Plimbându-mă într-o zi pe străzile Bucureştiului, undeva pe strada Bibescu Vodă am dat nas în nas cu un desen care m-a frapat prin intelectualismul său. Am văzut un stencil care imita imaginea şablonizată printr-o îndelungată seriere a Giocondei, o Giocondă care era în acelaşi timp ciocănitoarea Woody. A doua zi l-am luat pe prietenul meu, George Turliu, să îi facă doamnei Gioconda Woody o fotografie. A făcut-o. Nu ştiu cât e de clară, habar nu am cât o fi de bună, important este că exprimă ceva. Pe străzile Bucureştiului istoric poţi vedea câteva stencil-uri care nu numai că ironizează elementele culturii înalte ci redau foarte concis şi plastic dispariţia graniţei dintre Cultură şi „subcultură”. Sub imaginea hipercunoscută a „poetului nepereche” Mihai Eminescu vezi că scrie cu nonşalanţă „Eminem”. Eminemscu. Cum ar suna o piesă muzicală din arsenalul lui Eminem, dar cu versuri de Eminescu? Preferinţa tinerilor pentru Eminem se justifică prin greaţa pe care au provocat-o în sufletele lor profesorii de literatură pe vremea când încă mai erau elevi şi studenţi. Una este să reciţi din Eminescu la vremea marii îndrăgostiri şi alta este să înghiţi cu nemiluita de pe la 14 până la 18 ani comentarii şi „studii introductive” pe care trebuie să le reproduci ca atare dacă vrei să te înscrii în baremul unui examen. Cultura rămâne una de masă şi când e transmisă din generaţie în generaţie prin instituţiile statului (care profită perfid transformând valoarea individuală a talentelor sau a geniilor în instrumente de propagare a ideologiei de stat), şi atunci când e difuzată prin canalele mass-mediei. Din această perspectivă, alăturarea dintre Eminescu şi Eminem, Gioconda şi ciocănitoarea Woody, imaginea lui Adrian Minune şi formula lui Einstein E= mc la pătrat se justifică din plin.
Stencil-urile, dincolo de ironia postmodernistă pe care mizează, pun câteva probleme la care adepţii culturii înalte trebuie să răspundă nu prin argumente ale autorităţii sau prin axiome care au ajuns la nivelul simţului comun simple prejudecăţi, ci prin argumente raţionale. De ce este de preferat Eminescu lui Eminem? De ce este de la sine înţeles că maneaua este un produs subcultural? De ce unii îl preferă pe Shakespeare, iar alţii rămân extaziaţi în faţa „Portocalei mecanice”? Cum se împacă aceste direcţii ireconciliabile în conştiinţa unui creator care numai subcultural nu era, Anthony Burgess? Sunt aceste perspective cu adevărat ireconciliabile? Piaţa de carte din România zilelor noastre oferă un răspuns. Consumatorul de literatură după ce a revenit din infernul „Demonilor”, se reîmprieteneşte cu realitatea prin literatura lui Ken Kesey, Burrougs, Bucovski et comp.
În ciuda învăţământului de stat şi a culturii de masă, individul este liber să aleagă. Dacă vreau să o văd numai pe Gioconda, o s-o văd numai pe ea. Dacă îmi place mai mult Woody o să mă bucur: ia uite-o pe Woody la maturitate! Sau: dacă am fost educat într-un anumit fel, o să o văd şi o s-o prefer pe Gioconda. Dacă m-am construit într-o altă paradigmă, pe Woody. Iar dacă vrem să ne clădim cu orice preţ un panteon, fiecare îl poate face la el acasă, pe cont propriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu