe care ni le face Nefârtatul folosindu-se de cele cinci porţi ale simţurilor.
În acelaşi timp, din hagiografiile care ne-au venit din trecut observăm că sfinţii care şi-au atins gradul maxim al asemănării cu Creatorul au refăcut în ei chipul întâiului Adam şi au revenit la starea de dinaintea căderii. Sfântul Francis din Assisi le predica păsărilor, înalţă imnuri tuturor creaturilor şi l-a învăţat pe lupul din Agobbio să discearnă între bine şi rău, umanizându-l. În Răsărit, Cuviosul Gherasim de la Iordan vindecă laba rănită a unui leu şi îl leagă cu o iubire veşnică. Leul se stinge de dorul sfântului ilustrand adevărul cuvintelor din Cântarea Cântărilor: iubirea ca moartea e de tare.
Opţiunile diferă. La fel şi răspunsul la întrebarea: ce înseamnă să duci o viaţă autentică? Marguerite pare a spune: am trăit o viaţă autentică pentru că mi-am interpretat bine rolul pe scena lumii. S-ar fi putut rata intrând într-un alt rol ( o ispită foarte des întâlnită astazi) sau interpretându-l mediocru.
Sfinţii creştini îşi asumă şi ei un rol. Spre deosebire de un scriitor care poate să îşi evalueze propria evoluţie după o serie întreagă de indicii exterioare ( impactul pe care îl au scrierile lor asupra spiritului epocii, acceptarea în panteonul Culturii, originalitate ş.a.m.d.), sfântul de pe culmile spiritualităţii şi creştinul de rând din vale nu au dovezi vizibile ale măsurii lor. Pentru ei a fi autentic înseamnă a trăi permanent în faţa lui Dumnezeu şi a te feri continuu de oglinzile care te reflectă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu