Salinger, o prezentare

Ieri dimineata cineva mi-a trimis un sms: "s-a stins J.D.Salinger la 91 de ani. Dumnezeu sa-l odihneasca". Mi-am amintit de o zicere athonita: cine moare inainte sa moara, nu mai moare cand moare. Nu am simtit in nici o fibra a inimii mele o parere de rau. Si nu pentru ca Salinger si-ar fi trait din plin viata, ci pentru ca toata proza lui este o angoasa produsa de iesirea din bratele Unului, cu toate aventurile care decurg din pierderea in multiplicitate. A fost un singuratic, un om care si-a asumat "riscul" sinuciderii eului sau social. Retragerea sa din viata sociala a inspirat filme, carti si mai ales curiozitatea mass-mediei. Pentru mine Salinger este scriitorul total pentru ca a lasat doar scrisul sau sa vorbeasca. Nu a cautat sa devina un centru de putere media, nu a incercat sa influenteze constiinte, sa devina "un reper". Si-a sugrumat in el vointa de putere- duhul stapanirii de oameni, de care vorbeste Sfantul Efrem Sirul.

„Despre asta e vorba în carte. Lectură plăcută!”

Într-o bună zi mi-a venit ideea de a le sugera copiilor care frecventau Atelierul de Creativitate al Muzeului Ţăranului Român să inventeze nişte povestioare pornind de la un indiciu minim: numele povestirii. Nu stiau ce şansă le oferisem. Aveau ocazia de a concura cu nume grele ale literaturii şi filosofiei. Pornind de la câteva titluri de volume îndeobşte cunoscute cititorului român, copiii şi-au dat întreaga măsură a inventivităţii vârstei lor. Între joaca lor şi maniera postmoderniştilor de a rescrie marile opere ale înaintaşilor cred că există o legătură. Presupun că aceeaşi pornire, conştienta în cazul acesta, l-a împins pe Derrida să îi rescrie pe Platon şi pe Heidegger, acelaşi impuls l-a facut pe Sloterdjik să îl repovestească pe Heidegger în “Reguli pentru parcul uman”. Iată ce a ieşit.

Cearta cu filozofia de Cornel Cosmin, cls-a IV-a A, Scl I.H.Radulescu, Bucuresti

Celebrul filozof Albert Einstein s-a săturat de atâta muncă şi s-a hotărât să lase în pace invenţiile şi calculele pentru un timp. A doua zi, în toate ziarele, pe prima pagină apărea scris cu litere de-o şchioapă titlul “Einstein s-a certat cu filozofia”. Apropiaţii săi şi chiar fanii îl rugau să nu renunţe, dar Einstein le răspundea întotdeauna zâmbitor:
- Nu vă faceţi griji! Am luat o pauză doar ca să îmi recreez creierul. De aceea mi-am luat o mică vacanţă în care o să plec două săptămâni în Jamaica să mă relaxez; după aceea am să mă întorc să lucrez.
Einstein a plecat în vacanţă, unde a stat două săptămâni fără să-l deranjeze nimeni. A înotat, a făcut plajă şi s-a bronzat. După două săptămâni s-a reîntors acasă cu creierul limpede şi cu ideile în ordine. Cum a ajuns acasă s-a şi pus pe lucru şi a inventat teoria relativităţii. Această pauză i-a prins bine lui Einstein. Acum ziarele “urlau’: Einstein reîncepe munca. Detalii la pagina 3”.


Smulgătorul de inimi de Stan Andrei Mihai, cls. A_IV-a A, Scl.I.H.Radulescu

Într-o zi un băiat trecea pe stradă. Toate fetele întorceau capul după el. Şi el se uita după femei. Când el a văzut că nu se poate decide să aleagă o femeie dintre femeile frumoase, s-a gândit că poate strânge de la fiecare câte o amintire. După câteva zile i-a venit ideea să le cucerească inimile la toate femeile frumoase. Oriunde mergea şi întâlnea o femeie încerca să o cucerească,, îi făcea curte din prima clipă când o vedea. Le smulgea inima din piept iar ele rămâneau cu sufletul gol. Zilele treceau şi într-o zi a constatat că o femeie frumoasă i-a luat şi lui inima. Acea femeie i-a smuls inima necruţătoare. Bărbatului, uitându-se în urmă, îi păru rău că a smuls inimile din piept tuturor femeilor pe care le întâlnise şi a dat înapoi toate inimile furate. Dar acum el a rămas fără inimă şi trebuie să suporte consecinţele. Aveţi grijă că puteţi să păţiţi la fel!!!



Despre îngeri de Dan, cls-a_IV-a A, Scl. I.H.Radulescu

De mic am vrut să mă fac scriitor. M-am gândit de mult timp despre ce să scriu şi după câţiva ani m-am hotărât să scriu o carte cu titlul “Despre îngeri”. Cartea nu este foarte mare, aşa că aş dori să prezint conţinutul cărţii pe scurt. Sper să nu-l plictisesc pe cititor. În carte este vorba despre îngeri buni şi ingeri răi. Cum au apărut îngerii? Îngerii au apărut astfel: oamenii îi cereau lui Dumnezeu foarte multe lucruri, aşa că Dumnezeu nu a putut să facă faţă la miliardele de cereri şi-a creat îngerii drept ajutoare speciale. Îngerii care nu au ascultat de Dumnezeu s-au trasnformat în îngeri răi. Ce ocupaţii au îngerii buni? Ei se ocupă cu: păzirea copiilor mici, duc cadouri la copii ajutaţi de Moş Crăciun şi ne păzesc de îngerii răi Ce ocupaţii au îngerii răi? Ei se ocupă cu: îndemnarea oamenilor la fapte rele şi ne bagă în bucluc. Despre asta e vorba în carte. Lectură plăcută!


Dumnezeu s-a născut în exil de Cornel Cosmin, cls. A_IV-a , Scl I. H. Rădulescu

Când o persoană pleacă departe de casă sau departe de locul său de baştină, adică în exil, sentimentele lui faţă de patrie sunt mai puternice, el crede mai mult în Dumnezeu, merge mai des la Biserică. Abia atunci acea persoană simte lipsa frumuseţilor ţării sale. Atunci intervine ideea metaforică “Dumnezeu s-a născut în exil”. De exemplu, atunci când plec departe de ţară, eu îmi iubesc mai mult patria decât atunci când mă aflu în România. Nu vi se întâmplă şi vouă? Nu e aşa că atunci când sunteţi plecaţi în afara ţării, sufletul vostru iubeşte mai mult patria decât atunci când sunteţi acasă? Cu cât pleci mai departe cu atât în inima ta simţi mai mult că Dumnezeu s-a născut în exil.


Orbitor de Monica Stoica, cls. A-IV-a A, Scl IH Rădulescu

A fost odată ca niciodată că de nu ar fi nu s-ar povesti. Undeva, pe un tărâm fermecat, numit Ţărmul Însorit trăia un împărat foarte bogat. Acest împărat era foarte fericit. Locuitorii regatului erau şi ei plini de veselie. Toţi căntau, dansau şi se simţeau bine. Fericirea lor a fost şi mai mare când împărăteasa a dat naştere unui prinţ de o frumuseţe rară. Prinţul avea faţa albă, ca spuma laptelui, buzele roşii, iar părul îi era buclat, de un auriu strălucitor. L-au numit prinţul Soare. Prinţul creştea într-un an cât cresc alţii în şapte şi pe zi ce creştea tot mai frumos se făcea. Cei din jur îl numiseră “Orbitorul”. Prinţul Soare era foarte bun la suflet şi când cineva era trist imediat îi aducea zâmbetul pe buze. Vorbele lui încălzeau chiar şi cele mai reci suflete. Toate prinţesele erau orbite de frumuseţea şi bunătatea lui. Într-un alt tărâm fermecat, numit Ţărmul Strălucitor trăia un rege la fel de bogat. Şi acest rege avea un băiat la fel de strălucitor ca şi prinţul Soare. Pe acesta îl chema Diamant. Rubinele, safirele, chiar şi topazele erau orbite de strălucirea lui.
Într-o zi s-a organizat un concurs de frumuseţe la care erau invitaţi toţi prinţii. S-au înscris în concurs şi Diamant şi Soare. Juriul era orbit de frumuseţea celor doi prinţi. Nu ştiau pe care să-l aleaga. Amândoi erau foarte buni la suflet şi foarte frumoşi. După lungi dezbateri s-au hotărât ca să câştige atât Diamant cât şi Soare. S-au bucurat foarte tare şi au rămas prieteni de nădejde. Se vizitează în fiecare lună şi işi povestesc ce li s-a întâmplat.

Banalizarea binelui

Irina Nicolau, primul om care a făcut prima carte despre Revoluţia din ‘89 şi care a conceput singurul volum cu mărturii orale despre fenomenul Piaţa Universităţii, a editat în 1999 o broşurică în care figurau graffiti-uri pe care le puteai citi pe faţada Universităţii, pe pereţii Hotelului Intercontinental, pe blocurile Dunărea şi Pescarul, pe bulevardul Magheru sau pe soclul statuii lui Spiru Haret. În mica ei introducere Irina preciza: “în ziua de 10 ianuarie 1990 existau deja patru generaţii de graffiti. Cele din 21 decembrie’89 au fost peste noapte şterse cu pacură şi vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, rescrise”. Şi, ulterior, o mâna PSD-istă le-a acoperit cu vopsea albă la lumina lămpii lui Ilici. Poate că albul este culoarea uitării mult mai mult decât negrul.
Merg zilnic pe bulevardul Magheru. Mi-ar fi plăcut să recitesc uneori de pe ziduri: “Papá, ce rău ai fost”; “Jos demagogii şi oportuniştii”; “Cei pătaţi rămân pătaţi”; “Auzi-ne Doamne şi ne miluieşte, comunismul pedepseşte”; “La al XV-lea congres patru ani de la deces”; “ De Crăciun ne-am luat raţia de liberate”; “Toţi plopii din România au de făcut pere domnule… Şi răchita micşunele, cu cele mai mari parfumuri pe ele”; “Cine-i mic şi dă din mână şi-are patru la Română?”.
Din toate aceste mărturii ale entuziasmului colectiv n-a rămas mare lucru. Aproape de librăria “Noi” trecătorii văd o cruce pe care pot citi: ”In memoria tinerilor căzuţi in Revoluţie”. În stânga ei, sus, este o placă de marmură. De pe ea te intâmpină fotografia unui copilandru şi un text explicativ: “În acest loc în ziua de 26 –XII 1989 la ora 17.30 a fost ucis Gîtlan Mihai în vârstă de 19 ani, prima victimă a revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Alături de el au fost ucişi încă 12 tineri atunci când, îngenuncheaţi, se rugau pentru sufletele celor omorâţi la Timişoara. Dumnezeu să-I odihnească veşnic!”. Peste placa de marmură a apărut mai târziu, în perioada în care eroii se scindaseră în adevăraţi şi falşi, cu certificat şi fără, o placă neagră cu o cruce pe ea pe care stă scris: “Aici au murit eroi adevăraţi”.
În imediata proximitate a acestui loc funcţionează un club: “Club THA*F* ”, despre care gura urbanului zice că ar fi patronat de Adrian Mutu. În faţa unei învecinări ca aceasta trecătorul poate să reacţioneze foarte diferit. Pot spune, parafrazând-o pe Mary Douglas, că aici am de a face cu o poluare simbolică. Un loc sacralizat prin jertfa unui erou este pângărit de relaţiile de vecinătate cu un loc “murdar”, “al dezmăţului”, clubul de noapte. Prin murdărie se înţelege, în termenii lui Mary Douglas, “o categorie reziduală, respinsă de sistemul nostru obişnuit de clasificare”.
Dar pot interpreta şi altfel: la rădăcina acelui loc în care tinerii vin şi se distrează noaptea, manifestându-şi în felul lor libertatea, stă jertfa lui Gîtlan Mihai. Nu cred că eroii ne-ar lăsa moştenire, dacă le-ar sta în putinţă, un cod despre cum să ne folosim în mod corect libertatea pe care ei ne-au oferit-o în dar.
În Piaţa Universităţii, pe faţada Facultăţii de Arhitectură, găsim o placă din marmură pe care scrie: “Aici s-a murit pentru libertate”. Un om sătul de infinita tranziţie de la comunism la capitalism a adaugat ”= m… capitalism”. Tot aici, pe peretele alb sub care dorm inscripţiile acoperite prin ordin de la partid, vedem o mică efigie de inspiraţie catolică: o Madonă cu Pruncul. Albul imaculat trimite în plan simbolic la imaculata concepţiune, aşa că apariţia Madonei era inevitabilă.
Cu vreo nouă ani în urmă, intrând întâmplător în biserica Colţea, m-a izbit o mică vitrină sub care erau expuse binecunoscutele bancnote comuniste de o sută de lei, de cincizeci, de zece pe care era imprimat ca un sigiliu sângele celor care au murit la Revoluţie. Au dispărut cu desăvârşire. Nu doar răul poate fi banalizat, prin amnezie involuntară sau dictată, ci şi binele.

Culorile rodiei

Deşi am trecut de nenumărate ori pe lângă Biserica Armenească nu am intrat niciodată. Poate că şi acum s-ar fi întâmplat la fel dacă nu aş fi fost însoţit de trei studente care s-au implicat în cercetarea asupra comunităţii armeneşti din Bucureşti. Studentele se numesc Ana Apostu, Veronica Dănilă şi Teodora Vlădescu. Proiectul în care cercetarea noastră şi-a găsit locul se intitulează Puzzle- Povestea vecinilor - La taifas cu „ceilalti”. “Ceilalţi” fiind germani, evrei, maghiari, turci, francezi, greci, rromi, bulgari, italieni, aromâni, comunităţi entice care au contribuit la construirea identităţii culturale a Bucureştilor.
Înainte de a-i lăsa pe ei să se auto-reprezinte, vă garantez că dacă nu am fi monopolizat noi ospitalitatea ar fi trebuit să îi declarăm pe ei cei mai ospitalieri oameni. Duceţi-vă la Biserica Armenească şi veţi vedea.




Lusine Navasardyan : Albania- România, fără retur

Povestea unei cetăţenii

“Am venit în 2000, după ce am terminat facultatea, am venit aici să fac masterul. Când am venit, deja aveam de gând să rămân aici, nu am venit să fac masterul şi să plec înapoi, ştiam că voi rămâne. De ce am plecat din Armenia ?..Mai mult motive politice, nu neapărat social-economice, pentru că din acest punct de vedere familia mea stătea destul de bine.Si m-am hotarat sa plec din Armenia, unde sa ma duc ?, iată că în România, bunicii find de aici.
M-am gândit că voi obţine cetaţenia destul de uşor şi voi putea să şi profesez.. Am ajuns în România, a urmat o perioadă de acomodare, iar în ce priveşte cetăţenia, am obtinut-o mai greu decat m-am asteptat. A durat 3 ani să-mi obţin cetaţenia română, deşi bunica îşi redobândise cetăţenia . Exista în România diferenţa între dobândit şi redobândit, iar cei care au avut cetăţenie şi-o pot redobândi, inclusiv urmaşii acestora; aşa că totul ar fi trebuit să dureze câteva luni, însă autorităţile române mi-au refuzat cererea, spunându-mi că bunica nu a avut cetăţenie română, că nu i-a fost dată în mod legal şi o gramadă de alte motive de genul acesta. Aşa că am fost prima persoană care să dea statul roman în judecată pentru cetăţenie şi am câştigat pe o lege din ’47. Eram deja intrată la doctorat când am obţinut-o, apoi am intrat şi la Barou şi mi-am început, să spun aşa, viaţa de cetăţean român.
Si pot spune că, pentru prima dată, în România am simţit că mi-am găsit locul. Nu era vorba că simţeam că nu sunt armeancă, nimic de acest fel, nu, sunt chiar foarte daruită culturii şi civilizaţiei mele. Dar după optzeci de ani de comunism, iar Armenia fiind şi un stat foarte tradiţionalist, foarte conservator, am simţit o uşoară constrângere. Cum felul meu de a gândi a fost mereu open-minded şi tolerant şi cum gândirea celorlalţi pentru mine e foarte importantă, îmi place ca fiecare să-şi exprime punctul de vedere, chiar dacă e diferit de al meu. Acolo exista o gândire de masă, iar toată înclinarea asta spre tradiţionalism s-a produs şi pentru că de fiecare dată au fost fie sub turci, arabi, tătari, tot timpul au fost sub influenţa cuiva. Şi mereu statele care se află sub dominaţia altora, sub ameninţare de invazie, de asimilare, sunt ceva mai conservatoare, încearcă să-şi păstreze tradiţiile şi câteodată merg prea departe. Nu înteleg ca e una sa-ţi păstrezi tradiţiile, anumite credinţe, anumite modalitaţi de a fi şi alta să nu accepţi nimic diferit, nu neapărat nou sau vechi, ci pur şi simplu nimic diferit. Eu nu spun că acolo legea te pedepseşte , nu , dar social, simţi că nu aparţii, ceilalti iţi dau de înţeles că dacă nu eşti la fel ca ei, eşti dat la o parte. Când am venit însă în România, mi-am dat seama cât de mult aveam nevoie de linişte şi să fiu acceptată de ceilalţi , în ciuda diferenţelor, de orice fel ar fi ele. De exemplu , eu nu sunt credinciosă, dar în România mare parte din oameni sunt. Ei, eu niciodată nu am simţit că nu aş fi acceptată din această cauză. În Armenia în schimb, armenii, deşi sunt spirituali, nu sunt fanatici cu religia, acum par să devină, dar asta poate fi şi din cauză că religia a devenit un refugiu în faţa vieţii grele pe care o duc.


O Românie a bunicilor
Bunicii au văzut Romania interbelică, nu pe cea comunistă, pentru că în ’48 s-au întors în Armenia, iar Bucureştiul era acela boem, frumos şi de la ei ştiu expresia asta «Bucureşti e micul Paris » ; ei rămăseseră cu imaginea asta, cu cafenele, sciitori, artişti, ceea ce m-a atras foarte tare, copil fiind într-un regim sovietic strict, dar chiar şi după ; chiar şi perioada de după revoluţie a fost grea. În primul rând la noi revoluţia a tinut trei ani, iar razboiul practic nu s-a terminat nici acum şi vă daţi seama cum se reflectă asta în vieţile oamenilor. Bineînţeles că eram atrasă de aceasta imagine a Europei, pentru că pentru noi Bucureştiul, România, reprezenta Occidentul.Aşa că tot timpul am ştiut că am aici o a doua patrie. În ceea ce priveşte obiceiurile, cele ale familiei mele au diferit puţin, dar asta nu pentru că ei ar fi fost în România, ci pentru ca în Armenia societatea e împărţită în armenii de acolo şi cei care au venit din străinatate ; au fost crescuţi în străinatate, majoritatea au fost descendenţii celor care au fugit de masacrele din 1915 din Turcia, ori erau chiar generaţia aceea care scăpase de masacre, apoi dupa ce s-a instaurat Uniunea Sovietica prin anii ’40 au fost oamenii minţiţi şi convinşi să se întoarcă în Armenia, ademeniţi cu idei despre educaţie, dar mai ales cu mitul patriei, pentru că orice armean, în momentul în care pleacă din ţară crede că se va reîntoarce. Chiar si astăzi, cred la fel, că se vor întoarce să moară în Armenia.iar diferenţele de obiceiuri de care vorbeam vin tocmai din această diferenţiere, pentru că Armenia Orientală de azi are tradiţii uşor diferite de Armenia Occidentală. Această a fost mereu un pic mai civilizată pentru că Armenia Orientală este şi o regiune muntoasă, iar oamenii sunt mai legaţi de pământ, ocupaţi doar cu traiul de zi cu zi, deşi la acea perioadă apăruseră universităţi şi alte elemente de civilizaţie. Au mai existat şi alte diferete, de exemplu religia. Deşi eu nu sunt un om religios, bunicii mei materni au păstrat botezul..În timpul sovietic religia a fost anihilată, marea majoritate a armenilor s-au botezat după aceea. Ori, în familia mea s-a păstrat botezul, făceam Paştele, pe când majoritatea nu făcea.

Elemente de mitologie armeană
Există o versiune a Meşterului Manole, iar prima dată când am aflat de legenda meşterului Manole am încercat să găsesc versiunea armenească , dar nu am reuşit. Ştiam că mai auzisem ceva asemănător prin copilărie. De asta e mai mult o legendă locală, nu e una principală. Miturile şi legendele principale vin de dinainte de creştinism , de aceea nu se pot face diferenţe între Armenia Orientală şi Occidentală, pentru că despărţirea s-a produs mult mai târziu. Sunt oameni din cele două regiuni care nu se înţeleg, sunt şi diferenţe gramaticale, mai mari decât sunt între ardeleni şi moldoveni să zicem. Cele mai cunoscute mituri sunt legenda lui Noe ; a construit într-adevăr o arcă şi s-a adăpostit, dar diferă mult de cel românesc..Mai există mitul lui Haik şi Bel. Haik a fost considerat zeul vânătorii, războiului, dar şi înainte de influenţa persană , când zeul suprem era Aramat. Haik a fost zeul principal al panteonului armean. De asemenea, izvoarele spun ca Haik este patriarhul armean. În legenda asta Haik reprezenta Armenia, iar Bel e regele Asiriei. Exista o luptă între Haik şi Bel, Haik îl provoacă, se luptă ei doi şi îl omoară pe Bel cu o săgeată cu trei vârfuri. Ce e interesant aici e că Haik e un personaj mitic, legendar , iar Bel pe de altă parte are legatură cu zeul Baal, al asirienilor, zeul războiului. Dar asta e innterpretarea mea, pentru că Asiria a avut într-adevăr lupte cu Armenia, dar aici e vorba de o perioadă de formare a unui stat armean. Armenii provin din patru triburi mari si acestea au fost mereu ameninţate de Asiria, cea mai mare putere. De aceea zeul lor are o reprezentare populara, iar faptul că pierde în lupta cu zeul nostru ar fi o reprezentare a dorinţei de formare a statului armean. Au fost două triburi principale, Haiasa şi Armeni, şi tocmai de aici vine şi diferenţa de nume. Pentru străini noi am fost armeni , ţara Armenia, dar noi ne spunem Haiastan , de la Haiasa. E o denumire mai modernă, înainte ne spuneam Haik, având aceeaşi provenienţă cu numele zeului. Ne mai spunem Nairi, dar « Nairi » e un cuvânt asirian , dar pentru că este foarte vechi , ne-am identificat mereu cu acesta, iar majoritatea oamenilor nu stiu că nu e un cuvânt armenesc şi asta e denumirea poetică a Armeniei, însemnând « la mijloc de rău », sau amestecare de rău.
Mai spre crestinism a aparut mitul lui Lilit si a fost prelucrat de un autor cunoscut , cel mai mare poet al Armenei moderne. Se spune ca după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, se tot plângea Adam că e singur, iar Dumnezeu a creat prima femeie, pe Lilit, din foc şi a fost dată lui Adam. Acesta însă, fiind creat din lut, iar ea din foc, elemente diferite, Adam s-a înţeles cu Lilit, dar ea nu s-a înţeles cu Adam, nu a putut Adam să-i ofere ce îi trebuia ei. Devine soţia lui Satan şi nu se specifică ce se întâmplă. Apoi este creată Eva din coasta lui Adam, devine soţia supusă şi ascultătoare, dar prelucrarea se termină cu imaginea lui Adam tânjind după Lilit, deşi buzele lui Adam spuneau întotdeauna numele « Eva », în inima lui a rămas mereu numele Lilit. Iar azi se crede că femeile sunt atât descendente ale lui Lilith, cât şi ale Evei. Aici se poate face legătura cu mitul evreiesc şi implicit cu cel asirian.

Rodia
Se crede că fructul cunoaşterii care a cauzat căderea din Rai a fost rodia şi nu mărul, mărul sigur nu. Despre măr vorbim abia când s-a tradus Biblia în Europa Occidentală, Franţa Germania, pentru care mărul reprezintă cel mai cunoscut fruct. Nu cred că in Biblie există o menţiune specială, se spune « fructul cunoaşterii » sau « fructul intezis », dar explicaţia a venit că e mărul. Se spune că la evrei e vorba de smochină, dar cred că cel mai probail e vorba de rodie, ea e simbolul cunoaşterii, nu numai la armeni, asta probabil datorită multitudinii de seminţe, ea fiind unul şi mai mulţi in acelaşi timp. În folclorul armean rodia e asimilată puterii poporului, care e unul şi mai multi în acelaşi timp ».


Aurora Arshaluis: Casa de Cultură a Armenilor, un loc al reamintirii

„În 1942 a fost construită casa de cultură a armenilor care conţine un muzeu, bibliotecă şi arhive. Biblioteca a fost fondată mai devreme, în 1927, în aceeasi clădire cu şcoala, iar apoi a fost mutată în casa culturală.
În bibliotecă se găsesc cărţi nu numai în limba armeană, dar şi în română, engleză, franceză sau rusă. Există în jur de patru sute de cărţi vechi, de la 1500 la 1800.
Manuscrisele au coperţi cu ferecătură aurită, hârtia este realizată manual, sunt decorate cu ornamente şi ilustraţii. Multe dintre cărţile despre armeni sunt tipărite în România sau în afara Armeniei: la Viena, la Paris sau în Veneţia, unde a fost tipărită prima carte în limba armeană, în 1512. Casa culturală a fost construită cu ajutorul unui armean mai bogat din familia Dudian. Siruni, un istoric armenolog-orientalist, a fost primul director al casei culturale, el fiind si fondatorul bibliotecii din interiorul casei. Siruni a întocmit o hartă pe care sunt marcate comunităţile şi bisericile armeneşti din România.
Refugiaţii armeni, indiferent de ţara în care au ajuns, au construit biserici, şcoli şi tipografii. Au încercat să salveze civilizaţia şi istoria armenească.
Primul val de armeni veniti pe teritoriul României a fost in secolul 5. Între secolele 11 si 14, dupa căderea regatului Ani, numeroşi armeni au venit pe teritoriul României, unde au format o comunitate puternică la Botoşani. Armenii s-au instalat mai întâi în zona Moldovei, iar apoi s-au extins spre Transilvania şi Ţara Românească. În 1401, la Suceava, Alexandru cel Bun a dat un hrisov şi a acordat armenilor dreptul de a-si face episcopie pe teritoriul României. În fiecare an, în jurul datei de 15 august, de sărbătoarea Sfintei Maria, armenii merg în pelerinaj la prima episcopie din Suceava.

Cultul pentru manuscrise

Întotdeauna manuscrisul a fost ceva sfânt pentru viaţa armenilor.Un eveniment remarcabil în viaţa armenilor a fost crearea alfabetului de către preotul Mestop Mastot, în 405. Până atunci armenii vorbeau în limba armeană, dar scriau în latină, greacă sau persană. Prima carte scrisă în limba armeană a fost Biblia. Limba armeană nu semăna cu nici o altă limbă, nici vorbit, nici scris. Alfabetul armean are treizeci şi nouă de litere.
S-au format centre de copiere a manuscriselor ştiinţifice, filosofice, istorice etc. Manuscrisele sunt scrise pe pergament şi sunt împodobite cu miniaturi. Cele mai vechi manuscrise, distruse de selgiuci in 1170, datau din secolul 5. Astăzi în lume există în jur de 30.000 de manuscrise în limba armeană, dintre care jumătate se găsesc la Erevan.
Întotdeauna armenii când au fost nevoiţi să fugă din ţara lor, şi-au lăsat în urmă hainele şi restul de lucruri dar au luat cu ei manuscrisele. Armenii au personificat întotdeauna manuscrisele spunând că „s-ă născut un manuscris”, „s-a îmbolnăvit un manuscris”, „s-a luat prizonier un manuscris”…Cel mai vechi manuscris deţinut de muzeul armenilor este un evangheliar care a fost scris in 1351, început la Kaffa, terminat la Suceava.
De asemenea, în muzeu există şi talismane de rugăciune, cărora li se atribuie o valoare videcătoare. Rugăciunile de pe talismane sunt adresate lui Iisus, Mariei si Sfantului Grigorie Luminătorul. Aici avem o perdea de altar, decorată cu numeroase imagini. În centru, Grigorie Luminătorul îl botează pe regele Tartat al 3-lea, cel care a declarat Armenia ţară creştină. Armenia a fost prima ţară în care s-a declarat creştinismul ca religie oficială de stat, in 301. Perdele de altar sunt lucrate cu tehnica batic. Desenele sunt realizate cu ceara pe panza care este apoi vopsita.

Părintele Bogdan Ezras: Biserica Armenească

“Comunitatea armeană se reuneşte duminica la slujbă, iar în continuarea slujbei se ţin cursuri de limbă armeană pentru copii. Aceştia sunt împărţiţi în două grupe: cei veniţi din Armenia şi cei născuţi în România. Lângă biserică a existat o şcoală armeneasca în care se preda în armeneasca dar la care studiau şi români.

Biserica armenească s-a despărţit de alte biserici în secolul 5, după Sinodul de la Calcedon. Este o biserică nou-calcedoniană, până nu demult considerată eretică în lumea ortodoxă. Prima biserică armenească a fost construită de Grigorie Luminătorul în 294, iar prima catedrală in 301.
Altarul bisericii armeneşti este deschis iar slujba se face cu faţa spre răsărit. Biserica are o scenă înaltă denumită „pem” în limba ebraică şi este un element împrumutat de la sinagogi. Picturile din interiorul bisericii armeneşti din Bucuresti nu sunt de influenţă armeană fiind pictate de un artist contemporan. Biserica nu are pronaos, intrarea în naos se face direct printr-un pridvor. Biserica este o copie în miniatură şi inexactă a catedralei din Armenia. Crucea armenească se numeste „haci-car” – cruce de piatră – şi reprezintă copacul vieţii, copacul din care Adam nu a avut voie sa mănânce în Rai şi pe care Hristos s-a crucificat ca un rod al vieţii veşnice. Ornamentele de pe cruce sunt muguri de viţă de vie, simbolizându-l tot pe Iisus. Tradiţional, nu se folosesc imagini cu răstignirea lui Iisus, decât pentru unele obiecte de cult. Iniţial bisericile erau împodobite cu fresce, dar nu s-a păstrat acest obicei decât în zona Turciei. Pereţii erau decoraţi cu icoane care puteau fi uşor transportate în afara bisericilor în cazul unui eventual atac. Prinsă între Bizanţ şi Iran, după pierderea independenţei statale a Armeniei, în 370, Biserica armenească ar fi trebuit sa adopte limba greacă ca limba de cult. În 451, la sinodul de la Calcedon, Biserica armenească nu a acceptat hotărârea sinodului conform căreia Iisus are două nature, una umană şi una divină. Prin separarea de restul religiei creştine armenii au putut obţine o formă de independenţă religioasă. Imediat au fost traduse în limba armeană toate cărţile religioase importante.
.

Eminemscu, Adrian Einstein, Gioconda Woody

Plimbându-mă într-o zi pe străzile Bucureştiului, undeva pe strada Bibescu Vodă am dat nas în nas cu un desen care m-a frapat prin intelectualismul său. Am văzut un stencil care imita imaginea şablonizată printr-o îndelungată seriere a Giocondei, o Giocondă care era în acelaşi timp ciocănitoarea Woody. A doua zi l-am luat pe prietenul meu, George Turliu, să îi facă doamnei Gioconda Woody o fotografie. A făcut-o. Nu ştiu cât e de clară, habar nu am cât o fi de bună, important este că exprimă ceva. Pe străzile Bucureştiului istoric poţi vedea câteva stencil-uri care nu numai că ironizează elementele culturii înalte ci redau foarte concis şi plastic dispariţia graniţei dintre Cultură şi „subcultură”. Sub imaginea hipercunoscută a „poetului nepereche” Mihai Eminescu vezi că scrie cu nonşalanţă „Eminem”. Eminemscu. Cum ar suna o piesă muzicală din arsenalul lui Eminem, dar cu versuri de Eminescu? Preferinţa tinerilor pentru Eminem se justifică prin greaţa pe care au provocat-o în sufletele lor profesorii de literatură pe vremea când încă mai erau elevi şi studenţi. Una este să reciţi din Eminescu la vremea marii îndrăgostiri şi alta este să înghiţi cu nemiluita de pe la 14 până la 18 ani comentarii şi „studii introductive” pe care trebuie să le reproduci ca atare dacă vrei să te înscrii în baremul unui examen. Cultura rămâne una de masă şi când e transmisă din generaţie în generaţie prin instituţiile statului (care profită perfid transformând valoarea individuală a talentelor sau a geniilor în instrumente de propagare a ideologiei de stat), şi atunci când e difuzată prin canalele mass-mediei. Din această perspectivă, alăturarea dintre Eminescu şi Eminem, Gioconda şi ciocănitoarea Woody, imaginea lui Adrian Minune şi formula lui Einstein E= mc la pătrat se justifică din plin.
Stencil-urile, dincolo de ironia postmodernistă pe care mizează, pun câteva probleme la care adepţii culturii înalte trebuie să răspundă nu prin argumente ale autorităţii sau prin axiome care au ajuns la nivelul simţului comun simple prejudecăţi, ci prin argumente raţionale. De ce este de preferat Eminescu lui Eminem? De ce este de la sine înţeles că maneaua este un produs subcultural? De ce unii îl preferă pe Shakespeare, iar alţii rămân extaziaţi în faţa „Portocalei mecanice”? Cum se împacă aceste direcţii ireconciliabile în conştiinţa unui creator care numai subcultural nu era, Anthony Burgess? Sunt aceste perspective cu adevărat ireconciliabile? Piaţa de carte din România zilelor noastre oferă un răspuns. Consumatorul de literatură după ce a revenit din infernul „Demonilor”, se reîmprieteneşte cu realitatea prin literatura lui Ken Kesey, Burrougs, Bucovski et comp.
În ciuda învăţământului de stat şi a culturii de masă, individul este liber să aleagă. Dacă vreau să o văd numai pe Gioconda, o s-o văd numai pe ea. Dacă îmi place mai mult Woody o să mă bucur: ia uite-o pe Woody la maturitate! Sau: dacă am fost educat într-un anumit fel, o să o văd şi o s-o prefer pe Gioconda. Dacă m-am construit într-o altă paradigmă, pe Woody. Iar dacă vrem să ne clădim cu orice preţ un panteon, fiecare îl poate face la el acasă, pe cont propriu.

Visăm şi bune, visăm şi rele

Despre vise s-a scris enorm. Psihologi, mistici, raţionalişti au încercat să „apuce” de undeva această realitate contradictorie. Freud a numit visul „calea regală spre inconştient”. Jung a descoperit profunzimi nebănuite ale visului, transformând strada, „calea regală”, în autostradă: prin vis psihoterapeutul nu are acces numai la inconştientul personal, ci şi la cel colectiv, un inconştient în care subzistă arhetipurile filogenetice. Tot Jung a dezvoltat o metodă hermeneutică prin care basmele tradiţionale pot fi înţelese ca vise în stare de trezie, ca reverii şi revelaţii culturale ale inconştientului colectiv. De aproape trei mii de ani ne-am definit umanitatea din noi numai în raport cu instanţele Supraeului, punând un accent exagerat pe polul plus: ne place să credem şi să spunem că suntem numai fiinţe raţionale, conştiente. Raţionalismul a pătruns inclusiv în interpretarea viselor. Psihanaliştii încearcă să descopere o logică a inconştientului uitând sau eludând faptul că logica este produsul conştiinţei. Ca şi cum inconştientul ar putea fi înţeles reducându-l sau traducându-l în limbajul şi categoriile conştiinţei. Realitatea contrazice flagrant această abordare raţionalistă. Dormim jumătate de zi; suntem tot atât de iraţionali pe cât suntem de raţionali.
M-am gândit să adun de la fiinţele care îmi populează preajma- cunoscuţi, prieteni, oameni de care mă ciocnesc zi de zi- câteva vise. Dacă fiecare om şi-ar nota visele s-ar putea constitui o arhivă, biblioteci, un depozit borgesian care să ne reprezinte în faţa unor potenţiale civilizaţii etraterestre şi ca fiinţe care visează. Când am început să le adun nu am avut în minte o „plasă”, o teorie, o ipoteză ş.a.m.d. M-aş bucura dacă un primar s-ar gândi să câştige campania electorală din Bucureşti făcând spaţii publice în care la o cafea, un ceai sau niscaiva alcool oamenii s-ar întâlni, şi-ar comanda ceva de la bar, s-ar aşeza la nimereală unii în faţa altora şi şi-ar povesti visele. După care, la fel de politicos, s-ar ridica de pe scaun şi ar pleca la treburile lor de fiinţe conştiente.


Două vise ale lui Riri
Să-ţi povestesc un vis pe care l-am avut odată şi care m-a cutremurat foarte tare. Se făcea că sunt într-o cameră foarte mare, drept în centrul ei, şi că unul din pereţii camerei, de culoare verde, arăta ca un televizor în care nu există imagine. Şi ecranul acela era Dumnezeu. Eu stăteam în mijlocul camerei şi, cu faţa spre acel perete, îi povesteam lui Dumnezeu toate eşecurile mele. Îi spuneam, Doamne, am încercat şi aia şi uite n-a ieşit, şi-am încercat şi ailaltă şi uite n-a ieşit... Şi după ce mi-am înşirat eu o parte din eşecuri, am auzit o voce tunătoare care spunea: "Pe mine lucrurile acestea nu mă interesează!". Şi atunci, în momentul în care m-am trezit, eram foarte speriată. Nu-mi puteam închipui că pe Dumnezeu ar putea să nu-l intereseze toate mărunţişurile din care se compune viaţa mea. Ulterior am realizat că, într-adevăr, cu El nu am nevoie de o comunicare atît de amănunţită. E o încredinţare de tipul bessa-bessa. Ştii ce e bessa-bessa? E o încredinţare totală, indiscutabilă şi care evită amănuntele.

25 februarie 2000

Visez că se apropie de mine un pisicuţ de un verde deschis, chimic. Mergea pintenog. Eu îl întreb, ce faci? Nu îmi răspunde. După care îmi întoarce spatele şi face pipi. Îl întreb, aşa faci mereu? La care el îmi întorce, tot aşa, capul şi pleacă.


Visele lui Mario Barangea

Visul 1
Mă aflam coborând nişte trepte, pe o pantă, undeva într-un oraş de munte. În dreapta mea, într-o vale întinsă, se desfăşura un mare ansamblu de clădiri ca nişte case făcute din pământ arămiu. Mi-am întors privirea spre stânga unde, undeva sus...surpriză, se afla o mare mănăstire buddhistă. Mi-am dat seama că mă aflu în Tibet, în Lhasa, şi că ceea ce văd nu e ealtceva decât marea lamaserie care e cunoscută drept sediul de odinioară al lui Dalai-Lama. Mănăstirea era albă şi de sub cupola către care erau întinse pânze de rugăciune, priveau misterioşi ochii lui Buddha. Total năucit de descoperirea mea, nici nu am sesizat că de fapt eram într-un zbor spre acea cupolă, din vârful căreia, o statuetă a lui Buddha cu totul de aur, părea să mă aştepte. Ajuns aproape de acea statuetă, m-am simţit plin de lumină şi seninătate. M-am trezit, pentru prima oară în viaţa mea, râzând.

Visul 2

Eram în poarta mânăstirii Sitaru, ea se profila albă şi strălucitoare în mijlocul acelei păduri de un verde proaspăt. Liniştea era completă. Lipit de biserică, micul foişor ce adăpostea porumbeii, primea înăuntru pe călugării care aşteptau răbdători şi tăcuţi să intre. Nu pricepeam cum într-o încăpere de nici doi metri în diametru pot încîpea cam 25 de călugări. Dar m-am aşezat la rând, eram ultimul. Am urcat în foişor şi spre surpriza mea am descoperit o cameră spaţioasă unde călugării, după ce primeau binecuvântarea stareţului, se azezau în cerc respectând aceeaşi tăcere. Intrând ultimul, m-am simţit în acelaşi timp scrutat de monahi dar şi fericit să pot primi binecuvântare. Părintele stareţ, un chip angelic şi surâzător, bătrân şi senin cu adevărat, mi-a luat capul între mâini şi m-a mângâiat cu o binecuvântare pe care o simt şi azi.

Visul 3

Am intrat pe uşă. În camera largă din stânga mea, pe un catafalc era un sicriu. Lume multă şi necunoscută, divizată în grupuri care vorbeau în şoaptă. În sicriu era depusă o tânără ţigancă, frumoasă îmbrăcată exact după portul ţigănesc. Deodată ea se scoală venind spre mine, am avut uimirea să o văd înviată mai degrabă decât groaza de a privi fantomă. Avea şapte stele tatuate pe frunte şi ceva desene ornamentale, tatuate pe bărbie. Mi-a părut ciudată, era o nebunie, îmi venea greu să cred ce se întâmpla. Totuşi, fără cuvinte mă lua de mână şi mă făcu tuturor cunoscut drept soţul ei. A stat pe lângă mine un timp, după care a dispărut fără urmă. Nervos, m-am înrolat în armată şi am fost trimis departe unde era un război. Aveam o armă şi pândeam mişcările duşmanului. Timp de o secundă văd între nişte ruine de vis-a-vis mişcările suspecte ale unui individ. Nu stau mult pe gânduri, cu arma încărcată trag asupra lui şi îl dobor. S-a dovedit mai târziu că era „de-al meu”. Prin rumare am fost judecat şi condamnat la închisoare severă pentru crimă. În celula simplă şi mică, stăteam pe pat şi priveam ploaia.

Un vis al lui Kranke
Cu Nog pe stradă şi cu încă o mână de oameni pe care nu îi mai ţin minte. Sbrotişti în orişicare caz... Un puţoi se joacă cu mingea pe trotuare. I-o şterpelim un pic şi facem câteva pase: eu cu Nog. Ta-su ne face gât şi ne ameninţă că o s-o păţim. Dar ce poţi păţi de la un pici şi de la tatăl său, un decorticat?!
Acest lucru îl vom afla cu belşug abia pe şoseaua Ştefan Chapuissat cel mare, unde o gloată de fro cinşpe ţigani ne cer explicaţii, iar noi suntem prea puţini. Nici n-apuc să mă-ntorc pe-o parte, că unu’ îmi face un buzunar la umăr, umăr ce se va dovedi a fi de fapt gulerul gecii. Oricum, mă aflu tăiat. Urmează apoi spartul aproape academic al ocularilor. Zob! Sunt distrus! Nu ştiu cum se face, dar invităm aceste brute ţigănoase în garsoniera noastră din Ştefan cel Mircea. Ne şi împrietenim: le spunem că noi cântăm, ei ne zic că fac box de performanţă şi că sunt în Bucale cu ocazia unui concurs. Au...

Poveştile unui coşmar

"Dinozaurii sînt proşti. În afară de Stegozaurus care are o coadă cu ţepi. Dacă îi trage una unui dinozaur carnivor îl face fărîmiţele. Stegozaurus este un dinozaur ierbivor. Tiranozaurus este regele dinozaurilor. Eu dormeam şi el s-a furişat pe undeva şi cînd m-am sculat am văzut că jucăriile mele nu erau şi a vrut să mă mănînce şi să mă zgîrie cu ghearele lui. Uşa era încuiată, dar n-am putut să o descui. Am rămas în casă, dar am sărit de la balcon. Asta e doar în vise. Eu mai am jucăriile mele." (Alex Necula, 4 ani)

"Am visat mai demult un bloc McDonald's şi un drac care stătea acolo şi îl păzea ca să nu vină îngerii. Dacă veneau îngerii, atuncea intrau şi distrugeau McDonald's-ul. La Mac îmi plac jucăriile, dar nu mănînc decît un pic acolo pentru că acolo uleiul e cam vechi. E stricat uleiul." (Alissa Poenaru, 4 ani)



Visele Ruxandrei

Vis cu mirese. Şi eu sunt. Într-un fel de parc (Grădina Icoanei, cu o clădire în ea). Cu foarte multe nunţi. Lume enormă. Aşteaptă fără răbdare rândul. Se înghesuie. E greu.
Eu o iau pe o latură în speranţa că voi putea pătrunde la propria nuntă care se desfăşoară în clădire. Dimitrie e trimis să afle ceva, iar mama e jos şi aşteaptă împreună cu mulţi cunoscuţi-necunoscuţi. Dar Dimitrie nu ajunge la mine şi nu putem vorbi. Mama, enervată, spune că tot ea trebuie să găsească şi doi martori (cununia civilă, deci!). Sunt doi gardieni, tineri îmbrăcaţi în negru (uniforma).
Eu în mireasă (cum n-am fost), cu părul ridicat într-un coc, sus, cu o meşă pe frnte (vezi fotografiile cu mirese din vitrinele de specialitate).
Şi deodată sunt în faţa mesei ofiţerului stării civile care vorbeşte. Alături, Ionică a cărui faţă nu o văd.
Apoi ieşim eliberaţi. Toată lumea e eliberată de corvoada aşteptării şi a actului.
Miresele fac salturi în faţa lacului ( e în Herăstrău). Am spaima cu greaţă, vertijul cunoscut. Vor cădea în apă! De fapt pare că aceasta e încununarea întîmplării întregi. Se duc singure la sacrificiu (sinucidere) atrase magnetic de apă. Le văd, deja, rochiile albe ca nuferii. Nu mai sunt prezenţe umane ci transformări. Un fel de legendă a nuferilor.
Mă uimeşte şi acum mulţimea de detalii pe care le reţin din fiecare rochie în parte. Pentru că fiecare e altfel.

28 mai
Ţin perna mică în mână, e plină de furnici, izvorăsc din ea. Mi-am acoperit capul, le văd coborând pe lângă urechi, pe gât. O arăt şi explic, şi-mi explic, mâncărimile grozave. Atât de grozave că mi-aş sfâşia pielea. Văd sânge curgând, e la fel de negru ca furnicile, şi-n aceleaşi locuri.

Într-o casă cu multe uşi. Trebuie să plecăm undeva, într-o tabără de şcolari. De altfel, începutul îl facem într-o sală de clasă. În loc de bărci sunt însă paturi cu părinţii copiilor. Îmi e jenă, sunt în pijamaua unuia din copii şi ca să ascult trebuie să mă ridic într-un cot.
După ce ne-a lămurit, plecăm să pregătim copiii. Străzi interioare (în casă), garduri. După un gard înalt de zid, un cîine lup sare şi deşi Ionică mă asigură că nu va izbuti, el ajunge dincolo, adică drept în faţa mea. Plescăitul labelor cu gheare şi al burţii pe parchetul-caldarâm îmi umple urechile. Fug, în timp ce un miliţian fără chipiu vine să reglementeze situaţia, să ne liniştească şi să vorbească animalului. Îi văd din fuga mea pe uşi pe care încerc să le închid , dar ştiu că n-are sens, sunt într-un labirint a cărui dezlegare eu n-o cunosc, doar câinele şi miliţianul. Vinovăţie sfâşietoare, l-am lăsat pe Ionică singur cu ei.

11 august 1986
Visez un drum nesfârşit printr-un bloc imens de piatră gri. Camere multe şi fiecare cu întâmplări. Ca-n labirint, nu pot ieşi. Scăparea este la ultimul etaj. Două verande imense, rotunde ca albinele, coloane groase şi scurte. Şi tot aici, femei bătrâne îmi explică ceva despre naţionalizare. Blocul a fost al lor.
Pe urmă, într-o cameră, mulţi, mulţi papagali coloraţi şi acvarii cu peşti exotici. Mi-i doresc. Văd păsările prin sticla groasă a acvariului cel mare. Al nostru e mai modest. E plin cu bucăţi de plastic translucid pe care au fost pictate arabescuri uluitor colorate. Şi care înoată, sunt vii!
Coloane, coloane scurte, cu lotuşi sus la capitel. Trebuie să fie o uşă undeva!

17 august 1986
Se fac proiecţii. Pe perete apare mare de tot o fotografie făcută de mine la Craiova.Arcada dinspre Nord. Şi eu strig că e o minune.
Se deschide uşa şi intră un băieţel gol care vrea să mi se urce pe genunchi. Dar eu ştiu că el e mort. Îmi spune că are vreo zece ani. Şi asta în timp ce tata e în stânga mea pe canapea şi continuă să-mi explice despre greutăţi crescânde.

20 august 1986
Ai lăsat pentru mine tot felul de lucruri. Găsesc un palat de ceară, cu oameni de ceară înăuntru. Obiectele mici le strâng în braţe şi le port aşa peste tot. Numai palatul n-am cum. Le arăt tuturor celor pe care-i întâlnesc şi sunt fericită.
Apoi suntem într-o grădină botanică sau doar o grădină, dar foarte mare. Şi e multă lume. S-au adunat enorm de multe femei pentru un concurs de desen. Dar desenele sunt desene de copii! Eu sunt în juriu, aleg. Femeile stau ca porumbeii, în casă, în pod, le văd pe ferestruicile de la pod.
Aleg cel mai frumos desen. E o casă roşie cu păsări albastre care ies de pretutindeni. Şi e al ei.

2002
Era seară, întuneric.Lume multă.. Şi trebuia să demonstrez ceva, de fapt eram chiar vehementă. Urcam pe o scară exterioară în balconul de deasupra intrării. Era o scară de lemn, în echilibru periculos.
În timp ce urcam vedeam sub mine, pe caldarâm o pisică mică. Un pui, puiul unei pisici ştiute. Îşi făcea rău sieşi în timp ce eu urma să cad. Apoi ajungeam pe un culoar boltit unde mă aştepta pisica-mamă. Avea acelaşi obicei ca puiul, îşi făcuse o ramă mare, roşie spre ceafă şi s-a întors spre mine. De data asta avea chip de femeie, cu plete lungi şi albe, despărţite pe mijloc., faţa mică, rotundă ca de porţelan. Şi zâmbea în timp ce-şi lungea ghearele metalice ştiind amândouă că mă va sfâşia.

2003
Până la patru dimineaţa nu dorm de prea multe idei. Ionică pleacă. Apoi spăl rufe. Iar la şase adorm. Şi am un coşmar. Diavolul în chip de câine. Pluteşte, iar eu trebuie să urc trepte. Şi le urc şi ajung în faţa lui. E ca un satir. „Ai ajuns, sunt Dumnezeu”. Mă rog şi-mi fac cruci. Repede, repede până cuvintele se încurcă dar îmi amintesc şi dau răspunsul potrivit: „Pe Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor a-l vedea!”. Îmi revin. Dar el este cu mine de data asta curtenitor. Ţin în braţe un copil care mă protejează. Ajungem însă într-un loc larg, ca pe un acoperiş al lumii plin de chevalete cu pânze pe ele. Îmi va face un portret, dar trebuie să pozez singură. Şi mă despart de copil, pe care îl preia un bărbat mai în vârstă, cu părul negru lipit în dezordine pe frunte. M-a păcălit!
Mă trezesc rostind mereu „Tatăl nostru”. Readorm şi visul se reia. Acolo pe platou sunt bărbaţi şi femei cu ochii (irişii) galbeni, rotitori, halucinanţi. Privindu-le ochii cad în puterea lor. Mă rog, mă rog şi scap şi ochii revin. Sunt şi cîini. Şi mă rog, mă rog şi mă trezesc rugându-mă.
Erau şi garduri în vis şi ultimul lucru văzut era o scară, de data aceasta cea adevărată pe care însă trebuia să o cobor.

Vis de vineri
Plec la Muzeu şi pe lângă Biserica mavrogheni două doamne plimbă câini. Mă grăbesc atât încât uit şi o iau printre ei. Sunt trei. Cel negru se repede şi e tras de lesă, cel galben de asemeni. Există şi unul mic. Dar cel galben după ce e tras, face mutră mieroasă şi încearcă o glumă. Bagă gheara sub talpa mea. O simt. Mă smulg şi alerg mai departe.
Mă grăbesc spre o prietenă. Ştiu că trebuie să trec prin Piaţa Dorobanţi. O şi văd de departe. Dar greşesc drumul. Şi aleg ceva mai complicat. Şi trec pe o stradă îngustă şi uirc pe maldăre de pământ şi zăpadă. Pe lângă pereţi. Există însă tot pe acolo şi un altfel de drum, o potecă pe care se poate merge omeneşte. Şi-mi spun că-mi fac singură probleme. Şi nu numai atât, de atâtea „probleme” am uitat destinaţia.

Visul lui George Turliu

Realitatea cea mai exactă în care mă aflu este că în acest moment nu prea mai ştiu ce am visat, nu mai am siguranţa visului ca azi dimineaţă, şi în plus se mulează pe dorinţa de a uita visele (visele sunt de la draci – spunea cineva). Şi chiar dacă nu cred asta întru totul, totuşi cred că a le da prea mare valoare este o prostie şi aici l-aş cita pe Dan cu (trăi-ţi-vă viaţa!). Aşa că revenind la vis eram cu (cu cine eram?), cu o persoana masculină, şi în preajma unor călugări catolici, nu aveam unde dormi aşa că am apelat la ei. Repede, aş spune ca în vis, am ajuns la apartamentul deţinut de un tip în sutană neagră, cu parul alb şi creţ, şi aici din vorbă în vorba am ajuns la poveşi despre tata, despre tata-mare, adică străbunicul meu, cum acesta l-a publicat pe Coşbuc, celebrul scriitor care-mi poartă şi numele, George, nemaivorbind că am şi făcut liceul George Coşbuc din Bucureşti, şi cum acesta venea acasă la străbunicu’ în Pop de Băseşti, undeva lângă Foişorul de Foc, cu sarsanaua plină, doar-doar va fi publicat, şi cum străbunicu’, redactor la editura Socec, condusă după cum spunea bunica, adică fata lui, de doi fraţi evrei care plecaseră de jos, de la vânzări de şireturi şi făcut pantofii cu cremă pe stradă la domni, şi cum venea la el Vlahuţă şi mulţi alţii, iar amintirile se pierd pentru ca nu mai ştiu sigur nici ce am visat, nici ce s-a întâmplat, iar trezirea s-a făcut ca întotdeauna brusc din cauza căldurii şi a câinilor care latră nebuneşte fără motiv, doar să-mi strice mie visele pe care programatic încerc să le uit.



Coşmarurile lui Luca Florian

„Luca mi-a zis ca are două coşmaruri care i se repetă. Unul în care un urs îi muşcă o mână şi unul în care cineva îl fură de lângă mine” (Mirela Florian).



Visele Anei Birta

În paranteză
Aveam prostul obicei să îmi povestesc visele. Eram în clasa a XII-a şi locuiam în chirie in blocul de la Bucur-Obor cu mama, sora mea şi cumnatul. Dimineata cînd intram în bucătărie le povesteam ce-am visat. Nu a durat mult, pentru că sora-mea mi-a închis gura: ia mai lasă-ne în pace cu visele tale, că nu ne interesează. După aceea rar mi-am mai povestit visele. Doar lui D., care le mai interpreta uneori.

Vise care revin
Sînt pe un balcon care se rupe şi cade. Nu păţesc nimic niciodată, dar senzaţia e tare neplăcută.
Sînt la înălţime, unde ajung făcând salturi foarte mari, uriaşe. O dată ajunsă sus, nu mai pot coborî. Sau coborîrea e dureroasă.
Sînt într-o apă limpede sau tulbure, înotînd în ea sau stînd la mal.
Sînt acasă.
Vise cu moarte. Am avut multe vise legate de moarte: ba muream eu, ba cineva din familie, ba îi visam pe morţii din familie – ceea ce se întîmplă încă frecvent. Unele vise sînt puţin spăimoase, vorba Irinei, iar altele foarte frumoase, apropiate.


ACASĂ
În ultimul an m-am visat foarte des acasă la Cugir. Un acasă compus din mai multe case: blocul în care am locuit pînă să ne mutăm la Bucureşti, casa bunicilor după tată şi a bunicilor după mamă. Ultimul loc mai există încă. Celelalte nu. În primele două mă visez cel mai mult, în ambele în exterior: în faţa şi în spatele blocului, respectiv în curte.

MOARTE
Eram în clasa a VIII-a cînd am avut primul vis cu moartea, cel puţin primul pe care mi-l amintesc. Eram pe malul Mureşului şi nu ştiu cum am ajuns pe fundul lui, unde zăceam moartă. Mureşul este tulbure, dar acolo pe fund era ceva mai limpede, pentru că puteam să mă uit eu la mine moartă. Ţineam mîinile la piept, dar cu ceva în ele, cred că o carte. Nu eram speriată deloc. Eram „conştientă” că am murit. M-am trezit liniştită.

APĂ
Visul din noapte de Anul Nou 2006-2007.
Eram undeva pe drumul dintre Cugir şi Arad. La un moment dat am dat de o apă pe care trebuia să o trecem. Cine era acest „noi” nu mai ţin minte. Un grup. Trebuia să mutăm şi nişte bagaje peste apă. Apa era limpede, curată şi rece, ca un rîu de munte; nu era adîncă, ici-colo se vedea pietrele mari din ea, pietre pe care puteam traversa rîul. În locul în care eram se unea Crişul Alb cu Mureşul. În realitate, pe acolo curge Mureşul, care nu este limpede. Iar Crişul Alb este cam... gălbui.

P.S. Dragă F.,
Nu am scris şi urmarea, respectiv interpretarea viselor pentru că nu ştiu dacă interesează şi, mai ales, nu ştiu dacă e bine...
După visul cu moartea, cineva i-a furat lui tata borseta cu acte. Altcineva le-a găsit undeva pe un canal, ude si pline de noroi, şi ni le-a adus la uşă.
Înainte de anumite evenimente cheie din viaţă, am visat ceva legat de moarte: înainte să i se ia libertatea lui tata, înainte să mă opăresc eu pe picior, înainte să moară vreun bunic... Înainte să moară bunicul cu fanfara, o visam pe Mama Mare, soţia lui, care murise de câţiva ani. Înainte să moară bunicul celălalt, îl visam pe bunicul cu fanfara, care murise cu ceva timp în urmă. Se cheamă unii pe alţii, cred...

WIE IST DER NAHME? (Călin Torsan)

Mi s-a întâmplat un lucru extraordinar: în noaptea de 4 spre 5 septembrie 2007, aş spune că mai degrabă în dimineaţa celei de-a doua dintre zile, am avut două vise. M-am hotărât să le pun pe hârtie, pentru că ştiam de colecţia de vise a prietenului meu, F. Acest amănunt m-a costat încă vreo oră de somn, dar cine ştie cât de dulce ar fi fost. Pentru că eram deja obosit de cele două vise care mă purtaseră, ambele, în lumea fotbalului. În ţară şi peste hotare.
Voi începe cu al doilea, neexistând între ele o relaţie temporală care poate fi bănuită. Cel puţin la prima vedere. Voi începe cu acest vis, pentru că ESTE PRIMA OARĂ când m-am visat vorbind într-o altă limbă decât româna. Amănunt care m-a răpit cearceafurilor calde, pentru a-l imortaliza în textul de faţă.
Eram în Germania. Clădiri frumoase - locuiam într-o cameră de hotel, modestă, dar cât se poate de practică - făceam plimbări cu Petra, fiica mea şi cu Otilia, mama acesteia. La un moment dat ajungem într-un parc. Un parc pentru copii, cu legănuşe, cu bănci, toate foarte viu colorate. Aici, câţiva funcţionari de bancă - erau în costume, aveau camaşi albastre, cravate şi pantofi decenţi, negri - jucau fotbal. Cadrul unuia dintre hucine reprezenta poarta. Continuam să imi dau fetiţa într-un scrâciob, la doi metri de nevastă, dar simţeam furnicături în tălpile picioarelor: le-aş fi arătat nişte fotbal băutorilor ăştia de bere. Mi-a fost însă ruşine să mă propun în jocul lor, mai ales că erau extrem de implicaţi în ce făceau acolo. Părea că miuţa asta a lor, din pauza pentru masă, are o tradiţie în spate. Şi o contabilitate a rezultatelor, undeva prin cine ştie ce caiet sau hard. N-am făcut decât să le înapoiez mingea, cu fiţe, cât mai tehnic posibil, de vreo două, trei ori.
Ca duhul din lampa lui Aladin, în vis apare Cristi Bleotu, cel de la Radio România Cultural. Alt bolnav cu fotbalul. Şi, nu ştiu cum se face, dar nemţii ne primesc şi pe noi. Ba chiar şi pe Otilia, ca portar. La un moment dat, în cadrul porţii apare Petra, care primeşte o minge in cap. Tărtăcuţa îi sună scurt, apoi paraseşte jocul împleticindu-se câţiva paşi.
Continui să joc, iar dintre feţele nemţilor reţin numai una. Plină ca o lună, unsuroasă ca un wurst, mustăcioasă ca a unui băutor de bere. Tipul este roşcovan. Jucăm şi, dintr-un motiv sau altul, mingea ajunge din ce în ce mai des in stradă. Maşinile o evită civilizat. Până când nu mai pot să o facă. Fug după ea pe o alee îngustă, n-o pot ajunge, nu am timp sa îi fac semne şoferului şi roata automobilului trece peste balon. Mai trăisem şi în ţară astfel de momente, iar bubuitura care urmează este impresionantă, sperietura pe care o tragi depăşind în intensitate decepţia de a fi pierdut hapucul. Aici, nimic. Nici macar o fâsâială, ceva. Îmi spun: ia uite mă, la nemţii ăştia, au inventat ei ceva ca să nu se mai sperie oamenii. Si m-am apucat să adun fragmentele de cauciuc împrăştiate pe carosabil. Erau tari, te şi mirai cum poate fi meşterită o minge din aşa ceva. Una dintre aceste hălci de material sintetic avea ataşat un mic buzunar cu capsa. Un soi de portofel în care se găseau mai multe monede. Pe moment, m-am gândit ca producătorii anticipau astfel costul unei posibile vulcanizări, dacă mingea s-ar fi spart subit. În Germania, totul este posibil. Reîndreptându-mă către teren - şi căutăm să am o fată cât mai spăşită, de medic care a încercat totul, dar n-a putut salva pacientul - dau de un ditamai portofelul de data asta, vişiniu, ce mai, borseta în toată regula, doldora de acte şi de un pumn de bănuţi pe care scria TEC, şi care păreau a fi mai degrabă jetoane pentru aparate de jocuri mecanice. Mă aplec ca să văd mai bine în vintrele portmoneului. Chiar în poziţia asta ingrată, de estic hămesit după câştiguri facile, mă surprinde roşcovanul cu mustaţă. Cel cu faţă rotundă şi tenul gras. Tot încercăm să îi explic, ce şi cum, că mă mira buzunăraşul pe care l-am găsit în interiorul mingii, ca la ce civilizaţie au ajuns de s-au gândit şi la un astfel de amănunt, când neamţul deschide o uşă şi mă pofteşte în camera lui, cu intrare direct din alee. Înainte de a intra apuc să le fac semn fetelor mele, adică să mă aştepte la hotel. Si că dacă nu mă întorc prea curand, atunci să vină Silviu să mă ia, ca să nu mă rătăcesc.
Camera amfitrionului, extrem de practică. Tapiţeria portocalie. Un pat, câteva rafturi pentru şi cu cărţi, o masă de lucru la care, de cum am intrat în casă neamţul s-a şi aşezat. Si cât timp am stat acolo, până m-am trezit adică, a tot lipit coperta unui volum. Şi-am început să-l întreb lucruri uzuale, despre care nu aveam nici cea mai mică curiozitate, dar simţeam că trebuie să vorbesc, altfel timpul m-ar fi copleşit lângă această gazdă care încă nu mă servise cu nimic. Şi nici n-avea s-o facă până la sfârşitul visului. E, si aici începe delirul! Altfel nu mă oboseam să scriu acest text. Că eu mă scremeam, mototoleam cearceaful sub mine, ca să pot să îi pun ăstuia întrebări în germană..
- Du lebst hier?
- Ja, sau mai degrabă cred că nu am primit niciun răspuns de sub mustaţă.
- Mit Frau?
De data asta germanul a scuturat hotărât din cap: nu, locuia singur.
Nu stiu ce am mai pălăvrăgit pe-acolo, dar la un moment dat vroiam să îl întreb cum se spune unui anumit obiect, nume al căruia încercam să i-l sugerez printr-un exerciţiu de mimică. Şi chiar cu propoziţia asta, corectă sau nu, mai degrabă nu, m-am trezit in urechi:
- Wie ist der Nahme?
Din comoditate - toată urzeala asta de amănunte care dau năvală atunci când încerci să povesteşti un vis te obligă la un volum de cuvinte disproporţionat faţă de banalitatea visului - despre al doilea vis, de fapt primul cronologic, nu mai pomenesc decât că era tot despre fotbal: asistam la un Steaua - Dinamo cu grave incidente în tribune, că m-am trezit la un moment dat într-un fel de bloc sau cămin, de la etajul ultim al căruia incercam să cumpăr bere, iar în liftul care mă reîntorcea în apartamentul unde vedeam meciul la televizor tot incercam sa mângâi femeia de serviciu pe pubis. Iar ea imi spunea ca nu işi doreşte copii.

Mic discurs despre ferestre

Ferestrele sunt ochii casei. Dacă îţi lipseste un ochi, lumina pătrude în fiinţa ta pe jumătate. Un om orb e ca o casă fără nici o fereastră. O legendă tradiţională ne spune că dracul s-a apucat să conceapă o casă, dar nu i-a dat prin minte să îi facă şi ferestre. Aşa că se chinuia ca prostul să care lumina de afară cu sacul. Până când, într-o bună zi, trecu pe-acolo Dumnezeu care, văzându-l cum se chinuie, îi zise că o să îl înveţe cum să lumineze casa dar cu o condiţie: să i-o dea lui. Dracul se învoieşte, Dumnezeu face ferestrele şi ia casa pentru sine.
Întâlnindu-mă eu odată cu elevii sosiţi la Atelierul de Creativitate al Muzeului Ţăranului Roman, instituţie care le-a consacrat ferestrelor o sală întreagă, le-am pus patru întrebări: Ce este o fereastră? La ce foloseşte? Ce ne-am face într-o lume în are casele nu ar avea ferestre? Care este legătura, dacă exista vreuna, între ochii omului şi ferestrele casei? Să ii ascultăm.

Bogdan Stancu (11 ani): O fereastră este o “crăpătură” în peretele casei care are ramă şi sticlă prin care poţi vedea afară şi prin care intră lumina. Dacă ar exista o lume în care nu ar fi ferestre atunci noi am sta şi ziua şi noaptea numai cu electricitate. Dacă stai şi te uiţi la o casă bătrânească poţi să observi că ferestrele seamănă cu ochii unui om. O fereastră foloseşte la: aerisirea camerei; privirea afară sau în casă; aducerea luminii în casă; apărarea de vânturi, ploi şi ninsori.

Adina Speteanu (12 ani): O fereastră este locul prin care putem privi lumea.O fereastră mai poate fi chiar şi o icoană prin care îl vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos sau pe ceilalţi sfinţi şi Mântuitorul Iisus Hristos şi ceilalţi sfinţi ne privesc şi ne apără de cele rele. Fereastra ne ajută să comunicăm cu Dumnezeu. Atunci când ne rugăm, cel căruia ne închinăm ne priveşte şi ne ascultă rugile şi poate le împlineşte. Într-o lume în care casele noastre nu ar avea ferestre noi considerăm că nu mai suntem priviţi de Dumnezeu şi de cei care Îl slujesc şi noi nu L-am mai putea privi şi nu am mai fi siguri că atunci când ne-am ruga Mântuitorul ne-ar mai asculta. Legătura dintre ochi şi fereastră este că ochii ne ajută să privim şi dacă nu i-am avea nu l-am putea vedea pe Dumnezeu în fereastra casei şi dacă fereastra nu ar exista noi nu am avea un spirit bun ca să ne apere de rele, un spirit al casei trimis de Dumnezeu să ne binecuvinteze şi să ne aducă pe calea cea buna, a credinţei, a iubirii pentru Dumnezeu şi slujire a acestuia. Dumnezeu a creat această legătură dintre ochi şi ferestre pentru a-L privi în orice moment al zilei şi El să ne vegheze pe vecie.

Marius Alexandru (11 ani): Fereastra este una dintre lumea noastra şi lumea de dincolo. Prin ea oamenii care mor se duc în Rai sau iad. Fereastra foloseşte la intrarea aerului în locuinţă sau a vedea ce este afară. Dacă, casele nu au ferestre va fi foarte rău pentru că nu vom avea lumina naturală care ne dă oxigen iar noi nu vom putea să vedem cum este vremea afară sau nu vom şti cine ne deranjează, dacă este prieten sau duşman. Legătura dintre ochi şi fereastră este că omul vede cu ochii iar clădirile văd cu ferestrele.

Adrian A. (11 ani): O fereastră este un corp prin care trece lumina, un corp sfânt deoarece prin fereastră trec razele soarelui care sunt trimise de Dumnezeu, iar prin ea putem vedea ce a creat Dumnezeu. Într-o lume în care casele nu ar avea ferestre oamenii nu ar mai putea vedea ce a creat Dumnezeu. Legătura dintre ochi şi fereastră este că prin ambele putem vedea creaţia lui Dumnezeu.

Georgiana Vlădulescu ( 11 ani): O fereastră este un loc special pentru tine în care poţi privi spre lumea pe care ţi-o imaginezi. Fereastra este folositoare deoarece te poţi relaxa, îţi poţi pune în ordine ideile şi poti face planuri pentru viitor. Într-o casă fără ferestre am putea doar să dormim, restul activităţilor ar trebui făcute afară deoarece am avea nevoie de lumină. Am putea de asemenea să folosim numai lumina artificiala, dar treptat ochii noştri, la impactul cu lumina de afară, s-ar distruge.. Legătura dintre ochi şi ferestre este că numai cu ajutorul acestora putem vedea dincolo de fereastră, adică lumea imaginară. Dar trebuie să ştim şi cum să-i folosim.

Radu Marinescu (11 ani):O fereastră este un geam pus într-o ramă care se mişcă. O fereastră foloseşte la”blocarea” frigului să intre, să nu mai plouă în case. Dacă nu ar fi ferestre oamenii ar îngheţa, ar ploua in case, ar ninge în case.


Mădălina Olteanu (11 ani): Părerea mea este că o fereastră poate avea o mulţime de forme. De exemplu o fereastră poate fi reprezentată printr-o icoană iar sfântul din icoana respectivă te priveşte. Sau poate fi o fereastră obişnuită prin care priveşti peisajul de afară. Uneori poate fi un fel de portal prin care treci într-o altă lume şi anume lumea ta. O fereastră poate folosi la multe lucruri. Ca de exemplu la a privi peisajul minunat de afară. Sau prin această fereastră îţi pot intra razele calde ale soarelui. O lume fără ferestre ar fi un spatiu în care nu ar exista aer şi lumină. Casele fără ferestre ar fi spaţii “lipsite de imaginaţie” deoarece doar privind pe fereastră găsim o “muză” a inspiraţiei şi anume natura. Ochii şi ferestrele au o mare legătură. Pentru că noi cu ochii privim dincolo de acele ferestre fie ele ferestre ale minţii sau ferestre obişnuite.

Ana-Maria Băsăşteanu (11 ani): Fereastra este obiectul transparent prin care putem vedea natura cu frumuseţile ei şi în anumite cazuri putem suprapune pe ceea ce vedem anumite obiecte sau personaje imaginare pe care am dori să le întâlnim în acel loc. Cu ajutorul unei ferestre putem vedea din interiorul unei clădiri frumuseţea fenomenelor naturii fără a ne expune direct la ger sau temperaturi ridicate. Într-o lume în care casele nu ar avea ferestre, lumina solară nu ar putea pătrunde în clădiri şi oamenii ar vedea numai cu ajutorul luminii artificiale. Acest lucru ar afecta şi sănătatea persoanelor. În plus, pentru a vedea cum este vremea sau alte lucruri ar trebui să coborâm din clădire, ceea ce sigur nu este un lucru bun.

Radu Ştefan Maioru (11 ani): Asemănările dintre ochi şi ferestre sunt următoarele: cu ochii putem vedea şi prin ferestre putem vedea ce ne înconjoară. Ochii primesc lumina la fel ca şi ferestrele prin care intră lumina. La ochi când ne lovim ne doare iar la fereastră când o lovim se sparge sau se crapă. Ochii au diferite forme ca şi ferestrele care pot fi rotunde, pătrate, dreptunghi.

Eliza Voicu (11 ani): Explicaţia la ce foloseşte o fereastră este: fereastra ne ajută să vedem totul fără să ţinem cont de distanţa sau de locul în care ne aflăm. O lume în care casele nu ar avea ferestre ar fi o lume în care viaţa ar fi pur şi simplu plictisitoare. O fereastră este un obiect care dacă suntem într-o casă singuri ea ne ajută să privim oameni sau feţe de oameni şi privindu-i deja parcă nu ne mai simţim singuri. Legătura dintre ochi şi fereastră este că ambii ne ajută să vedem lucruri, obiecte, oameni etc. Ochii ne ajută să vedem tot felul de lucruri dar o fereastră doar ne arată ce putem vedea.

Cristiana Balaci (12 ani): O fereastră este o poartă deschisă către viitor. Noi ne vedem viitorul prin acea fereastră. Fereastra foloseşte la imaginarea viitorului adică ce cale vom parcurge noi de acum încolo. Legătura dintre ochi şi fereastră este că atunci când un om se priveşte în ochi îşi vede faţa ca într-o fereastră.

Andrei Enache (11 ani): Fereastra este intermediarul nostru cu lumea de afară. Legătura între ochi şi ferestre este că dau de gol ce e dincolo: ferestrele ne arată cum e vremea afară şi ochii ne arată cum se simte persoana respectivă.

Mihai Cosmin Kiriţă (12 ani): Legătura ochi-fereastră este importantă pentru că fără ferestre am vedea numai lucrurile din casă, dar cu ferestre am vedea tot felul de lucruri care mai de care.

Luiza Vlad (11 ani): O fereastră seamănă cu o icoană. Fereastra poate folosi să vezi ce este afară şi Dumnezeu se poate uita la tine.

Sânziana Iorga (11 ani): O fereastră este un translator care îţi traduce lumea. Când te uiţi de după o fereastră o înţelegi mai uşor deoarece nu te afli în mijlocul ei şi nu mai eşti implicat în acţiune. De aceea o fereastră poate fi comparată cu un translator.O fereastră separă lumea de afară de lumea din interior. Lumea din interior este cea retrasă, departe de acţiune, iar cea de afară este cea din centrul acţiunii. O lume fără ferestre ar fi o lume fără libertate, tristă, fără inspiraţie. De obicei lumea când se uită pe o fereastră primeşte inspiraţie şi începe să viseze şi totuşi să se simtă mai legată de lume. Ochii sunt ferestrele sufletului. Uitându-te la cineva în ochi poţi vedea ce simte şi ce gândeşte. Fereastra îţi arată lumea şi te leagă mai mult de ea. Legătura dintre aceste două lucruri este că ambele îţi permit să vezi ce este dincolo.

Vladimir Volkoff- Corectitudinea politică, o politică incorectă

Deşi aflată la o oareşicare depărtare de noi, ideologia corectitudinii politice se apropie cu paşi repezi de reduta sufletului nostru. În Buzău, profesorul Moise face plângere penală împotriva icoanelor. De la Bucureşti Poetul Histeric, specialist, ca tot românul, în datul cu părerea despre orice, oricând, îi întinde o mână de ajutor sperând în forul lui interior că grupul iconoclaştilor postmodernişti se va mări de la o zi la alta. Aceştia fiind zorii unei noi ere, Vladimir Volkoff, cunoscut nouă, şoarecilor de bibliotecă, prin Struţocămila şi Tratatul de dezinformare sau Treimea răului ne oferă un manual de recunoaştere a corectitudinii politice. La întrebarea ce este corectitudinea politică? este dificil, dacă nu imposibil, de răspuns pentru că ea nu are o esenţă, un conţinut propriu. Este un mod de a reacţiona.
Conservatorul Volkoff îşi exprimă stupoarea ideatică în faţa acestei fantome: „în mod paradoxal, nimeni nu ştie cu adevărat ce este, dar simţim spontan cine este şi cine nu este”.
Fiind, totuşi, o ideologie, ea are o istorie (recentă). Tatăl Struţocămilei vede în ea un conglomerat de dolorism şi mizerabilism, de simpatie pentru have nots şi antipatie severă pentru haves, de apetenţă pentru egalitarismul practicat cu orice preţ (moştenire rousseauistă), de pasiune pentru lupta de clasă (tic moştenit de la străbunicul Marx), de idiosincrasie pentru orice ierarhie şi structură paternală ( de la Papa Freud citire şi îndobitocire), de „reminiscenţe ale mişcărilor şaizecişioptiste şi post-şaizecişioptiste, animate de diverşi hipioţi, fete-floare şi baba cool”.
PreConcepută ca un dicţionar de termeni,prin Manualul corectitudinii politice, Vladimir Volkoff desfată spiritele conservatoare privind când spre cerul valorilor, când spre pământul faptelor încercând să descrie ce este şi ce nu poate să fie corect politic în viaţa noastră.
Spicuiesc din ea, păstrând pe cât posibil principiul alternanţei.

Absolut
În vizunea politic corectă a lucrurilor acesta nu există.
A concepe absolutul este deja incorect politic.
De aceea este mai bine să răspunzi „ absolut” în locul unui simplu „da”. Pe nesimţite, acest lucru devalorizează noţiunea de absolut.

Admiraţie
Admiraţia nu este corectă politic, deoarece ea admite că există inegalităţi între persoane, opere, cauze, idei. Ea este selctivă şi discriminatorie, deci incorectă politic.

Săpun
Accesoriu neutru politic al deodorantului.

Sărăcie
Nu devine interesantă decât sub un anumit prag.

Dumnezeu
Dumnezeu nu este un personaj corect politic. Simplul fapt că el nu are sex, dar pretinde că are un gen este de prost gust. Americanii încearcă să-l obişnuiască pe Dumnezeu să răspundă atunci când e invocat la feminin (God, she...). Pe de o parte, nu prea funcţionează, iar pe de alta cum poţi compensa atâtea secole de sexism, mai exact de machism?
Însă se poate chiar mai rău. În calitatea sa de creator, Dumnezeu se poate considera Cel care a distribuit datul, or noţiunea de dat răneşte grav corectitudinea politică. Pe de altă parte, de ideea de Dumnezeu se ataşează idei jenante precum datoria, respectul, tatăl, modul de viaţă etc. (...)Însăşi ideea unui Dumnezeu care încearcă să salveze, aproape împotriva dorinţei lui, o omenire creată chiar de el, trădează sentimente incorecte politic. Există în sacrificiu, în milă, în iertare, în renaştere, o întreagă Weltanschauung inacceptabilă pentru ideologia corectă politic, după care toate lucrurile sunt egale”.

Memorie
Memoria este corectă politic sau nu în funcţie de ceea ce îţi aduci aminte.

Morala
Morala corectă politic se rezumă într-un singur cuvânt: toleranţa.

Mama
Mama este mai puţin incorectă politic decât tatăl, deoarece imaginea ei este mai puţin legată de idei precum disciplina, constrângerea, datoria sau exigenţa.
Cu toate acestea, dacă vrea să fie cu adevărat corectă politic, îşi va limita influenţa asupra copiilor la favorizarea exprimării sinelui şi la educaţia în materie de contracepţie.

Arta contemporană
Arta contemporană este, în ansamblu, corectă politic.
Este clar că pictura abstractă şi muzica modernă, care s-au eliberat de criteriile artei tradiţionale, mai ales de realism şi de armonie, sunt mai corecte politic decât pictura figurativă şi muzica clasică.
Muzica pe care unii o numesc „murdară”, care constă în producerea intenţionată a unor note false aberante (de exemplu prin introducerea unui obiect sub coarde) este şi mai satisfăcătoare, aşa cum pentru a picta este mult mai bine să foloseşti degetele sau fundul decât penelul care a fost în mod prostesc conceput „pentru a picta”.
Nu există în artă „superioritatea unui artist faţă de altul”, nu există decât mai multe niveluri de expresie.

Exprimare
Expresia de sine este corectă din punct de vedere politic.
Nu trebuie să exprimi lucruri adevărate, juste sau utile, nici nu trebuie să le exprimi într-un mod îngrijit, agreabil sau măcar comprehensibil. Important este să te exprimi pe tine însuţi, cu orice preţ şi prin orice mijloace. Nu de mult, sub înaltul patronaj al statului francez, un artist a expus la Grand Palais un eşantion din propria sa urină.
Acesta este summum-ul expresiei de sine.

Fetus
Singura fiinţă individuală aparţinând speciei umane căreia este corect politic să i se ia viaţa fără oprobriu public şi a cărei moarte este rambursată de asigurări.

Perifrază
Perifraza, mai ales cea eufemistică sau hiperbolică, este corectă politic. Astfel:

Nu trebuie să spunem - Trebuie să spunem

Artă primitivă - Artă primară
Avort - Întrerupere voluntară de sarcină
Bombardament - Lovitură chirurgicală
Boschetar- Marginal
Ciung- Handicapat
Criminal- Element asocial
Da - Absolut, total, exact
Dădacă - Asistentă maternă
Distrugere - Pagube colaterale
Fată în casă - Tehniciană de suprafaţă
Femeie se serviciu- Tehniciană de suprafaţă
Foaie de scandal- Organ de presă
Furt- Expropriere
Galben- Asiatic
Golan- Tânăr
Grevă - Mişcare socială
Ilegal- Fără documente
Lesbiană - Gay
Negru - Black
Nu - Nu cred
Pederast - Gay
Surd - Cu deficienţe de auz
Suspect de corupţie- Cercetat
Vagabond - Fără domiciliu fix

Răul
Răul este intoleranţa. Altul nu mai există.

Literatură
(...) Literaturile a căror listă urmează au şanse de a fi mai puţin nocive decât celelalte:
- exotică;
- folclorică,
- obscură,
- absurdă,
- disperată,
- mizerabilistă,
- revoltată,
- paranormală,
- în căutarea propriei identităţi
Mare atenţie cu literaturile anarhiste şi contestatare. Ele sunt bune pentru moment, dar s-ar putea să devină nocive dacă s-ar apuca să conteste corectitudinea politică.

Deodorant
Deodorantul este pentru transpiraţia umană ceea ce corectitudinea politică este pentru păcatul originar.

Adevăr
Este incorect din punct de vedere politic şi totodată periculos să se folosească acest cuvânt la singular.
Există adevăruri, între care se poate alege.

Să nu ne iluzionăm. Corectitudinea politică este o ideologie nihilistă: „prin natură şi prin vocaţie, corectitudinea politică nu se fondează pe o revelaţie, ci pe imposibilitatea oricărei revelaţii” ( Volkoff).

Moartea lui Ivan Ilici- o povestire pentru cei vii; Jurnal de sarcină a lecturii

În imagine îi puteţi vedea pe Tolstoi şi Cehov.

28 decembrie 2007
Lev Tolstoi surprinde în „Moartea lui Ivan Ilici” un fenomen paradoxal. Degradarea fizică a lui Ivan este concomitentă cu evoluţia lui sufletească, de la egoismul absolut până la iubirea şi acceptarea aproapelui.
Dacă este într-adevăr aşa, moartea ar trebui reconsiderată. Moartea noastră, a tuturor. Povestirea lui Tolstoi s-ar putea să fie o punere în scenă a parabolei despre bobul de grâu care trebuie să moară ca să aibă viaţă veşnică.

29 decembrie 2007
Principiul de lectură ( şi de scriere?): „(...) numai după ce te-ai familiarizat cu el multă vreme, trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul răsare în suflet, cum ţâşneşte brusc lumina din focul aprins, şi se hrăneşte singură.” (Platon, Scrisoarea a-VII-a)

Aplicarea principiului la „Moartea lui Ivan Ilici” înseamnă: în aceste 12 zile,care despart Anul vechi, al Moşilor, de Anul Nou- perioadă în care morţii se întorc printre cei vii- Ivan Ilici revine pe pământ, se apropie de mine pe furiş... Şi când nici nu mă aştept îmi şopteşte la ureche o parte din adevărul vieţii sale. Ce s-ar întâmpla dacă ar rosti dintr-odată tot adevărul? Nu trebuie decât să îl iau şi să trăiesc „oarecum cu el laolaltă”. Adică să îi ofer adevărului un culcuş cald, să îl spăl dimineaţa pe faţă ca să se risipească de la faţa lui umbrele minciunii şi ale falsităţii, să îl plimb prin oraşul cenuşiu şi sterp şi să-l readuc îngheţat în intimitatea căldicică a vieţii mele.
Adevărul vieţii sale îmi va răsări în suflet ca rezultat al conlucrării dintre cunoaşterea lui despre sine şi despre ceilalţi (ca un „trecut dincolo”, Ivan Ilici vede realitatea „faţă către faţă”, faţă de noi care încă privim adevărata realitate „în ghicitură”) şi dorinţa mea, nevoia mea de adevăr.

Astăzi am avut viziunea eseului despre Ivan Ilici. Un eseu se construieşte treptat, în trepte. Ideile suflă unde vor şi eu aud bătaia lor, dar nu ştiu de unde vin, nici unde se duc. Important este să îţi dezvolţi abilitatea de a le prinde cu repeziciune şi de a le înfige în acest insectar (hârtie de prins muşte?), care este coala imaculată, imaculare care este, în fapt, condiţia de posibilitate a literaturii. Cum ar putea scriitorul să îşi obiectiveze gândurile dacă hârtia ar fi deja scrisă?
Niciodată ideile nu ni se prezintă încolonate (atât de încolonate!) unele după altele, aşa cum suntem tentaţi să credem când citim un eseu. Înainte de a asista la parada ideilor e nevoie de multă şi obositoare instrucţie: drepţi! culcat! înainte marş!
Tentativa mea se va numi „Jurnal de sarcină”. După încheierea perioadei de gestaţie adevărul despre Ivan Ilici mi se va naşte în suflet, iar eu îl voi depune cuviincios pe hârtie. De ce nu ar fi literatura (publică, nu cea de sertar) o imensă şi durabilă maternitate a „adevărurilor despre”?
Există o fundamentală diferenţă între „adevărul despre Ivan Ilici” şi „adevărul lui Ivan Ilici”. Primul ar fi rezultatul unei priviri exterioare, din afară, care se vrea obiectivă. Al doilea ar fi consecinţa unei introspecţii pe care numai Ivan Ilici sau tatăl său, Tolstoi, ar fi îndreptăţit şi în măsură să şi-o facă.
Toate adevărurile despre Ivan Ilici au fost spuse cu pretenţia că sunt adevărurile lui Ivan Ilici (interpreţii povestirii „Moartea lui Ivan Ilici” au pretins că au surprins esenţa ei, adevăratele intenţii ale autorului).
Distincţia „adevărul despre”- „adevărul lui” ar putea avea efecte comparabile cu cele ale întâlnirii dintre Pilat şi Iisus. Un căutător al adevărului, Pilat, stă faţă în faţă cu Adevărul şi îl judecă. Pentru ca să se împlinească Scriptura, adevărul absolut trebuia să se lase judecat, condamnat şi răstignit de adevărul relativ al oamenilor.
În faţa întrebării lui Pilat, „Ce este adevărul?” ( Ioan 18, 38), Iisus tace. De ce? Pentru că întrebările prost puse nu îşi găsesc răspunsul. Nu „ce este adevărul?” ar fi trebuit să întrebe ci „cine este adevărul?”.Comentatorii latini ai evangheliilor au constatat că întrebarea lui Pilat tradusă în limba latină conţine, prin anagramare, răspunsul: Quid est veritas? Est vir qui adest (E omul care stă de faţă) (cf. Andre Scrima-„Comentariu la Evanghelia lui Ioan”, Humanitas, Bucureşti, 2003, p.49).

Şi funcţionarii mor. Acesta cred că este primul mesaj pe care Tolstoi, prin intermediul lui Ivan Ilici, ni-l transmite. Până şi funcţionarul, prin moarte, are acces la Adevăr şi Fiinţă; în termeni metafizici, are acces direct la Principiu. Din perspectivă metafizică, Tolstoi diferă de Platon. La Platon au acces la Principiu numai filosofii, prin intelect (nous, în limba greacă); filosofia însăşi este o pregătire pentru moarte întrucât filosoful moare puţin câte puţin lumii simţurilor. Tolstoi este mai puţin elitist şi intelectualist: toţi murim.

30 decembrie 2007

Adevărul lui Emil Cioran despre Ivan Ilici

„În decorul interşanjabil, în lumea convenţională în care trăieşte Ivan Ilici, boala dă năvală. La început, el îşi închipuie că-i vorba de-o simplă indispoziţie trecătoare, de-o sfârşeală fără urmări; apoi asaltat de suferinţe tot mai precise şi-n cele din urmă crâncene, sfârşeşte prin a înţelege gravitatea cazului său, şi îşi pierde curajul” (cf. E.M.Cioran- „Cea mai veche spaimă- în legătură cu Tolstoi”, în „Eseuri”, Cartea Românească, 1988, pp.156-157).
„În lumea convenţională în care trăieşte Ivan Ilici boala dă năvală”. Boala, înainte-mergătoarea morţii, îşi face breşă în lumea prea-cunoscutului. La nivelul individului Boala este echivalentul lui Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul Adevărului şi al Vieţii.
Nu numai boala izbucneşte, provocând dezordine, ci şi adevărul metafizic (Platon: „adevărul răsare în suflet cum ţâşneşte brusc lumina din focul aprins”) sau cel religios ( Hristos: „ Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare.”; Luca, 12, 51).

„Extrem de zgârcit cu adjectivele, Tolstoi găseşte patru de astă dată pentru a caracteriza o simplă senzaţie, dureroasă, ce-i drept. Considerând carnea o realitate fragilă şi totuşi înfricoşătoare, un izvor nesecat de spaime, cu ea începe, şi pe bună dreptate, să înfăţişeze fenomenul morţii”(Ciora, ed. cit., p.157).
Carnea, trupul este principiul individuaţiei. Trupul nostru ne face ai noştri. Ne separă de tot ce nu suntem noi. Numai prin moarte, prin decorporalizare, individul iese din imanenţă şi se unifică cu Principiul (mortificarea eului- eul fiind un produs al condiţionărilor de tot felul-, asceza, cunoaşte în mistica creştină trei etape, în funcţie de gradul de abandonare a eului şi de apropiere de Dumnezeu: purificarea (catharsis), iluminarea (photismos), îndumnezeirea (teleiosis) ).


Ivan Ilici „ sfârşeşte prin a înţelege gravitatea cazului său”. Putem presupune că Ivan înţelege altfel, din interior, faptul că va muri. Această înţelegere diferă de alte procese de înţelegere. Ivan Ilici înţelegea, desigur şi alte enunţuri, cum ar fi: „Pământul se învârte în jurul soarelui”. Noi, cititorii, la rândul nostru înţelegem că pe lume există adevăruri obiective, dar neutre, şi adevăruri subiective, dar semnificative pentru noi ca indivizi. Adevăruri costisitoare.

„Fără boală, Ivan Ilici, spirit altminteri obişnuit, n-ar avea nici un fel de relief, nici o consistenţă”. Moartea ne face interesanţi, originali de-a dreptul, prin faptul că deşi toţi ne aliniem la linia de start, fiecare aleargă în felul său.

„Distrugându-l, boala este aceea care îi conferă o dimensiune existenţială. Curând nu va mai fi nimic; tot nimic era şi înainte de boală; el este numai în intervalul cuprins între vidul sănătăţii şi cel al morţii, el nu există decât atâta vreme cât moare” (ibid., p.158). Cioran cioranizează. Apologetul Nimicului vrea cu orice preţ să ni-l facă pe Tolstoi nihilist. Ivan Ilici nu „este numai în intervalul cuprins între vidul sănătăţii şi cel al morţii”. Ivan Ilici, odată cu boala, abia începe să fie. Interpretarea aceasta a textului ni se impune de la sine dacă citim povestirea până la capăt. Mai mult, în încercarea lui Cioran de a ne livra un Tolstoi nihilist, comite o eroare de raţionament gravă, dacă nu ar fi una voită: în enunţurile „curând (Ivan Ilici) nu va mai fi nimic; tot nimic era şi înainte de boală”, cuvântul „nimic” nu are acelaşi înţeles în ambele cazuri, aşa cum ar vrea Cioran să ne sugereze. În primul, „nimicul” înseamnă non-existenţa ( cuvântul are semnificaţie ontologică). În al doilea, „nimicul” semnifică insignifiantul, non-valoarea (cuvântul are semnificaţie axiologică).

Cioran agonisticul ( ce idee, să faci din agonie o ideologie!!!)concluzionează: „(...) Adevărata viaţă începe şi se termină cu agonia, iată învăţătura ce se desprinde din încercarea lui Ivan Ilici, ca şi dintr-aceea a lui Brehunov, de altfel, din Stăpân şi slugă” (ibid.).

Originile psihologice ale hermeneuticii cioraniene: „Atât în filosofie, cât şi în literatură mă interesează cazurile, autorii despre care se poate spune că sunt „cazuri” în sensul aproape clinic al expresiei. Mă interesează toţi cei care merg spre catastrofă, ca şi aceia care au reuşit să se situeze dincolo de catastrofă. Nu pot admira pe nimeni mai mult decât pe cineva care a fost pe punctul de a se prăbuşi. De aceea i-am iubit pe Nietzsche sau pe Otto Weininger” (cf. „Convorbiri cu Cioran”, Humanitas, 1993, p.25).

Dacă proza „Moartea lui Ivan Ilici” este adevărată, adevărul ei trebuie să atingă toate straturile importante ale individualităţii mele. Trebuie să fie adevărată din punct de vedere psihologic, etic, religios (pentru că autorul ei avea o perspectivă religioasă asupra realităţii) şi metafizic. Altfel, nu este un adevăr deplin şi mă pot dezbăra de el uitându-l, aruncând cartea în bibliotecă, vânzând-o la anticariat, demonstrând prin toate aceste acte că „adevărul lui Ivan Ilici” este unul comun şi relativ.

31 decembrie 2007

Adevărul lui Lev Şestov despre Ivan Ilici

Şestov îl şestovizează pe Ivan Ilici. Şestov către Benjamin Fundoianu: „( Eu şi Nikolai Berdiaev) Nu ne-am înţeles niciodată, ne ciondănim mereu, ne răstim unul la celălalt... Şi el îmi reproşează fără încetare că şestovizez autorii despre care vorbesc; pretinde că nici Dostoievski, nici Kierkegaard n-au spus niciodată ceea ce îi fac eu să spună. Îi răspund de fiecare dată că îmi face o onoare prea mare şi că, dacă am inventat de unul singur tot ceea ce afirm, ar trebui să mă umflu de vanitate” (cf. Lev Şestov- „Începuturi şi sfârşituri”, Institutul European, Iaşi, 1993, p.145).

„Ivan Ilici, precum Brehunov, se află în afara raţiuni, mor într-o singurătate desăvârşită. Tolstoi îi izolează cu bună ştiinţă de societate, de orice fel de acţiune, de toate izvoarele din care ne adăpăm, în mod obişnuit, puterea de-a trăi. Era cu neputinţă să se înşele pe sine. Ceva cumplit nou şi atât de însemnat, încât nimic asemănător nu i se mai îmtâmplase, se împlinea acum în sufletul lui Ivan Ilici”(cf. „Revelaţiile morţii”, editura Institutul European, Iaşi, 1993, pp.126-127).
Ruperea legăturilor este condiţie necesară în orice iniţiere. În societăţile arhaice puberul este izolat de comunitate, supus unor privaţiuni drastice, „omorât”, pentru ca în final să renască, să revină printre cei vii cu un alt statut, de adult, şi cu un adevăr pe care înaintea iniţierii nu îl poseda: acum a căpătat o viziune de ansamblu asupra lumii sub forma mitului care povesteşte originea comunităţii din care fostul aspirant la iniţiere face parte. Ivan Ilici trece printr-o iniţiere la sfârşitul căreia nu va afla un adevăr colectiv, tribal, ci unul strict personal.

„Şi numai el o ştia. Cei din jurul său nu înţelegeau, nu voiau să înţeleagă şi credeau că totul este ca înainte. Trebuia să trăiască aşa, pe marginea prăpastiei, cu desăvârşire singur, fără o fiinţă care să-l poată înţelege, şi să-i fie milă de el”.
Adevărul interior se obţine în urma unei lupte primejdioase pe care nu o conştientizează decât cel care o poartă. Nu numai solitudinea e o condiţie sine qua non a oricărei iniţieri ci şi frica, în special frica de necunoscut.

„ E puţin spus că nimeni nu voia să-l înţeleagă şi să-l compătimească; ci pentru toţi, pentru cei apropiaţi, pentru soţia, pentru copiii săi devine o povară apăsătoare, stânjenitoare, supărătoare. Nimeni nu crede şi nu izbuteşte să creadă că se petrece un lucru atât de nou cu Ivan Ilici, ceva mai important decât orice i se întâmplase până atunci; tot aşa, cei apropiaţi lui Nicolai Ivanovici nu-l cred atunci când el încearcă să le comunice revelaţiile sale. Toţi erau convinşi cu străşnicie că Ivan Ilici tulbura, ilegal şi criminal, ordinea existenţei unanim admisă, cu ale sale capricii. Nu se mai putea merge la teatru, nu se mai ţinea seama de apropiata căsătorie a fetei, nu se mai puteau cumpăra rochii. Nu se mai putea face nimic” (ibid, p.127).
Moartea lui Ivan Ilici scoate la iveală nişte adevăruri despre noi, oamenii. Şestov relevă în primul rând un adevăr psihologic.: suferinţa uni apropiat ne irită egoismul, ne dă peste cap tabieturile, ne sugrumă bucuria de a trăi. L-am vrea cât mai repede scos pe scara de incendiu a vieţii. Am dori să nu fim deranjaţi când ne-am aşezat confortabil la masă şi ne-am pregătit să ne savurăm prăjiturica.
Temperament de revoluţionar (Şestov i se confesează lui Benjamin Fundoianu: „Am fost revoluţionar de la vârsta de opt ani, spre marea disperare a tatălui meu”), Lev Şestov s-a angajat pe viaţă în lupta fără sfârşit împotriva evidenţelor. Gânditorii pe care i-a interpretat au fost înregimentaţi cu de-a sila în această campanie. Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Pascal, Spinoza, sub conducerea lui, s-au prefăcut în simpli soldăţei, în carne de tun. La fel procedează şi cu Ivan Ilici. Apropiaţii acestuia (rudele, prietenii) se simt deranjaţi, în opinia sa, pentru că agonia lui Ivan Ilici le tulbură „ordinea obişnuită şi comprehensibilă”, un alt nume pentru lumea evidenţelor. Ca şi cum aceste persoane destul de banale ar manifesta înclinaţii şi idiosincrasii metafizice! Primul pas spre şestovizarea povestirii lui Tolstoi a fost făcut. „ Aşadar, deşi Ivan Ilici ne este foarte drag, ordinea existentă nu poate fi transgresată în favoarea lui. Este un adevăr evident pe care nici o fiinţă cu mintea întreagă nu-l poate nega. Apropiaţii fac tot ce se poate ca să păstrze ordinea obişnuită şi comprehensibilă. Ei se străduiesc să instaleze bolnavul cât mai confortabil cu putinţă, cheamă medicii cei mai costisitori, îi dau poţiunile la orele indicate, se lipsesc de orice fel de amuzament. Dar toate acestea, în loc să-l liniştească pe Ivan Ilici, îl tulbură şi-l întărâtă mai tare” (pp.127-128).

Urmează al doilea pas: „ El vede aici exprimarea convingerii nestrămutate conform căreia lumea obiectivă, încarnată prin semenii săi, nu poate şi nu vrea să ţină seama de noile lui senzaţii, oricât de ciudate ar fi ele. Însă rudelor şi prietenilor lui Ivan nu le era de-ajuns să nesocotească importanţa specială a celor întâmplate cu Ivan Ilici; în numele raţiunii, stăpâna adevărurilor obligatorii, ei pretindeau ca Ivan Ilici însuşi să nu le acorde vreo însemnătate, întrucât nu pot exista două adevăruri: unul unanim şi altul în stăpânirea unică a lui Ivan Ilici”(ibid, p.128).
Nu doar apropiaţii lui Ivan sunt deranjaţi pentru că acesta le destabilizează lumea lor obiectivă, ordonată, în care domneşte raţiunea, ci şi invers: Ivan Ilici este nemulţumit pentru că ei (lumea lor) nu îi acceptă experienţa subiectivă a morţii (adevărul lui interior nu îşi află locul în lumea lor obiectivă).
Sfârşitul povestirii demosntrează că Ivan se salvează acceptând ordinea obiectivă. Îşi găseşte pacea numai atunci când adevărul lui se sincronizează cu adevărul celorlalţi. Prin urmare, interpretarea lui Şestov este subiectivistă.

1 ianuarie 2008

Foştii colegi ai lui Ivan Ilici de la Palatul de Justiţie când află de moartea lui se gândesc la ce o să le iasă din asta: „Ivan Ilici fusese coleg cu domnii adunaţi aici şi toţi îl iubiseră (...). Probabil că am să capăt postul lui Ştabel sau Vinnikov, se gândea Feodor Vasilievici. Mi s-a promis de mult, şi această avansare ar însemna pentru mine opt sute de ruble în plus la salariu, în afară de alocaţia pentru cancelarie (...)Însuşi faptul morţii unui cunoscut apropiat stârnea, ca întotdeauna, în fiecare dintre cei care aflaseră vestea, un sentiment de bucurie că a murit acest om şi nu el. „Ei uite, el a murit, eu însă nu”, se gândea sau simţea fiecare”(cf. „Moartea lui Ivan Ilici”, în „Nuvele şi povestiri”, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, pp.99-100). Toţi ne bucurăm când celălalt moare. Ca şi cum adevărul ar fi de partea noastră, niciodată de partea lui. De unde ştim că este mai bine să fii dincoace decât să fii dincolo? Dacă există o asemena ştiinţă numai cel mort o posedă pentru că doar el a experimentat ambele stări, a fi-ul şi a nu mai fi. Numai el poate şi e în măsură să le cântărească.

Există două mari perspective etice. Prima, deontologică, conform căreia comportamentul unui individ este moral în măsura în care acesta se abţine să facă acte considerate a fi greşite în sine, prin ele însele (crima, minciuna, furtul). Etica deontologică este o etică a datoriei (în limba greacă veche deon însemna datorie). A doua, teleologică, susţine că o acţiune este morală sau nu prin efectele pe care le are, prin consecinţe. Cele două perspective sunt ireconciliabile fapt care rezultă din următorul exemplu: în situaţia în care este necesară sacrificarea vieţii uni om nevinovat pentru salvarea vieţii a altor cinci oameni nevinovaţi, adeptul eticii deontologice se va opune sacrificării acestuia. „A ucide” este un act imoral în sine. Un adept al moralei teleologice va fi de acord cu sacrificarea primului individ pentru că efectele vor fi benefice (deşi un om va fi sacrificat, alţi cinci vor fi salvaţi) ( cf. Peter Singer-coord.- „Tratat de etică”, Polirom, Iaşi, 2006, pp.235-237).
Piotr Ivanovici, unul dintre „prietenii” apropiaţi ai lui Ivan Ilici, ajunge la casa acestuia, „intră şi, cum se întâmplă întotdeauna în asemenea prilejuri, nu ştia ce trebuie să facă” (cf. „Moartea lui Ivan Ilici”, ed. cit., p.101). Privind spre locul unde era depus Ivan (spunem despre cei morţi că sunt „depuşi”; în viaţa cotidiană depunem numai obiecte care au consistenţe, materialităţi şi funcţii diferite; pentru cei de dincoace mortul s-a reificat, a devenit un obiect manipulabil; a decăzut de la statutul ontologic de fiinţă umană la cel de simplu obiect), îl izbeşte expresia acestuia, destul de ambiguă: ”Păstra întipărită o expresie, de parcă îndeplinise tot ceea ce trebuise să facă şi încă aşa cum se cuvine. În afară de aceasta, în expresia lui era şi o dojană şi un avertisment pentru cei rămaşi în viaţă. Acest avertisment îi păru lui Piotr Ivanovici cu totul nelalocul lui sau, cel puţin, neprivindu-l în niciun fel. Îl cuprinse deodată un sentiment neplăcut şi de aceea, făcându-şi încă o dată, grăbit, semnul crucii, chiar prea grăbit, i se păru, nepotrivit cu regulile bunei-cuviinţe, se întoarse şi porni spre uşă” (ibid, p.102).
Ivan Ilici avea o expresie împăcată pentru că îşi făcuse datoria. În timpul vieţii Ivan se ghidase după principiul datoriei, fusese un practicant el moralei deontologice. Tolstoi precizează că îşi îndeplinise „cu rigurozitate tot ceea ce considera că este de datoria sa, iar datorie socotea el că este tot ce era considerat ca atare de oamenii cu o poziţie socială superioară(ibid, p.109). Mort, Ivan are o expresie împăcată pentru că îşi îndeplinise o datorie mult mai adâncă decât cea pe care o respectase în timpul vieţii. În aceasta constă şi avertismentul pentru cei vii: vedeţi că principiul datoriei după care vă conduceţi voi este fals, de suprafaţă, nu are rădăcini puternice în sufletele voastre.
Piotr Ivanovici iese tulburat din camera în care Ivan Ilici îşi savura victoria pentru că el încă se mai ghidează după „regulile bunei-cuviinţe”.


Piotr Ivanovici nu se întoarce de la Ivan Ilici cu mâna goală. După ce află de la soţia sa că Ivan „în ultimele ore, nu minute, n-a încetat o clipă să ţipe. A strigat trei zile şi trei nopţi în şir” se gândeşte: „trei zile şi trei nopţi de suferinţe cumplite, şi-apoi moartea. Dar aceasta mi se poate întâmpla şi mie, în orice moment (...) şi pentru o clipă i se făcu frică. De îndată însă, aproape fără să-şi dea seama, îi veni în ajutor gândul, cum se întâmplă de obicei, că aceasta i s-a întâmplat lui Ivan Ilici şi nu lui, că lui nu poate şi nu trebuie să i se întâmple ceva, că nu trebuie să se lase copleşit de asemenea gânduri apăsătoare, că nu este bine...”.
Ştim numai prin intermediul celuilalt că vom muri, indiferent dacă „celălalt” este o plantă, un animal sau un semen de-al nostru. Conştientizăm moartea noastră prin analogie cu moartea lui. Dacă el a murit, voi muri şi eu. Este o analogie inversă celei prin care stabilim, spre exemplu, că omul din faţa noastră are o minte. Eu sunt înzestrat cu minte, cel din faţa mea este un om, prin urmare şi el este posesorul unei minţi.

2 ianuarie 2008

„Moartea lui Ivan Ilici” este şi o povestire morală menită să ne facă „educaţia sentimentală”. Pentru filosoful american Richard Rorty, reprezentant al pragmatismului şi al relativismului american, de la care am preluat sintagma şi care i-a dat o semnificaţie morală, eliberând-o de erotismul cu care o încărcase Gustave Flaubert, trebuie să lăsăm la o parte întrebările esenţialiste şi inutile de genul „ce este omul?” şi să le înlocuim cu întrebarea „ ce fel de lume putem pregăti pentru strănepoţii noştri?”. În acest scop, „ ar fi de folos dacă am înceta să mai răspundem la întrebarea „Ce ne diferenţiază de alte animale?” cu „Noi putem cunoaşte, iar ele nu pot decât să mintă”. Ar trebui să înlocuim acest răspuns cu „Noi putem simţi unii pentru alţii într-o măsură mult mai mare decât pot ele”. Această substituire ne-ar permite să desprindem sugestia lui Christos că iubirea e mai importantă decât cunoaşterea, de sugestia neo-platonică potrivit căreia cunoaşterea adevărului ne face liberi” (cf. „Adevăr şi progres, Univers, Bucureşti, 2oo3, pp.101-102).
Devenim agenţi morali cultivând sentimentele morale din noi, nu printr-un demers raţional, nu prin cunoaşterea unui adevăr moral. Noi şi strănepoţii noştri vom lupta împotriva oricărei forme de sclavie pentru că am citit, dacă am citit, „Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe şi am empatizat (am învăţat să empatizăm) cu bietul Tom.
„Moartea lui Ivan Ilici” ne învaţă valoarea sentimentului de milă: Ivan învaţă, la rândul său, să îi înţeleagă, să îi accepte şi să îi iubească pe apropiaţii săi. Intrăm în marele jocul al empatiei: noi, cititorii, empatizăm cu Ivan Ilici, Ivan Ilici empatizează cu ai săi.

13ianuarie 2008

Boala lui Ivan Ilici avansează, indispoziţia sa creşte. „Această proastă dispoziţie se accentua tot mai mult, şi începu să strice atmosfera acelei vieţi plăcute, uşoare şi decente, pe care o ducea familia Golovin. Soţul şi soţia începură să se certe tot mai des şi mai des şi curând viaţa lor îşi pierdu din plăcere şi uşurinţă, păstrându-se cu greu decenţa”( „Moartea lui Ivan Ilici”, ed. cit., p.124).
Ivan Ilici devine sâcâitor („se apuca să-i sâcâie întotdeauna înaintea mesei”), cusurgiu („ba observa că ceva din veselă era stricat, ba că mâncarea nu era cum trebuie, ba că băiatul pusese cotul pe masă, ba se lega de pieptănătura fetei”) şi iritabil. Când află că într-adevăr este bolnav îl cuprinde o milă imensă de sine: „Din cele spuse de doctor, Ivan Ilici trase concluzia că starea lui e proastă, dar că doctorului, şi, probabil, tuturor, acest lucru le este indiferent. Lui însă îi era rău. Şi această concluzie îl ului dureros pe Ivan Ilici, trezind în el un sentiment de mare milă faţă de sine însuşi şi de mare necaz pe acest doctor atât de nepăsător într-o problemă atât de importantă” (ibid, p.126).
Pentru că boala îşi urmează cursul, Ivan începe să urască:” (...) blestema nenorocirea sau oamenii care-i făcuseră neplăcerea şi care îl băgau în mormânt; simţea cum această ură îl omoară, dar nu se putea dezbăra de ea.(ibid, p.128)”. Devine de-a dreptul furios pe cei care îi vor supravieţui, pentru că fiecare dintre noi am vrea ca lumea întreagă să se clatine şi să dispară odată cu noi: „Lor le e totuna. Dar şi ei vor muri ca şi mine. Proştii! Eu mai devreme, iar ei mai târziu; şi ei vor păţi la fel. Dar ei se bucură. Brutele! Furia îl înăbuşă. Avea o stare chinuitoare, grea, de nesuportat”(ibid, p.134). Atinge pragul de jos al fiinţei sale: „Ivan Ilici vedea că moare, şi era într-o stare permanentă de deznădejde” (ibid, p.136).
În această atmosferă de conflict generalizat se apropie sufleteşte de sluga lui, Gherasim. „Gherasim era un ţăran tânăr, curat, sănătos, care se îngrăşase cu mâncarea de la oraş. Întotdeauna era vesel şi senin.”(ibid, p.140). Gherasim compătimeşte cu Ivan Ilici: „ Înţelegea starea lui şi-i era milă de el. Şi de aceea Ivan Ilici se simţea bine când Gherasim şedea uneori nopţi întregi, ţinându-i picioarele (pe umeri), şi nu voia să se ducă la culcare, spunându-i: „Nu vă neliniştiţi, Ivan Ilici, mai am timp să dorm”, sau, uneori, tutuindu-l deodată, adăuga: „Dacă n-ai fi bolnav, ar fi altceva, dar aşa, de ce să nu te slujesc?”(ibid., p.142).
Prezenţa lui Gherasim îi provoacă lui Ivan îndoiala asupra moralităţii vieţii sale. Nu ne-am aştepta de la un ins care s-a condus o viaţă după principiul „bunei-cuviinţe” să ajungă într-un impas moral atât de sever. Şi totuşi: „Suferinţele lui morale se deşteptaseră peste noapte, în timp ce privea faţa lui Gherasim, somnoroasă, blândă, cu maxilarele proeminente şi îi fulgeră prin minte următorul gând: „Dar dacă într-adevăr întreaga mea viaţă conştientă a fost „alta decât se cădea”? Se vedea în ei (în lacheu, în nevastă-sa, în fiică-sa, în doctor) pe sine însuşi, vedea tot pentru ce trăise şi vedea limpede că toate acestea nu erau ceea ce ar fi trebuit să fie, că toate acestea fuseseră o amăgire grozavă, imensă, care acoperea şi viaţa şi moartea”(ibid, p.157). Fapt pentru care îi dă pe toţi afară, se dezice de ei: „-Plecaţi, plecaţi, lăsaţi-mă!”. Cui să-l lase? Agoniei. „Şi din clipa aceea, începu acel ţipăt neîntrerupt timp de trei zile, care era atât de înspăimântător, încât nu puteai să-l auzi nici prin două uşi închise, fără să te apuce groaza. În clipa când îi răspunsese soţiei sale, el înţelesese că este pierdut, că nu mai există nicio putinţă de întoarcere, că sosise sfârşitul, sfârşitul definitiv.Iar îndoielile care-l frământaseră nu-şi găsiseră răspuns, şi aveau să rămână aşa, fără răspuns.”
Are impresia că o mână invizibilă îl împinge într-un sac negru: „Toate cele trei zile (...) s-a zbătut în acelaşi sac negru în care îl împingea o putere nevăzută şi de neînvins.(...) Simţea că suferă fiindcă luptă să se strecoare în această gaură neagră şi suferea şi mai mult, fiindcă nu se putea strecura prin ea. Îl împiedica conştiinţa faptului că viaţa lui a fost frumoasă. Această justificare a vieţii sale îl ţinea agăţat şi nu-l lăsa să treacă înainte, ceea ce-l chinuia şi mai mult.”(ibid., p.159). În faţa morţii viaţa nu are nici o justificare, indiferent dacă am încercat să trăim frumos, moral, în acord cu o morală publică.
Ivan Ilici este scos la lumină de aceeaşi putere nevăzută: „Deodată o forţă îl izbi în piept, într-o parte, îi tăie cu totul respiraţia; atunci se prăbuşi în gaură şi acolo, la capătul găurii, zări o strălucire, o lumină. I se întâmpla ceea ce se întâmplă într-un vagon de cale ferată, când crezi că mergi înainte, dar de fapt mergi înapoi, şi deodată îţi dai seama de adevărata direcţie”.
Scenariul morţii lui Ivan seamănă izbitor cu descrierile făcute de oamenii care au suferit o moarte clinică, mărturii consemnate de Raymond Moody în „Viaţa de după viaţă”.
Redempţiunea lui Ivan Ilici are loc numai când acceptă că nu şi-a trăit viaţa aşa cum ar fi trebuit: „da, totul n-a fost aşa cum ar fi trebuit să fie, îşi spuse el. Dar nu-i nimic.Se poate face „aşa cum trebuie”. Dar ce fel este „aşa cum trebuie?”, se întrebă el deodată şi se potoli.” (ibid., p.160).
Răspunsul îi va veni din exterior. Fiul său se apropie de patul pe care zăcea Ivan Ilici şi îi sărută mîna. „Deschise ochii şi-l zări pe fiul său. I se făcu milă de el. Nevastă-sa se apropie de dânsul. El o privi. (...) I se făcu milă şi de ea.”. „Îi arată soţiei din ochi băiatul şi-i spuse: _ Ia-l de-aici... Milă... Şi de tine...Mai vru să spună „iartă-mă”, dar spuse „Iată-mă”, şi, nefiind în stare să se mai corecteze, dădu din mână ştiind că cine trebuie o să înţeleagă.” „Căuta vechea, obişnuita sa teamă de moarte, şi n-o mai găsea. Unde este? Moartea? Nu mai simţea nici un fel de spaimă, pentru că nici moartea nu mai exista. În locul morţii era lumina” . „S-a sfârşit cu moartea, îşi spuse el. Ea nu mai există.”(ibid., p.160-161).
„Moartea lui Ivan Ilici” va continua să fie şi pe viitor o povestire morală care ne învaţă valoarea milei. Ea încetează să mai fie doar o istorioară morală dacă privim atent la două amănunte: agonia lui Ivan Ilici ţine trei zile şi trei nopţi. În final, Ivan Ilici cu moartea pre moarte a călcat. Ultimele cuvinte: „S-a sfârşit cu moartea; ea nu mai există” sunt echivalente cu „Moartea a fost înghiţită de biruinţă.Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15: 54; 15:55). Moartea şi învierea lui Ivan Ilici are ca model moartea şi învierea aceluia care locuieşte în fiecare dintre noi şi care nu va înceta să moară şi să învieze cu fiecare dintre noi până la sfârşitul timpului.